Autopsie


Mi-am smuls inima din piept.
Gheare nemiloase-au crestat-o repetat.
Am ţinut-o în mână şi am ţipat
“Nu mai iubi, tâmpito, s-a terminat!”
Dar şi ea e surdă, cum eşti şi tu
Şi părtinitor e Dumnezeu.
Mi-am călcat sufletul în picioare
Să nu mai simtă durere.
A plouat cu sughiţuri mute
Căci cuvântul nu s-a mai format.
Când trăieşti în tăcere
Uiți cum se vorbeşte
Şi-apoi, oricum, vorba nu-ți foloseşte.
Eşti invizibilă şi uitată
De parcă nu ai fost niciodată.
Aşa gândi frunza înaintea vântului nemilos
Ce o rupse la-ncheietură şi o trânti pe jos.
Piciorul grăbit s-ajungă departe
O făcu una cu pământul
Din care nu se va mai naşte.

Advertisements

Dedicație


Nu mă mai dor tăcerile tale

Ce, până nu demult, mă-mbolnăveau.

Poţi pleca, veni, când ai chef.

Nu te voi reține, nu te voi chema.

Ai toată libertatea de a fugi oricât.

Nu te mai aştept cu sufletul în gât,

Ca tu să promiți că vei veni alergând,

Eu să te cred, apoi să uiți fără cuvânt.

Nu-ți voi vorbi nici despre iubire.

Ce-a fost, dar nu este, nu poate fi.

Iubirea nu-i sens unic, oricâte ai putea simți.

Te las să faci ce te îndeamnă sufletul şi conştiinţa.

Eu ascult toamna, apoi veni-va iarna.

Apoi, vor trece anii şi, sigur, într-o zi,

Vom fi prea bătrâni să mai conteze orice ar fi sau nu ar fi.

Drumul


Drumul pe care veneai

Nu l-am mai putut privi.

Prea mare era durerea plecării

Pentru a putea răzbi.

Pentru că plecai mereu

Şi chiar de reveneai

Nu te puteai opri.

Plecai din nou şi sufletu-mi murea

În permanenţa absenţei tale

În fiecare zi.

 

La margine de drum


La margine de drum m-am aşezat
Să văd cum trece viaţa.
Nu mai am puterea să lupt
Pierdută e speranţa.
Oricum nu are nici un sens
Căci nu mi-a fost menită preţuirea
Ci doar să-i fac pe alţii fericiţi.
Apoi să uite, de parcă nici n-a fost,
Căci ei au avut tot
Ce mie mi-a fost interzis.
La margine de drum m-am aşezat
Şi-am aşteptat să treacă viaţa.
Aşa cum a fost
N-a meritat osteneala.

Cumpănă


Când viața devine povară

Și oamenii din ea călăi,

În ce îți mai pui speranță

Încotro se-ndreaptă pașii tăi?

Cu ce gând ți se-nchid ochii-n noaptea-ntunecată?

Cu ce motivație se deschid în fiecare zi?

În ce mai crezi când te-asurzește tăcerea nemeritată?

Cine-ți va-ncălzi sufletul în palme înainte să mori?

Cine din cei iubiți mai ține minte că odată

Timp de decenii i-ai făcut fericiți?

Când, oare, vei vedea și tu dreptatea dumnezeiască

Ce-ar trebui să țină balanța vieții pentru toți?

 

 

E toamnă iar…


E toamnă iar…

Cad frunze, lacrimi, stropi de amintire

Ascult și-acum veșnica tăcere.

Ca un blestem sau, poate, o pedeapsă

Pentru un păcat necunoscut

Bat tâmplele cu asiduitate

Frânturi de gând și nemângâiere.

E toamnă iar…

E întuneric…

Abisul din care mă scoseseși, din nou m-a înghițit.

Și tac din nou și eu.

Tăcerea mi-e menirea.

Fericirea s-o dau, dar s-o primesc prea puțin

A fost a divinului și-a ta vrerea.

Viața-mi a fost scrisă doar cu așteptarea

A unei împliniri ce nu poate fi a MEA.

lonely in the rain

Când Dumnezeu îţi iubeşte lacrimile


Când Dumnezeu îți iubeşte lacrimile

Tu nu ai ce face.

De te-ar iubi pe tine,

Chinul s-ar sfârşi şi-ai trăi în pace.

Liniştea, iubirea de care ai atâta nevoie

Ți le-ar da şi ţie chiar de ai mai şi suferi.

Nici nu te-ai plânge,

Dar suferinţa-ţi e eternă.

Alții au totul prin tine

Tu…doar firimituri de bine.

Rare, scurte, cât să te facă să crezi

Că te iubeşte şi pe tine

Nu doar pe cei cărora te-a dăruit,

Apoi, când te bucuri şi speri, naivă creatură,

Te-aruncă în tăcere, singurătate, nemângâiere.

Tu te zbați, cerşeşti, implori, îţi urli durerea

Din nou, iar şi iar

Nu te-aude nimeni.

Totul e în zadar.

Apoi, când eşti pe cale să cedezi

Acelaşi Dumnezeu ce se spune că nu e părtinitor

Îţi aruncă, din nou, o firimitură.

Tu, moartă fără iubire, te bucuri atât de mult

Că îţi ţipi recunoştinţa până la cer!

Iar crezi, iar speri…

Trec anii…mulţi…

Şi descoperi, cu tâmplele cărunte,

Că viaţa ţi-a fost… o amăgire.

 

Bătrâneţe


Timpul trece-n fugă.

Abia apuci să-l trăieşti.

Ai clipit şi clipa bună

A trecut sau s-a sfârşit.

Copii de ai, cresc pe nesimţite

Şi dacă au noroc, nu rămân singuri, ca tine.

Şi pleacă să-şi facă viaţa lor

Iar tu rămâi a nimănui.

Sigur că te bucuri pentru ei

Sunt lumina ochilor tăi,

Dar parcă ai dori şi tu mai mult decât singurătate

Căci viaţa lor n-o poţi trăi, nici ei pentru tine.

Zilele tale sunt inutile, nopţile tale reci,

Ţi-e greu să găseşti motiv să te trezeşti.

De ai părinţi, încă ai treabă,

Dar dacă nu te înţeleg, tot orfană rămâi, fără vlagă.

Şi nu poţi să nu te întrebi

Tu de ce n-ai avut dreptul visul să ţi-l împlineşti?!

Căci a fost atât de mic că nu era greu

Dumnezeu să-ţi dea şi ţie ce altora le-a dăruit.

Apoi, când nu mai vezi de lacrimi, cerşind unui Divin surd

Îţi cade capul pe pernă şi-adormi cu gândul că, poate,

Într-un viitor apropiat, durerea se va sfârşi.

 

O ultimă scrisoare


Dragii mei,

Nu v-am mai văzut de ani de zile. Sper că sunteţi bine. Ştiu că nu vă e uşor nici vouă. Aveţi vieţile pline: de obligaţii, alegeri, bonusuri gratuite. Cine are nevoie de melodrama unei babe trăind o imaginară iubire într-o lume ingrată, mută, cu interese relevante pentru suflete moarte?

Nici nu vă scriu să vă reproşez. Vă înţeleg şi, sincer, vă admir. Oricât am trăit n-am fost în stare să învăţ cum să mă folosesc de oameni apoi să uit de parcă n-ar fi fost nimic şi să-i abandonez ca pe nişte rufe uzate. Recunosc că am vrut, mi-am dorit. Măcar o dată în viaţă să-i provoc suferinţă celui care m-a rănit. N-am reuşit. M-a oprit sufletul, conştiinţa, faptul că ştiu cum doare şi m-aş dispreţui dacă aş provoca cu bună ştiinţă suferinţă. Voi nu v-aţi sfiit.

Şi nu vă doresc răul, dar nici bine nu pot. Am şi eu limitele mele şi-am obosit să vă fiu reazăm şi resursă. M-aţi îngropat o dată, o puteţi face definitiv. Când îmi va suna cu adevărat ceasul, oricum nu veţi şti.

Cu bine,

Cea care a fost a voastră Mimi

Sfârşit


Clipa a trecut subit

Aşa cum apăruse.

Iubirea-ţi e o minciună

Mânată de dorinţă.

De nevoia viscerală de a şti

Că mereu ea pentru tine va fi.

Că oricând ai chef, ai s-o găseşti

Că-n sufletu-i generos şi sincer poţi să te încălzeşti.

Apoi, poţi pleca din nou, căci nu te poate opri,

Ca om, femeie, niciodată iubită cu adevărat n-o vei simţi.

Acel bărbat l-ai ucis acum mulţi ani

Căci prea simţea profund şi, vai,

Dragostea pentru tine este melodramă şi nu vrei să dai.

Vrei, însă, să primeşti totul, în mod gratuit,

Şi ai avut norocul că Dzeu dorinţa ţi-a împlinit.

În loc să preţuieşti darul divin,

L-ai folosit ca pe un drept deplin.

Firimituri de bine, o dată pe an, e tot ce vrei să dai,

Ca nu cumva să simţi, faci orice să n-ai

O legătură trainică căci te-grozeşte

Că ai putea să depinzi de EA sufleteşte.

Preferi s-o visezi de departe deşi ea ţi s-a pus în palme

Şi este lângă tine de zeci de ani.

Nici nu-ţi imaginezi că e posibil, într-o zi,

Când ai chef să te scufunzi în iubirea-i, n-o vei mai găsi.

Că nu va mai putea duce chinul la care o supui

Că va alege fără tine să nu-ţi mai fie oază,

Şi refugiu sezonier, şi curvă personală,

Că-şi va lua sufletul înapoi

Iar tu nu vei mai exista nici în gândul de apoi.