Bătrâneţe


Timpul trece-n fugă.

Abia apuci să-l trăieşti.

Ai clipit şi clipa bună

A trecut sau s-a sfârşit.

Copii de ai, cresc pe nesimţite

Şi dacă au noroc, nu rămân singuri, ca tine.

Şi pleacă să-şi facă viaţa lor

Iar tu rămâi a nimănui.

Sigur că te bucuri pentru ei

Sunt lumina ochilor tăi,

Dar parcă ai dori şi tu mai mult decât singurătate

Căci viaţa lor n-o poţi trăi, nici ei pentru tine.

Zilele tale sunt inutile, nopţile tale reci,

Ţi-e greu să găseşti motiv să te trezeşti.

De ai părinţi, încă ai treabă,

Dar dacă nu te înţeleg, tot orfană rămâi, fără vlagă.

Şi nu poţi să nu te întrebi

Tu de ce n-ai avut dreptul visul să ţi-l împlineşti?!

Căci a fost atât de mic că nu era greu

Dumnezeu să-ţi dea şi ţie ce altora le-a dăruit.

Apoi, când nu mai vezi de lacrimi, cerşind unui Divin surd

Îţi cade capul pe pernă şi-adormi cu gândul că, poate,

Într-un viitor apropiat, durerea se va sfârşi.

 

O ultimă scrisoare


Dragii mei,

Nu v-am mai văzut de ani de zile. Sper că sunteţi bine. Ştiu că nu vă e uşor nici vouă. Aveţi vieţile pline: de obligaţii, alegeri, bonusuri gratuite. Cine are nevoie de melodrama unei babe trăind o imaginară iubire într-o lume ingrată, mută, cu interese relevante pentru suflete moarte?

Nici nu vă scriu să vă reproşez. Vă înţeleg şi, sincer, vă admir. Oricât am trăit n-am fost în stare să învăţ cum să mă folosesc de oameni apoi să uit de parcă n-ar fi fost nimic şi să-i abandonez ca pe nişte rufe uzate. Recunosc că am vrut, mi-am dorit. Măcar o dată în viaţă să-i provoc suferinţă celui care m-a rănit. N-am reuşit. M-a oprit sufletul, conştiinţa, faptul că ştiu cum doare şi m-aş dispreţui dacă aş provoca cu bună ştiinţă suferinţă. Voi nu v-aţi sfiit.

Şi nu vă doresc răul, dar nici bine nu pot. Am şi eu limitele mele şi-am obosit să vă fiu reazăm şi resursă. M-aţi îngropat o dată, o puteţi face definitiv. Când îmi va suna cu adevărat ceasul, oricum nu veţi şti.

Cu bine,

Cea care a fost a voastră Mimi

Sfârşit


Clipa a trecut subit

Aşa cum apăruse.

Iubirea-ţi e o minciună

Mânată de dorinţă.

De nevoia viscerală de a şti

Că mereu ea pentru tine va fi.

Că oricând ai chef, ai s-o găseşti

Că-n sufletu-i generos şi sincer poţi să te încălzeşti.

Apoi, poţi pleca din nou, căci nu te poate opri,

Ca om, femeie, niciodată iubită cu adevărat n-o vei simţi.

Acel bărbat l-ai ucis acum mulţi ani

Căci prea simţea profund şi, vai,

Dragostea pentru tine este melodramă şi nu vrei să dai.

Vrei, însă, să primeşti totul, în mod gratuit,

Şi ai avut norocul că Dzeu dorinţa ţi-a împlinit.

În loc să preţuieşti darul divin,

L-ai folosit ca pe un drept deplin.

Firimituri de bine, o dată pe an, e tot ce vrei să dai,

Ca nu cumva să simţi, faci orice să n-ai

O legătură trainică căci te-grozeşte

Că ai putea să depinzi de EA sufleteşte.

Preferi s-o visezi de departe deşi ea ţi s-a pus în palme

Şi este lângă tine de zeci de ani.

Nici nu-ţi imaginezi că e posibil, într-o zi,

Când ai chef să te scufunzi în iubirea-i, n-o vei mai găsi.

Că nu va mai putea duce chinul la care o supui

Că va alege fără tine să nu-ţi mai fie oază,

Şi refugiu sezonier, şi curvă personală,

Că-şi va lua sufletul înapoi

Iar tu nu vei mai exista nici în gândul de apoi.

Cu ochii mari


Cu ochii mari privește norii

Și-n tandre nuanțe-i scrie numele-n eter.

Cu sufletul în palme-și îndreaptă iubirea

Spre cea care-i este gând, putere, lumină din cer.

Cu speranță-și sărută iubita-n colțul gurii

Aceea la care revine chiar de-ar fi din capătul lumii.

O clipă


Pentru o clipă

Ți-am văzut sufletul

Ascuns atâta vreme.

Pentru o clipă

Ți-am respirat gândul

Ce mă cuibărea

În adâncul ființei tale

Ce încă mă iubea.

Pentru o clipă

Am fost vie cum eram cândva

Când speram împreună

Și totul ne lega.

Dezgust


Nebunii mă găsesc

Oriunde m-aș ascunde.

Pentru un motiv dement

De mine au nevoie.

Să le ascult tirada de imbecile gânduri

Obsesii, temeri, paranoice frânturi

Și le repet țipând

Căci surdă le este natura

Că nu sunt eu cea care le-a îngreunat viața.

Deci nu mă interesează

Precum pe ei îi doare-n gleznă

Dacă eu doresc sau nu să le fiu părtaș la demență.

Și sila este imensă

Căci s-a spart conducta cu nebuni

Și nu se mai sfârșește!

Umbre


A căzut o stea azi noapte

Şi cerul o plânge îndelung.

Nori frustraţi şi de iubire uitaţi

Îşi varsă durerea peste ierburi.

Umbre apar şi dispar

Cu fiecare picătură cuibărită-n amintire.

Verdele din privire s-a veştejit

Abisul nu se lasă sfârşit.

Pustiu


Cine îți e ancoră

Când ți se clatină vaporul?

Cine te ridică

Când aproape ai căzut?

Pe cine suni

Când nimeni nu te-aude?

Cine îți răspunde

Când durerea te sfâșie?

Cui îi pasă

Când ai un succes cât de mic

Sau când te-nneci în singurătate?

Cine e suficient de altruist

Să vadă și nevoile tale?

De poți numi

O singură persoană, ești norocos,

Iar pustiul pe care-l simți

E doar închipuire

De ingrat cu suflet întunecos.

 

Poate


Poate, uneori, îţi mai aduci aminte,

Poate mai tânjeşti după momente,

De bine, de siguranţă, de iubire,

De luxul de-a putea avea încredere:

Că vorbele nu mint,

Că faptele le vor urma curând.

Că ai norocul să ai tot: gând, trup şi inimă în legământ.

Poate, când şi când mai visezi.

Îi auzi vocea ce te-alinta,

Îi vezi surâsul care te diviniza.

Poate, rar de tot, ai vrea s-o mai poţi atinge,

Să te mai scalzi şi să renaşti în zbor de doi,

Să n-o mai pierzi nici în somn, nici în zori.

Sau poate, nimic nu mai contează

Căci te-ai obişnuit,

Să nu mai simţi nimica, oricum nu e nimic

Decât o lume indiferentă ce-ţi zâmbeşte perfid

Şi-ţi promite verzi ş-uscate

Cum făceai tu cândva

Şi nu te neliniştea ce simţea cel de alăturea.

Poate, viaţa nu este decât o mare iluzie

Iar oamenii cărora le-ai oferit fericire

Doar o mare … dezamăgire…

Timp


De perfidie,

De minciună,

De amăgire,

De neiubire,

De răutate,

De invidie,

De cruditate.

De toate aveţi timp

Când vă foloseşte

Persoana e obiectul

Obiectul e dorinţa.

Uitaţi că este timp

Ca voi să fiţi obiectul

Iar victima, călăul

Ce aţi fost voi când era timp

Să vă-mpliniţi voinţa.