Lacrima



Linişti de mult uitate,
Atâtea doruri şi dorințe ce nu credeai că le mai ai,
Clipele ți le umple de-amintirea vremurilor trecute.
Revin în minte şi-n suflet ochi şi buze şi palma ce te mângâia.
Iubire abandonată.
Mai ieri îi promiteai eternul,
Apoi, gândul s-a schimbat şi a rămas nimicul.

Îți aminteşti atunci, poate,
Lacrima ce-i şiroia din ochii care, în ciuda a toate, încă te adorau.

Advertisements

Goliciune


Când n-ai suflet

Ți-e ușor.

Nici amintirile nu dor.

Poți uita cu ușurință

Ființa căreia i-ai jurat credință.

Și ca un vis efemer

Zburat-a clipa ce stingher

Dar sincer, tandru și peren

Îți fusese casă, reazem și etern.

Când nu simți

Nu te doare

Căci durerea nu-i a ta

Te hrănește suferința

Înjunghierii cu mâna ta.

Când n-ai conștiință

Nu simți vina

Nu-ți asumi crima.

Dar sufletele care ți-au umplut viața

Te blestemă zilnic să le trăiești drama.

Clipa ucigaşă


Cruzimea nebănuită
Lacrima a frânt-o-n milioane de cristale.
Inima-ncetat să bată.
Puterea speranței să scadă.
Ani, mulți, s-a-ncrâncenat

Uitarea să o-mpiedice cu râvnă.
Clipa a fost ucigaşă,
Iubirea…doar dorință.
Goale vorbe, fapte schimbătoare,
Amintirea şi acuma doare.
Şoapte ce înfioară
Au pierit subit în a toate cuprinzătoarea “a fost odată.”

 

Foto internet

Fiicei mele


Miraculoasă ființă eşti.

Născută, parcă, pentru a ostoi

Dorul de iubire, a vieții povară

Ce fără tine n-aş putea-o îndura.

Înțeleaptă ființă eşti,

Căci nu te dăruieşti oricui

Şi nu accepți orice otreapă

Sufletu-ți frumos să-l calce în picioare.

Darul divin tu eşti

Căci întruchipezi tot ce-mi doresc să fi fost,

Sublimă creație, simbolul a tot ce este prețios.

Reverie


Zăpada, ninsă fulguit,

Acoperă-ncet paşii ce n-au mai venit.

Cândva alergau de dor, de iubirea ce, subit, a murit.

S-a prelungit din dorință şi nevoie, apoi n-a mai trebuit.

Îngheață acum până şi amintirea unui vis neîmplinit.

Cade zăpada fragilă, chinuită de-un astral obosit.

Ai promis că nu vei pleca, apoi n-ai mai venit.

Cerul s-a ascuns în întunecime.

Ca tine, în propria-ți deşertăciune.

Fulguie anemic şi stingher.

Visele, puține câte-au fost, pe rând, tânguind tăcute pier.

Să ne amintim


Să ne amintim, măcar uneori

Tot ce-am făcut de-a lungul vieţii şi apoi

Când ne e greu, s-analizăm

Şi conştiinţa, de-o avem, s-o întrebăm.

Să ne amintim, măcar uneori

Câţi/câte am nefericit, de-atâtea ori

Şi totuşi ne-au suportat, ne-au iubit, ne-au valorizat.

Noi, însă, odată nevoia trecută, cu uşurinţă am uitat.

Apoi, când ne-a fost greu,

I-am cerut lui Dumnezeu

Să ne ajute-n ceasul greu.

Dar sufletele sfâşiate

Ce le-am lăsat zăcând pe rafturi colbuite

Nu le-am auzit cum ne cerşeau,

Cum ţipau de durere că nu înţelegeau

A noastră ingrată cruzime.

Când pe noi ne doare, judecăm pe oricine.

Şi ne plângem de viaţă,

Oricum, de noi aleasă!

Căci am primit tot ce-am dorit

Chiar şi bonus mult râvnit

Dar nu ne-am bucurat, n-am preţuit,

Uitând că, de fapt, pe noi ne-am terfelit.

Să ne amintim, măcar uneori

Că roata se învârte de două ori

Şi când ne doare, nu e păcat

E exact ce-am meritat.

Deșertăciune


Mă biciue noaptea

Cu gheare ce dor.

Aștept dezlegarea până în zori.

Nici ziua nu mai are culoare.

Ce altădată era OM, azi e non-valoare

Ridicată la rang de calitate

Căutată în tot și în toate.

Există însă nevoi și interese

Pentru a căror împlinire ființa se dezice de sine.

Murit-au, pe veci, emoții reale, sentimente,

Cuvântul dat, jurământul, cinstea, respectul, sunt decedate,

Un ocean de creaturi decăzute.

Profundă, nesfârșită deșertăciune.

 

SONY DSC

 

Memento mori


Aminteşte-ți că vei muri
În fiecare zi
În care un suflet ai călcat în picioare.

Aminteşte-ți că vei muri
În fiecare zi
În care l-ai făcut să verse lacrimi amare.

Aminteşte-ți că vei muri
În fiecare zi
În care ai mințit cu neruşinare.

Aminteşte-ți că poți oricând fi ucis
Cu aceeaşi cruzime şi nepăsare.

Când viața-ți va oferi otravă
Priveşte-te-n oglindă şi te-ntreabã:

Câte suflete-au trăit iadul cu tine?
Câte inimi sfărâmate te-ar bântui-n noapte?

Câte iubiri ai batjocorit?
Ce meriți să-ți rămână de trăit?

Apoi, priveşte-n ochii lor
Şi vezi adevărurile ce dor.

Căci singura realitate
E cea în care se face dreptate.

Iar singura dreptate divină
E să-nghiți TU din aceeaşi țărână.

Vino


Citeşte-mă ca pe cartea ce-am scris-o de dorul tău
Pe suflet desenează numele meu.
Amprenta-mi pe pieptu-ți ce-mi bate în gânduri
Neştearsă păstreaz-o-n adâncuri.