poezie de suflet
Mă-nalț în fiecare clipă
Mai trainică ca nicicând.
Puterea mi-e lumină
Nu mă mai leagă nimic de pământ.
Ca farul bătut de valuri
Mincinoase, lașe, perfide,
Sunt și azi de neclintit.
Mizeria umană nu m-a îngenuncheat
Oricât de mult s-a străduit.
Nu am pierdut pe nimeni.
Am înflorit.
Ca marea de miresme
Ce în grădină am sădit.
Mă-nalț pe zi ce trece, lumină.
Mai vie, mai curată,
Ca a soarelui cunună.
Mâine va fi și mai frumos:
Curcubeu mă fac, glorios.
… o mărturisire a ființei tale, plenare …
… o mare de speranță a luminii transcendentale …
… un ocean de lacrimi din bucurie izvorâte …
… o confirmare a iubirii sincer dăruite …
… integru și stabil în gândul și fapta ce-ți sunt menite …
… deschisă inimă, suflet curat…
… tot ce ți-ai visat …
O zi obișnuită, fără noimă și plictisită
S-a transformat într-un moment de profunzime.
A răsărit un altfel de soare
Și mi-a zâmbit de dincolo de noaptea
Ce se prelungise atât de mult
Că drumul era să-l uit.
O zi în care nimic nu mișca,
Părea-nghețată-n tăcere toată minunea de-a exista.
Apoi, un suflet, de departe-a transmis
Toată iubirea ce numai în poeme s-a descris.
Lumea s-a schimbat într-o binefăcătoare plimbare-n iarbă
Sufletul a răsuflat ușurat pentru prima oară.
De Oameni,
De onoare,
De iubire neștirbită de-o deșertăciune ingrată.
De DEMULT,
De bine,
De senin, înafară și în mine.
Un mărțișor ți-ai împletit,
Femeie deosebită, de n-ai primit.
Din vise fără sfârșit.
Singură, de-o viață, te-ai cadorisit.
Nici nu ai știi ce să faci
De, într-o zi, și tu ai fi ca ceilalți,
Căci nu ești și nu ai cum fi
Iată de ce nu te poți asemui
Decât cu o resursă de bine neîndoielnic și peren,
Un refugiu-n care celălalt se simte etern.
Un mărțișor ți-ai împletit din iubire
Chiar de vremea ta nu va să vie.
Când mă doare cuvântul
Vântului îl dăruiesc,
În speranța că o clipă sufletul ți-l încălzesc.
Iar de sufletul ți-e obosit,
Nu mă supăr că degeaba am vorbit.
Voi scrie și mâine din timpul de apoi,
Acolo, poate, vom fi doar noi.
Și tot ce am clădit într-o lume nebună,
Ne va aminti un an, o lună
O infinitate de simțăminte
Și eu, și tu le vom ține minte.
Căci nimic nu se pierde dacă ești
O poveste fără sfârșit, într-un tot dumnezeiesc.
Când voi înceta să mai vorbesc,
Cuvântă tu pentru mine.
Când voi înceta să mai visez,
Clădește tu vise senine.
Când voi înceta să zâmbesc,
Fie zâmbetul tău minune.
Când voi înceta să mai fiu
Trăiește tu pentru mine.
Un dar, nu un drept.
E-o nevoie constantă, nu “entuziasm” de moment.
Oricâte responsabilități ori griji ai avea,
Este primul gând în dimineață și ultima simțire în noaptea ce se lăsa
Tiptil cuprinzându-ți trupul în visare
Sufletul tânjește după cel/cea ce-ți este alinare.
Nu trebuie să-i ceri nici vorbe, nici fapte.
Ești, fără îndoială, prioritate.
Și se-ngrijește să-ți fie bine,
Să-i simți iubirea.
Să fii liniștit /ă, să-ți umple viața
Cu bucurie, împlinire,
Sprijin să-ți fie când ți-e greu, dar și când ți-e bine.
Amărăciunea, tristețea lumii fade
Ți le transformă în dulci șoapte.
Lacrima zilelor stresante, ți-o șterge cu săruturi suave.
Iubirea sinceră, loială, este un dar divin.
O dată-n viață oferită, fără repetir.
O clipă am răsuflat împăcată
Că suferința, în sfârșit, era-ncheiată.
Că după ani nenumărați,
În cele din urmă, Divinul miracolul și l-a finalizat
Și mi-a dat și mie dreptul să plâng
De bucurie, de vis dat în pârg.
Apoi, ca o proastă, am clipit…
Miracolul s-a risipit…
Mi-e cald în sufletul tău tandru și curat.
Ești miracolul ce Divinul mi l-a dat.
Decenii vor mai trece încă
Și vom păși încet, de mână, împreună.
Iubirea cucerește, păstrează, împlinește.
Cu tine, visul înflorește!
Refugiul lui Mimi 