Împăcare


Vine Crăciunul,

Sezonul iubirii, se spune

Şi nu sunt eu menită a contrazice anume.

Astfel că, am hotărât

Să mă împac, senină

Şi gândul l-am împlinit.

Mă iert pe mine că am iubit prea mult,

Că n-am înțeles gândul tău.

Te iert şi pe tine,

Îl iert şi pe Dumnezeu

Că nu m-a făcut părtaşă la planul său.

Păşesc în noul an fără dorință.

Viața-mi nu este după a mea voință.

Advertisements

Veghe


N-am închis ochii toată noaptea

De teamă că n-am să te mai visez.

Am învățat că stelele de pe cer

De dorul tău nu pălesc.

A trecut, parcă, o viață de când ai uitat

Că-ți vegheam somnul şi paşii neîncetat.

Uneori, nici nu mai ştiu de-a fost

Sau doar am visat.

Apoi, arunc o privire sub palma dreaptă

Deasupra-ncheieturii pe-aceeaşi mică pată

Ce-o ai şi tu, în acelaşi loc

Şi văd dovada vie că Dumnezeu ne-a însemnat

Chiar de n-am avut noroc.

Şi-atunci, de fiecare dată,

Din ochi picături amare se rostogolesc

Şi semnul legământului ceresc îl înfloresc.

Se face ziuă, mai apoi,

Iar eu n-am închis ochii toată noaptea

Ca să nu te mai visez.

Copilărie


Copilă sunt şi-acum

Şi îl aştept pe Moş Crăciun.

C-o lumânare-aprinsă  în fereastră,

Cu căldură sufletească.

Şi-acum visez ca de demult

Că prințul meu va găsi în tumult

Drumul spre mine ca-n-trecut.

Că Dumnezeu va fi generos.

Şi-n nemărginita-i bunătate

Va împărți miracole la toți şi la toate

Sufletele curate.

Că suprema iubire

Ce ne-a dat-o cândva în dar

O va desăvârşi în pragul dintre ani.

Că va fi sărbătoare adevărată

De dumnezeire şi dragoste nemăsurată.

Că zorii anului nou

Vor zâmbi fără nori.

 

Copacul vieții


Am sădit copacul vieții

Într-o noapte fără somn.

I-am împodobit fiecare ram

Cu gânduri, vise, speranțe,

Frunzele le-am colorat cu micile bucurii

Din care îmi creasem întreaga lume

În ziua-n care am plecat hoinară

Să caut iubirea prin țară.

L-am udat apoi cu lacrimi

Multe, din sufletul adânc încercat

Apoi, cred c-am ațipit.

Poate am şi visat.

Când s-a mijit de ziuă

Şi soarele pe pleoape mi-a zăbovit,

Se ofilise tot, de parcă nici n-a trăit.

Cam ca visul în care m-ai atras

Şi am rămas captivă

În întuneric şi abis…

Fulg…


Fulg de gând

În pre-iarna vieții.

Taine îngropate adânc,

Neînțelese iluzii.

Se-anunță ninsoare

Pe pleoape căzute

Sărbători fără minune.

Fulgi rătăciți

În amintiri mai mult amare,

Acoperi-vor a lumii nepăsare…

Scoica


A venit fluxul

Și marea blândă

Ca o mamă

Țărmul fierbinte

Tandru l-a mângâiat.

A cuibărit minunea

Lumii într-o găoace

Ascunsă într-o perlă curată

Din care sufletul mi-a dat.

Pictată-n albul zăpezii neatinse

Cu care ziceai, cu secole în urmă,

Că mă iubeai.

S-a-nnecat apoi pe malul

Înghițit de refluxul nemilos

Vorba a murit, iar fapta a biciuit farul ce ți-am fost.

beach-fallback-1-1

Phoenix


Înflorește viață nouă.

Palidă la început,

Dar mai puternică ca în trecut.

Fie ploaie, fie vânt,

Nimic și nimeni n-o va culca la pământ.

Se naște suflet nou

Din cenușa celui dat de Dumnezeu altora cadou.

Se-nseninează orizont adevărat,

Zbaterea, credința, visul au încetat.

Și zboară liber, nestăvilit,

Mai amplu ca pământul de care nu se lasă strivit.

 

phoenix pasare

Autopsie


Mi-am smuls inima din piept.
Gheare nemiloase-au crestat-o repetat.
Am ţinut-o în mână şi am ţipat
“Nu mai iubi, tâmpito, s-a terminat!”
Dar şi ea e surdă, cum eşti şi tu
Şi părtinitor e Dumnezeu.
Mi-am călcat sufletul în picioare
Să nu mai simtă durere.
A plouat cu sughiţuri mute
Căci cuvântul nu s-a mai format.
Când trăieşti în tăcere
Uiți cum se vorbeşte
Şi-apoi, oricum, vorba nu-ți foloseşte.
Eşti invizibilă şi uitată
De parcă nu ai fost niciodată.
Aşa gândi frunza înaintea vântului nemilos
Ce o rupse la-ncheietură şi o trânti pe jos.
Piciorul grăbit s-ajungă departe
O făcu una cu pământul
Din care nu se va mai naşte.

Dedicație


Nu mă mai dor tăcerile tale

Ce, până nu demult, mă-mbolnăveau.

Poţi pleca, veni, când ai chef.

Nu te voi reține, nu te voi chema.

Ai toată libertatea de a fugi oricât.

Nu te mai aştept cu sufletul în gât,

Ca tu să promiți că vei veni alergând,

Eu să te cred, apoi să uiți fără cuvânt.

Nu-ți voi vorbi nici despre iubire.

Ce-a fost, dar nu este, nu poate fi.

Iubirea nu-i sens unic, oricâte ai putea simți.

Te las să faci ce te îndeamnă sufletul şi conştiinţa.

Eu ascult toamna, apoi veni-va iarna.

Apoi, vor trece anii şi, sigur, într-o zi,

Vom fi prea bătrâni să mai conteze orice ar fi sau nu ar fi.

Drumul


Drumul pe care veneai

Nu l-am mai putut privi.

Prea mare era durerea plecării

Pentru a putea răzbi.

Pentru că plecai mereu

Şi chiar de reveneai

Nu te puteai opri.

Plecai din nou şi sufletu-mi murea

În permanenţa absenţei tale

În fiecare zi.