Păcat


Ce păcat că nu putem alege să murim când oamenii ne fac viața atât de grea încât, oricât ți-ar fi umerii de lați și puternici, nu mai poți duce.

Ce păcat că cei pe care i-am iubit ca pe Dumnezeu ne-au adus în pragul nebuniei cu nemilă și intenționat.

Ce păcat că nici Dumnezeu nu mai este imparțial și nu-și iubește în mod egal toți copiii.

Și ce păcat că m-ai îmbolnăvit de nebunia ta….

“Aventură” urbană


Dragii mei,

Plouă şi afară şi în suflet şi, ca să fie totul complet, lumea reuşeşte să mă întristeze aproape zilnic. Ştiu că pentru voi pare melodramatic ce spun pentru că, poate, voi reuşiţi să filtraţi viaţa altfel. Mai superficial. Şi mă bucur pentru voi. Nici eu nu alegeam acest suflet dacă puteam.

Două … cucoane (nu ştiu cum altfel le-aş putea spune căci, deşi una cel puţin era bine îmbrăcată, ce scoteau pe gură le dovedea originea de ţărănci norocoase care au nimerit prin mariaj cel mai probabil în capitală) discutau baliverne. Nici nu aş fi dat atenţie dacă, şi aici vă dau dovada ţărănismului lor, nu mi s-ar fi plantat în ceafă deşi loc era destul în metrou.

Şi ca să nu ziceţi că emit eu judecăţi, vă redau dialogul, aşa cum l-am auzit. Şi las la mintea voastră să înţelegeţi, fiecare după sine:

– Aseară am fost la Galeriile Titan să cumpăr mărţişoare pentru Şerban.

– Da, ştiu mi-ai spus că le-ai lăsat pe ultimul moment.

– Păi, dacă toată săptămâna am fost cu dentistul, n-am avut când. Şi să vezi ce alerga prin casă şi se agita că “Mami, de ce fetele trebuie să primească mărţişoare şi băieţii nu? Vreau şi eu!” Şi i-am spus că fetele sunt mai firave, de asta.

– Da, el nu înţelege că fetele au prioritate….

– Fireşte că i-am cumpărat şi lui….

Restul nu am mai putut asculta. Mi se făcuse silă. Dar, n-am putut să nu mă gândesc că iată de ce am avut nefericirea să întâlnesc atâtea creaturi masculine care, deşi spuneau că mă iubesc, că vor o relaţie, că ….că habar nu au ce-nseamnă iubirea… Mă veţi ierta, din nou, că nu mă pot bucura şi nu mă simt parte din astă lume…

Vă las şi vă doresc tot ce mie nu mi-a fost dat să trăiesc….

A voastră mereu,

Mimi

Seară de duminică


Dragii mei,

Ca-n fiecare seară, sătulă de prostiile de la televizor și de gândurile care nu-mi dau pace, mă gândesc la voi. Câtă bucurie mi-este dată să vă văd buni, onești, onorabili, de mare valoare! Câtă mândrie că mă vizitați uneori! Și câtă tristețe și singurătate când vă întoarceți în lumea fadă de zi cu zi….

Mă uit pe Facebook-ul ăsta și uneori mă doare să văd că lumea e aceeași oriunde: rea, egoistă, filfizoană, spilcuită adesea cu masca mult prea groasă pentru a vedea adevărata față însă gestul până la urmă face masca să cadă sfâșiată în mii de bucăți de … adevăr. Și plâng, dragii mei, căci viața e frumoasă și Dumnezeu a fost generos cu noi toți iar unii o terfelesc pur și simplu prin nesocotirea Ființei. Omul este fiară pentru om.

Și nu pot să nu sufăr căci om sunt și eu. Oricâtă putere să ai, oricât să iubești, la un moment dat obosești. Prea multă suferință cauzați, voi cei care vă declarați ”domni”, prea multă mizerie produceți și acceptați, voi, ce vă credeți ”femei”. Și nașteți oameni și-i creșteți la fel. Și târfa din mizeria voastră de suflet lipsit de puls va naște la rându-i și, uite așa, Pământul va ajunge la apus.

Nu e păcat să ucizi iubirea, să calci peste cadavrele ce TU le-ai determinat fie să moară tânguite, fie cuțitul l-ai înfipt până la plăsele?! De ce crezi, TU ființă, că vremea ta nu va veni nicicând?! TU cum vrei să mori: ucis de mine ori de alții sau doar în momentul când ceasul îți va fi sunând?!

Nu gândiți dincolo de egoul vostru nemăsurat deși lumea nu s-a născut pentru TINE, nici veșnicia la sat. NIMENI nu e stăpânul nimănui, nu poți fura o viață și-apoi să te și bucuri de liniște, de bine. Divinul trebuie să facă lumină.

Vă mirați, unii, de dezastre, de boli neauzite, de morți subite de vieți tinere, oneste, de sărăcie-n toate cele … VOI creați această poveste… Și mă întreb în prostia-mi, până când?! Chiar nu mai există Oameni pe pământ?!

Iertați-mi lamentarea, iubiții mei, dar realitatea doare. Îmi spunea cineva într-o zi, ”Fii optimistă, Mimi. Dracul nu-i așa negru.” Așa o fi. Nu i-am răspuns căci m-ar fi acuzat de pesimism. A treia zi veni la mine cu ochii triști. După un deceniu de iubire pură, bărbatul ei dispăru fără vorbă. Puteam să-i spun și eu ”Fii optimistă, nu-i capăt de lume!”, dar sufletul meu nu e bicisnic, am ținut-o de mână și i-am vegheat plânsul și jalea și durerea, știam cum doare… mie lacrimile nu mi le-a șters nimeni… niciodată.

Și înainte de a-nchide ochii de culcare, trăiesc cu nădejdea că mâine va fi soare.

Cu toată iubirea pământeană vă sărut. Fiți buni… măcar voi…

A voastră mereu,

MIMI

glorios velvet rose

Un gând de joi…


Dragii mei,

Am învăţat o lecţie de viaţă dură de curând de la un om tânăr. Mi-a fost ruşine că până la bătrâneţe n-am fost în stare să am înţelepciunea unui copil. Însă mă bucur din tot sufletul că a existat cineva care să mă înveţe ceea ce trebuia să mă fi învăţat părinţii în copilărie. M-ar fi scutit de multă nefericire.

Ce-am învăţat, vă întrebaţi? Am învăţat că nu trebuie să te întrebi: Ce pot face eu pentru persoana iubită, ci ce face ea ca să merite iubirea mea?

Ştiu, iubiţii mei, v-a răsărit un zâmbet amar în colţul gurii. Şi voi gândeaţi greşit, nu-i aşa? Şi voi credeaţi că dacă ne dăruim, vom fi preţuiţi. Nu este aşa. Deşi, prima nevoie a fiinţei umane este cea de iubire şi apreciere, aceeaşi fiinţă este, cel mai adesea egoistă. Un egoism atât de feroce că poate călca pe cadavre. Nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu.

Vă doresc mult suflet şi multă omenie să vă dea Divinul.

Prea târziu vine degrabă

Timpul nu va mai avea răbdare.

Fiţi Oameni, dragii mei.

Până la următorul gând….

MIMI

O zi de viaţă nouă


Dragele mele prietene,

M-am tot plâns lui Ruhi ani la rândul despre ce consideram eu soarta-mi nefericită: singurătatea cu şi după Colonelul, oamenii falşi care, până la urmă, m-au îngropat, tristeţea abandonării, lipsa iubirii, etc.

S-a săturat şi ea mititica să mă ţină de mână şi să asculte văicărerile provocate cu sadism de alţii. Şi a avut dreptate. Şi ea şi Divinul au dreptate. Nu poţi avea ceea ce nu oferi – oricât de grozav te vezi în oglinda ta iar când primeşti, totuşi, gratuit şi nu eşti în stare să preţuieşti, trebuie să pierzi. Am primit atâtea şi am considerat că mi se cuvine. Nu se face. Nu vreau să pierd.

Aşa este cu orice în viaţă. De la locul de muncă, dacă depinde de tine, până la marea iubire.

Şi oricât ne doare nesimţirea umană, trebuie să trăim. Şi să trăim bine. Ori dacă noi ne dăruim mereu şi nimeni nu ne împlineşte, ajungem să ne epuizăm.

Vă sărut cu drag, dragele mele care sunteţi singure însă deosebite. Care v-aţi crescut copiii, care v-aţi realizat profesional, care sunteţi demne şi nu v-aţi umilit oricărui cioflingar cu ifose de om de ştiinţă. VOI sunteţi unicele fiinţe superioare pentru că doar voi ştiţi cu adevărat cum este să nu ai sprijin şi totuşi să fii o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. VOI ştiţi cu adevărat ce înseamnă cuvântul “domn” şi nu faceţi confuzii.

Vouă vă dăruiesc în această zi de viaţă nouă toată stima şi iubirea mea de soră. Să ne auzim cu bine!

A voastră mereu,

MIMI

smiling-sun-with-sunglasses-smiling-sun-19604100

 

Din înalturi


Dragii mei,

Dacă tot zac bolnavă și nu am ce face, vă împărtășesc ceva ce mi s-a întâmplat mai de multișor și am uitat de el. De ce mi-oi fi amintind taman azi, nu îmi dau seama, dar, vedeți voi, bătrânețea nu este o plăcere. Te mai lasă mintea sau vezi și ce nu este… uneori nici tu nu știi când halucinezi… Poate, dacă vreți, mă ajutați voi să înțeleg…

Iată povestea:

Era o zi cu soare frumos, cald, aproape uman. Visam cu ochii deschiși, privind cerul. Era atâta serenitate în mine și-n înalturi, că mi-au dat lacrimile de bine. Mă simțeam iubită, pereche, adorată ca-n trecut și….ochii s-au mijit de o lumină ciudată printre nori. Părea că norii și-au schimbat subit culoarea și albul imaculat s-a transformat în ceva nedefinit în momentul acela.

Am închis ochii și m-am rugat:

– Doamne, dacă ce simt acum este de la tine, lasă-mă să văd ce trebuie să văd, să simt ce trebuie să simt, să înțeleg ce trebuie să înțeleg.

Nu pot explica în cuvinte ce pace profundă s-a pogorât pe mine. Tot corpul fizic s-a înmuiat de o îmbrățișare atât de tandră cum nici un om nu a putut nicicând să-mi dea.

– Doamne, e adevărat ce simt? Este aceasta promisiunea ta că drumul pe care merg e cel ales de tine?

Cerul s-a aprins de lumină orbitoare. Și … în mijlocul norului în care zărisem chipul iubit apăru o inimă roză. Întâi difuză, apoi întreagă, ușor culcată pe-o ureche, super drăgălașă.

Am oftat. Divinul mi-a răspuns. Păcat că Omul n-a înțeles, n-a simțit… sau, poate a simțit, de asta a fugit… cine mai pricepe….

Aceasta e povestea. Ce credeți voi despre ea, de vreți îmi spuneți, de nu, și voi veți tăcea. Nu vă condamn. Tăcerea se pare că este cea mai constantă … parte… din viața mea.

heart shaped pink cloud

Doar un gând…


Dragii mei,

Am revenit printre voi grație iubirii Divinului. Greu încercat sufletul și trupul meu fizic era să cedeze definitiv…. Azi, ziua iubirii în lume, nu pot să nu-i mulțumesc. Nu că aș fi ipocrită și nu aș face-o în fiecare zi. Însă azi este o zi de mare semnificație. NU am trăit-o nicicând. Nimeni nu și-a dorit să sărbătorească cu mine dragostea, nici măcar în această zi. Nu mai sufăr, nu mai tăvălesc lacrimi amare pe covor, nu mai urlu ca o disperată EU de ce NU?

Nu mai caut nici să înțeleg. Omul nu mai e ce-a fost. Nu e nimic de înțeles. Mă bucur că am fost binecuvântată cu atâta grație divină încât s-a scurs din mine peste voi și …am făcut măcar câțiva oameni fericiți.

Și vă las c-o rugăminte: când simțiți în cele mai adânci vibrații ale ființei voastre că sunteți iubiți, dar nu puteți ori vă este teamă să iubiți, plecați. Cereți-vă frumos scuze și lăsați cealată ființă să-și găsească cărarea pe care Dumnezeu i-a destinat-o fără voi. Nu fiți egoiști în nevoia voastră de-a fi iubiți. Dragostea e cu sens dublu. Drumurile mincinoase nu duc nicăieri.

Până la următorul gând, rămân a voastră….

Mimi

angel

O mirare plăcută


Dragii mei,

Pe drumul de întoarcere cu metroul, am avut și o surpriză plăcută, cum n-am avut de foarte mulți ani. Era un tati cu un mititel pe două scaune, alăturate. Tati hrănea prichindelul cu fructe și biscuiți. Ce fruct era nu sunt sigură, arăta a portocală. Princhindelul ronțăia cu mare talent ba fructul, ba biscuitele, timp în care tati purta un dialog cu el. Și chiar era dialog.

– Și cum a fost la engleză cu doamna azi? A fost bine?

– Da – spuse tânărul nostru de vreun șnițel jumate înălțime.

– Despre ce ați învățat azi?

– Zilele săptămânii.

– Și cum spui luni?

Aici mi s-a obturat orizontul de un june negru și la față și în cerul gurii care țipa la telefon și se postase în fața mea. Uitasem să vă spun că, între timp, pusesem ochii pe un scaun și m-am înfipt în el că deh…altfel…rămâneam mirată negativ de solicitudinea și bătrânețea tuturor călătorilor mult mai tineri. Știu că voi, dragii mei, sesizați sarcasmul.

Am mai prins câteva imagini care mi-au umezit ochii și vorbe disparate.

La un moment dat, copilul nu mai voia biscuite însă, și aici vă puteți mira și voi profund, i-a propus tatălui să-l împartă cu el. Tatăl a rupt jumătate din biscuite și i l-a întins. Copilul iute l-a băgat în gură. În tot timpul hrănirii, cei doi se țineau de mână. tatăl îî mai chiufulea părul, copilul își adăsta capul pe genunchiul lui.

Cum să nu mă mir, dragii mei, de un tablou atât de frumos pictat de natura umană deosebită, de bucuria că am apucat să văd și eu curcubeul iubirii adevărate în astă viață, într-un loc atât de anost, într-o lume atât e bicisnică și falsă, între doi oameni simpli? Un tată de circa 30-33 de ani și urmașul său demn, o dulceață de țonțonel ce va crește Om de valoare.

Închei, spunându-vă noapte bună, și când vedeți ori auziți filfizoni sfătoși în ale educației, dați-le peste mână. Apoi, spuneți-le povestea asta și, cine știe, poate, vor învăța, în sfârșit ceva.

Vă sărut cu același drag dintotdeauna.

A voastră,

Mimi.

Mirare


Dragii mei,

Şi azi, ca şi cu alte ocazii, mai iau metroul şi mă tot minunez de ceea ce văd. Plecasem supărată de acasă…. deh, oamenii ăştia…. şi în metrou aud, la un moment dat, muzică. Se auzea destul de tare, dacă în huruitul roţilor şi vânzoleala obişnuită, eu distingeam bubuituri de tobe.

Mă uit în jur şi ce mi-e dat să văd? Un nene, de pe la Ciorogârla după înfăţişare şi mai ales îmbrăcăminte, cu căştile în urechi. Şi mă întreb: Ce fel de urechi o fi având intelecualitatea sa că mie mi se înfundă de la apă şi, mai ales, ce-o fi în creierul lui?! La răspuns nici nu vreau să mă gândesc….

Vă sărut cu drag şi azi.

A voastră,

Mimi

Urare


Tuturor celor care mă citesc, celor care trec în tăcere mai departe, celor care ignoră postările mele, vă doresc un decembrie glorios. Fie ca iarna să îngheţe răutatea din oameni, să cadă zăpadă nouă şi pură peste lume, să ne trezim într-o primăvară proaspătă mai buni, mai sinceri, mai loiali.

snow princess