Deznodământul (partea a doua)


Timpul trece alene când ești preocupat de ceva. Parcă stă pe loc să-ți facă în ciudă. Așa se simțea și Adina, dar și Matei. Luni, Călin vorbise cu colegii de la Crima Organizată, dar i-au confirmat suspiciunile. Fiind o faptă comisă online, era greu de probat că Simi era autorul. Cei ca el erau monitorizați de omologii din Cipru, dar la noi sistemul nu era încă funcțional. Și atunci… Simi trebuia… cumva… făcut să recunoască. Ceea ce era foarte greu pentru că asemenea indivizi sunt precauți, perverși.

 Adina nu mai avea răbdare.

– Matei, dacă asta e singura soluție, eu sunt singura persoană care îl poate face să vorbească. Cred.

– Dar, nu ți-a mai răspuns la telefon, nici la sms. Cum dai de el? Crezi că e bine să te întâlnești cu el?

– Nu am de ales. Dacă nu o fac eu, cine știe câte fete vor mai păți ca mine. Este clar, și pentru mine, că Simi a mai făcut asta, deci trebuie oprit.

– Cred că ai dreptate deși … mi-e teamă pentru tine. Vorbim cu Călin să organizeze o echipă și să te înregistreze când te întâlnești cu el. Voi fi și eu acolo.

Călin se ferise să-i ceară Adinei să poarte microfon și să se întâlnească cu Simi tocmai pentru că știa cât de traumatizată fusese. Acum era surprins dar o și admira pentru curaj și hotărârea de a lupta împotriva predatorilor de acest fel. Avea dreptate Matei. Nea Nicu o trimisese pe Adina la ei. Se înmulțeau membrii familiei pe care o formase și care exista ca să continue munca lui nea Nicu în comunitate.

Îi trimise un sms cu doar câteva vorbe: “Mi-e dor de tine.” Spera ca Simi să aibă totuși dorință pentru ea, dacă sentimente nu a avut niciodată. Și … n-a greșit. Răspunsul a venit a doua zi. “Și mie, iubita. Ne vedem?” Asta a dorit. Acum Adina tremura ca o frunză în vânt, dar trebuia să fie curajoasă. Răzbunarea era necesară mai ales că contribuia la prinderea unui nemernic.

Călin o instrui să propună să se întâlnească la fosta garsonieră a Adinei. Simi nu trebuia să știe că Adina se mutase. Călin va rezolva cu proprietarul ca pentru 2 ore să fie liber și să pară că Adina încă mai locuiește acolo. Simi cunoștea locul foarte bine și și-ar fi dat seama dacă ceva era nelalocul ei. Oricum, întro săptămână nici proprietarul nu avusese timp să închirieze altcuiva, deci locul era perfect. Simi se va simți în siguranță. Adina însă se temea că îi va cere să se culce cu el, iar ea…. Ea nu va putea și … atunci… Simi va simți că e ceva în neregulă. Trebuia să fie foarte isteață să-l facă să-și recunoască fapta fără s-o atingă. Călin făcu câteva sugestii. Adina trebuia să pară rănită din cauză că Simi nu o mai căutase, dar să nu spună că știe de pozele nude pe care Simi le postase pe net. Poate va încerca el să o determine să-i pozeze și atunci… îl vor înhăța. Se ruga să-i iasă rolul cât mai bine.

Simi acceptă fără întrebări, ceea ce o surprinse pe Adina. Poate, totuși, ținea la ea? – se întrebă confuză, dar imediat își aduse aminte de ceea ce-i făcuse. Nu, un asemenea bărbat nu avea sentimente față de nimeni. Iar ea îl iubea pe Matei. Și Matei o iubea. Sincer.

Când sună la ușă, Adina tresări și mâinile începură să-i tremure. Era albă ca varul și trebui să se machieze ca să nu arate ca o sperietoare. Simi o plăcea machiată. Reuși cât de cât să-și mascheze cearcănele și … cu pași mici, ezitanți… se apropie de ușă. Deschise.

– Bună, iubita. Ce bine arăți! – spuse Simi de parcă se văzuseră ieri și o sărută apăsat pe buzele palide. Adina nu avu timp să se ferească și, instinctiv, se șterse cu un gest nervos.

– Oooo, văd că cineva e supărată! – râse Simi și o strânse în brațe. Hai, iubita mea, nu face botic. Tu m-ai chemat.

Adina rămase masca. Cine era acest bărbat? Nu semăna cu Simi pe care l-a iubit decât la înfățișare. Acesta din fața ei era zeflemitor și se purta de parcă venise la o curvă. Trase aer în piept și îl îndepărtă.

– Cineva este supărată pe tine, dacă crezi că așa mă cheamă. – îl privi rece. Simi își dădu seama că exagerase și voia s-o dreagă. Întinse brațele dar, de data asta, Adina se feri.

– Hai, Adina, nu mai fi supărată. Sunt Simi al tău, nu?

– Al meu?! – țipă Adina văzându-i nerușinarea. Al meu?! Ai dispărut atâtea luni și spui că ești al meu???!!!! Ce fel de ființă ești???!!!

– Ei, să nu exagerăm. Am fost ocupat. Știi și tu cum e cu Baroul. Te omoară ăia cu bibliografia. Dar mi-a fost dor de tine. Ne împăcăm, da? Hai, te pupă tati.

– Puteai să răspunzi când te-am sunat. – zise Adina cu o voce voit moale, ca altădată. Nici la sms nu mi-ai răspuns și mama ta m-a sunat să te las în pace.

– Mama?! – Simi părea mirat. Ce-o fi apucat-o? – nu părea că nu știe și nici nu a negat.

– M-am simțit ca o curvă care se agață de tine. Așa m-a făcut să mă simt. Așa mă crezi tu? Nu eu te-am tot căutat, TU ai făcut asta. Tu ai jurat că mă iubești și sunt totul pentru tine. De fiecare dată!

– Hai, păpușa lui tata, sigur că nu. Știi, simți că te iubesc. Vrei certitudini? Dar le ai. Las-o pe mama. Cine știe ce-o fi fost în capul ei.

– Nu credeam că știe de mine, Simi. Mie nu mi-ai spus. – vocea ei păstra același ton moale, ușor îndurerat, dar calm. Trebuia să aibă grijă să nu forțeze.

– Firește că știe, Adina. Doar ești iubita mea. Sunt al tău. O fi crezut că mă sună altcineva, de aia a vorbit așa.

– Altcineva?! Simi, te caută și alte fete?! Fața Adinei exprima tristețe și durere. O lacrimă îi coborî lent pe obraz. Simi își dădu seama că scăpase vorba.

– Nuuuuu … firește că nu…. Nu ai înțeles.

– Dar tocmai ai spus că …. – nu apucă să continue pentru că Simi se grăbi să-i închidă gura cu un sărut pătimaș. Cu cât vorbea mai puțin patetica asta, cu atât era mai bine, se gândi el. Nu-i promisese niciodată nimic. Ea a interpretat după mintea ei și acum vrea explicații. Ei, orice numai asta nu.

– Iubita mea dulce….. hai să ne iubim. Restul nu contează. Vezi cum ești? Exagerezi niște nimicuri. Hai, dragostea mea, mi-a fost tare dor de tine…

– Mda, am văzut ce dor ți-a fost! Nici să vorbești cu mine nu ai vrut. Asta numești tu dor? Îi întoarse spatele și se prefăcu că plânge încetișor.

– Dacă nu mă crezi, plec. Văd că nu mă vrei.

Adina își dădu seama că greșise. Nu putea să-l lase să plece.

– M-ai rănit, Simi. Știi cât mă doare tăcerea ta. De ce, tati meu?! De ce?! – se uita în ochii lui cu o privire de căprioară. Simi se mai înmuie. Era tare dulce fraiera asta. De ce să nu profite. O luă în brațe. Adina nu se mai feri. Cedase așa și înainte. Simi nu va fi surprins.

– Așa, iubita mea. Nu mai fi supărată. Iartă-mă, da? Am fost un M-am speriat. Devenise prea profundă iubirea noastra și nu am știut ce să fac. Mă ierți, pisicuțo, da? – o mângâie tandru și o sărută ușor pe buzele strânse. Era greu pentru Adina să se abțină să nu-i țipe în față că știa ce nenorocit e. Dar, trebuia. Avea un scop și nu era singură în această bătălie. Călin, echipa și Matei erau afară întro mașină și ascultau. Trebuie să-l facă să recunoască cât mai repede.

– De ce m-ai făcut să sufăr, iubirea mea? – spuse Adina cu o voce atât de iubitoare că s-ar fi topit și luna rece de pe cer și ar fi curs lacrimi șiroaie de mila ei. Sufletul ei încă mai suferea și amintirile de bine îi reveniseră. Întrebarea conținea toată dragostea cu care îl copleșise pe acest… sadic infractor.

– Iartă-mă…iartă-mă….- bâiguia Simi și mâinile o căutau, gura o înfuleca hulpavă. Hai să ne iubim…..hai….

Ajunseră pe pat și Adina își imagina ce simțea Matei și cât își dorea acesta să năvălească în cameră și să-l snopească pe Simi în bătaie. Se prefăcu că este aceeași femeie adoratoare și … avu noroc. Simi scoase din geacă un aparat de fotografiat.

– Ce-i ăsta, Simi?

– Păi, nu vezi? Un aparat foto. Ne facem poze de iubire.

– De ce să ne facem poze? Știi că nu-mi place.

– Ei, lasă că data trecută ți-a plăcut. Ai fost superbă, iubita mea. Absolut superbă. Te doresc…

– Și… și cu celelalte poze ce ai făcut, Simi? – acum era acum. Trebuia să-l facă să spună ceva despre pozele acelea.

– Ăăăă …. Ce să fac cu ele?

– Păi asta te întreb și eu.

– Erai superbă, iubito, mă uit la ele foarte des. – era evident că din nou evita răspunsul direct. Oare să insiste?

– Dar, Simi, ăăăă….. mă jenez…..

– De ce, iubire? Suntem doar noi. Ne iubim. Hai să te văd frumoasă…

Adina riscă. Știa că Simi nu va vorbi despre acele poze. Îi cunoștea stilul prea bine. Va încerca să-l provoace.

– Am zis NU. Și dădu să se ridice de pe pat. Și atunci…. Simi o imobiliză cu o repeziciune care o sperie îngrozitor. Se luptă să-l îndepărteze dar era puternic, brațele lui o țintuiau realmente și nu se putea misca. Simi încerca acum să o dezbrace cu forța. Vorbele îi erau duioase, total diferite de acțiune. Adina se zbătea, dar Simi n-o băga în seamă.

– Hai, frumoaso, știu că vrei. Îți place sălbatic… știu că-ți place. Data trecută ai făcut spectacol…mmmm….superb…- continua să tragă de hainele ei și Adina chiar nu mai știa ce să facă când ușa se dădu de perete și năvăli Matei cu Călin în urma lui. Matei sări și-i arse un pumn zdravăn lui Simi iar Călin îl încătușă sub acuzația tentativa de viol la care va adăuga și realizarea și distribuirea de material cu tentă sexuală. Se terminase.

La anchetă Simi a negat postarea de material sexual pe net, însă negativele păstrate ca trofeu au demonstrat că el era autorul pozelor. Văzând probele împotriva lui, a mărturisit că știa că se fac bani mulți din așa ceva și îi dăduse pozele lui Adina unor tipi, amici de-ai lui, cărora le dăduse și numărul ei de telefon. Dacă reușeau s-o prostească, așa cum făcuse el, și se culca cu ei, aceștia îi plăteau o sumă bunicică. Putea și el să-și cumpere o poziție socială ca lumea. Planul eșuase complet și acum… de dincolo de celula unde își aștepta osânda … soarele răsărea la fel, dar nu și pentru El.

Dacă ați ajuns până aici cu lectura, ați ajuns la final de poveste.

Nu vă părăsesc, doar închei un ciclu.

Ne vom revedea curând, sper.

Am încercat să împletesc munca de prevenire a criminalității cu literatura. Dacă v-a plăcut, nu mă uitați.

Dacă nu v-a plăcut, nu mă urâți.

Fiți fericiți și teferi, cu sufletul curat, și iubiți-vă așa cum vă iubesc și eu.

Să ne revedem cu bine.

Cu drag,

Autoarea

Deznodământul


Timpul trece alene când ești preocupat de ceva. Parcă stă pe loc să-ți facă în ciudă. Așa se simțea și Adina, dar și Matei. Luni, Călin vorbise cu colegii de la Crima Organizată, dar i-au confirmat suspiciunile. Fiind o faptă comisă online, era greu de probat că Simi era autorul. Cei ca el erau monitorizați de omologii din Cipru, dar la noi sistemul nu era încă funcțional. Și atunci… Simi trebuia… cumva… făcut să recunoască. Ceea ce era foarte greu pentru că asemenea indivizi sunt precauți, perverși.

     Adina nu mai avea răbdare.

– Matei, dacă asta e singura soluție, eu sunt singura persoană care îl poate face să vorbească. Cred.

– Dar, nu ți-a mai răspuns la telefon, nici la sms. Cum dai de el? Crezi că e bine să te întâlnești cu el?

– Nu am de ales. Dacă nu o fac eu, cine știe câte fete vor mai păți ca mine. Este clar, și pentru mine, că Simi a mai făcut asta, deci trebuie oprit.

– Cred că ai dreptate deși … mi-e teamă pentru tine. Vorbim cu Călin să organizeze o echipă și să te înregistreze când te întâlnești cu el. Voi fi și eu acolo.

Călin se ferise să-i ceară Adinei să poarte microfon și să se întâlnească cu Simi tocmai pentru că știa cât de traumatizată fusese. Acum era surprins dar o și admira pentru curaj și hotărârea de a lupta împotriva predatorilor de acest fel. Avea dreptate Matei. Nea Nicu o trimisese pe Adina la ei. Se înmulțeau membrii familiei pe care o formase și care exista ca să continue munca lui nea Nicu în comunitate.

Îi trimise un sms cu doar câteva vorbe: “Mi-e dor de tine.” Spera ca Simi să aibă totuși dorință pentru ea, dacă sentimente nu a avut niciodată. Și … n-a greșit. Răspunsul a venit a doua zi. “Și mie, iubita. Ne vedem?” Asta a dorit. Acum Adina tremura ca o frunză în vânt, dar trebuia să fie curajoasă. Răzbunarea era necesară mai ales că contribuia la prinderea unui nemernic.

Călin o instrui să propună să se întâlnească la fosta garsonieră a Adinei. Simi nu trebuia să știe că Adina se mutase. Călin va rezolva cu proprietarul ca pentru 2 ore să fie liber și să pară că Adina încă mai locuiește acolo. Simi cunoștea locul foarte bine și și-ar fi dat seama dacă ceva era nelalocul ei. Oricum, întro săptămână nici proprietarul nu avusese timp să închirieze altcuiva, deci locul era perfect. Simi se va simți în siguranță. Adina însă se temea că îi va cere să se culce cu el, iar ea…. Ea nu va putea și … atunci… Simi va simți că e ceva în neregulă. Trebuia să fie foarte isteață să-l facă să-și recunoască fapta fără s-o atingă. Călin făcu câteva sugestii. Adina trebuia să pară rănită din cauză că Simi nu o mai căutase, dar să nu spună că știe de pozele nude pe care Simi le postase pe net. Poate va încerca el să o determine să-i pozeze și atunci… îl vor înhăța. Se ruga să-i iasă rolul cât mai bine.

Simi acceptă fără întrebări, ceea ce o surprinse pe Adina. Poate, totuși, ținea la ea? – se întrebă confuză, dar imediat își aduse aminte de ceea ce-i făcuse. Nu, un asemenea bărbat nu avea sentimente față de nimeni. Iar ea îl iubea pe Matei. Și Matei o iubea. Sincer.

Când sună la ușă, Adina tresări și mâinile începură să-i tremure. Era albă ca varul și trebui să se machieze ca să nu arate ca o sperietoare. Simi o plăcea machiată. Reuși cât de cât să-și mascheze cearcănele și … cu pași mici, ezitanți… se apropie de ușă. Deschise.

– Bună, iubita. Ce bine arăți! – spuse Simi de parcă se văzuseră ieri și o sărută apăsat pe buzele palide. Adina nu avu timp să se ferească și, instinctiv, se șterse cu un gest nervos.

– Oooo, văd că cineva e supărată! – râse Simi și o strânse în brațe. Hai, iubita mea, nu face botic. Tu m-ai chemat.

Adina rămase mască. Cine era acest bărbat? Nu semăna cu Simi pe care l-a iubit decât la înfățișare. Acesta din fața ei era zeflemitor și se purta de parcă venise la o curvă. Trase aer în piept și îl îndepărtă.

– Cineva este supărată pe tine, dacă crezi că așa mă cheamă. – îl privi rece. Simi își dădu seama că exagerase și voia s-o dreagă. Întinse brațele dar, de data asta, Adina se feri.

– Hai, Adina, nu mai fi supărată. Sunt Simi al tău, nu?

– Al meu?! – țipă Adina văzându-i nerușinarea. Al meu?! Ai dispărut atâtea luni și spui că ești al meu???!!!! Ce fel de ființă ești???!!!

– Ei, să nu exagerăm. Am fost ocupat. Știi și tu cum e cu Baroul. Te omoară ăia cu bibliografia. Dar mi-a fost dor de tine. Ne împăcăm, da? Hai, te pupă tati.

– Puteai să răspunzi când te-am sunat. – zise Adina cu o voce voit moale, ca altădată. Nici la sms nu mi-ai răspuns și mama ta m-a sunat să te las în pace.

– Mama?! – Simi părea mirat. Ce-o fi apucat-o? – nu părea că nu știe și nici nu a negat.

– M-am simțit ca o curvă care se agață de tine. Așa m-a făcut să mă simt. Așa mă crezi tu? Nu eu te-am tot căutat, TU ai făcut asta. Tu ai jurat că mă iubești și sunt totul pentru tine. De fiecare dată!

– Hai, păpușa lui tata, sigur că nu. Știi, simți că te iubesc. Vrei certitudini? Dar le ai. Las-o pe mama. Cine știe ce-o fi fost în capul ei.

– Nu credeam că știe de mine, Simi. Mie nu mi-ai spus. – vocea ei păstra același ton moale, ușor îndurerat, dar calm. Trebuia să aibă grijă să nu forțeze.

Adina (3)


Își amintea detalii pe care sperase să le fi uitat. Durerea era la fel de vie și acum după aproape 3 luni de când descoperise, din întâmplare, că poze intime cu ea circulau pe net. A crezut atunci că face infarct acolo pe loc, în fața ecranului sinistru. Retrăia în transă momentele când Simi, atât de mândru de “dragostea mea”, îi făcuse poze goală în timp ce se iubeau. Îl intrebase atunci insistent de ce le face, dar el glumi: “Să te am cu mine tot timpul.” Și ea a crezut că o iubește. Că acea pasiune covârșitoare pe care i-o arăta în pat uneori era reală. Că tandrețea cu care-I spunea “iubita mea” (cu accent pe “mea”) și-I ținea fața între palme uitându-se prelung în ochii ei, șoptind “te iubesc”, era adevărată. Nu putea pricepe nici azi, oricât încerca, cum poate cineva să se transfigureze așa?! Cum poate cineva să imite așa iubirea?!

Uneori avea senzația că trăiește un coșmar și aștepta să se trezească. Dar, coșmarul nu se mai termina. Și când, cu 2 zile în urmă, o sunase un tip cerându-I programare pentru sex, nu mai putu. Fugi literalmente din casă și bântui străzile în derivă până când zări printre genele rimelate cu lacrimi amare “Casa Speranței.”

– Și așa ai ajuns la noi. – concluzionă Matei.

– Și Simi când a dispărut?

– Acum 3 luni.

– Așa, pur și simplu?

– Îl sunasem. Nu mi-a răspuns. S-a mai întâmplat. Am trimis sms. Nu a răspuns. Apoi a sunat. Sau cel puțin așa am crezut eu. Că e el. Era maică-sa care m-a întrebat ce mai vreau de la băiatul ei. “Eu ce mai vreau?! Cum adică?!” – am întrebat-o. Eram atât de surprinsă că nu știam ce să spun. “Da, tu! Lasă-l în pace odată! Nu te vrea! Pricepe și nu te mai ține după el!” și mi-a trântit telefonul în nas.

– Adică maică-sa știa de tine și credea că tu te ții de capul lui.

– Așa se pare. Mie nu mi-a vorbit despre nimic care să mă facă să suspectez așa ceva.

– Cine știe ce minciuni i-a spus și ei….

– Mda…. Acum nu mai înțeleg nimic.

– El n-a mai sunat?

– I-am trimis un sms prin care îl întrebam ce se întâmpla și îi dădeam un ultimatum. Ori se poartă ca bărbatul care mă iubește cu adevărat ori mă lasă în pace. M-a lăsat în pace. Niciodată nu-I plăcea să dea explicații și avea oroare fizică de confruntare deschisă. A tăcut pur și simplu. Cum făcea când spuneam ceva ce nu-I convenea. La început povestea de toate. Și ce nu mă interesa. Apoi…în timp… răspundea paralel, monosilabic sau pur și simplu mă ignora. Dar eu tot încercam să-I explic că mă doare atitudinea lui și atunci … pentru scurt timp..era cel mai iubitor bărbat. Exact ce îmi doream. Apoi, revenea din nou la indiferență, tăceri….fără vreun motiv. Când întrebam de ce, pleca privirea în pământ și tăcea sau îmi arunca aceeași replica: “Tu vrei mai mult și mai mult”, dar nu era așa. Mă blama pentru că-l iubeam însă îmi cerea acea iubire. Mă voia toată, cu totul a sa.

– Să te știe pe veci a lui, dar să nu facă nimic pentru a te păstra.

– El nu suporta dacă nu răspundeam imediat la telefon, dacă vorbeam în dodii. Mă certa. Îmi cerea totul, dar îmi dădea…

– Doar cât voia. Lamentabil și josnic. Iartă-mă, Adina. Nu trebuia să spun asta, dar, în acest moment, mi-e rușine că sunt bărbat. Nu credeam că cineva poate fi atât de nenorocit. Tătic – tatăl meu adoptiv care a murit anul trecut – a insistat să fim buni și demni, să nu provocăm suferință cu bună știință. Să fim umani. Ce-mi spui tu este dovadă de inumanitate. Cât te-a torturat! Micuța mea!

Cuvintele îi scăpară fără voie și la auzul lor înțepeni cu Adina în brațele care o cuprinseseră involuntar. Se retrase fulgerător. Se bâlbâi:

– Iartă-mă. Iartă-mă. Nu trebuia… Nu am vrut….Nu am putut….

Adina înlemnise cu ochii holbați, tremurând. Fără glas.

– Ce …. faci…., Matei? – reuși să bâiguie.

– Nu știu ce fac, Adina, dar un lucru știu sigur. M-am îndrăgostit de tine de când ai intrat pe ușă. Nu glumesc. Sunt prea direct ca să mă joc cu vorbe.

– Eu … nu știu …. Nu cred …. Nu mai știu nimic. Și o podidi plânsul. Și plânse cu sughițuri și Matei o lăsă să plângă, fără vorbă, ținând-o în brațe ocrotitor.

Încet, plânsul ei se potoli. Își șterse ochii verzi ca marea după furtună cu podul palmei ca o fetiță. Îl privi cu o mirare greu de descris și spuse:

– Și acum ce?

Întrebarea îl străpunse pe Matei direct în inimă. Era rândul lui să se mire.

– Adică….Adina….adică….și tu?!

– Îhi …- răspunsul veni brusc urmat de un zâmbet delicat și privire scânteietoare și brațe ce-I încolăciră mijlocul lui Matei cu toată căldura pământeană.

– Doamne! – atât fu Matei în stare să spună. Fericirea iubirii împărtășite nici nu necesita prea multe vorbe.

Stătură înlănțuiți o vreme, sub un copac ca o umbrelă. Ploaia încetase. Ei uitaseră de tot.

Matei o desprinse, o privi și spuse încet:

– Să ne întoarcem. Norocel va fi fericit. Și NOI vom rezolva problema cu jegul acela.

– Vai, Mati, ce urât vorbești! – chicoti ea. Râseră. Ea îi spusese Mati ca și tătic. Era clar că tătic i-o trimisese pe Adina.

În drum spre casă îi povesti de tătic, de ceilalți frați de suflet, de Norocel …. De tot. vorbea repede, sacadat, în ritmul bătăilor inimii și Adina se amuza. Acest bărbat era adevărat!

– Rușine să-ți fie, Mati! – Norocel lătră de cum capul lui Matei se ivi în cadrul ușii.

– Aoleu! – tresări Matei. S-a trezit nebunul! Hahahaha!

– Cine e nebun!??? Eu???!!!! Ia vezi, nerușinatule, că te mușc!

Râseră amândoi. Se iubeau imens. Glumeau cu har. Nimeni nu se supăra.

– Nu mai lătra, urâtule! O să-ți placă când îți voi povesti. Bogdan a venit?

– O să-mi placă??? – se fandosi Norocel. Atunci zi re-pe-de! Bogdan e în bucătărie, firește. Meșterește prânzul lui nea Nicu. (Rețeta rămăsese literă de lege pentru prânzul de vineri)

– Atunci așteptăm până termină și el și vă spun amândurora. Apropo, Norocel, ea e Adina, iubita mea.

– Wow! Dar asta când s-a mai întâmplat?! Măi copil, da’ rapid mai ești!

Râseră toți trei. După atâta timp, Adina râdea cu poftă. Mai ales că Norocel făcea tumbe și lătra artistic. Se credea Pavarotti cățelesc. Când Bogdan veni din bucătărie, cu făină până și în păr, Norocel se tăvălea pe jos de râs, Adina îl gâdila pe burtică, iar Matei supraveghea grav scena.

– Ce, Doamne iartă-vă, faceți aici?! – râdea și el. Eu mă dau de ceasul morții să vă gătesc și voi vă jucați! Hmmm, ei lasă că mai mâncați voi rulouri a la Nicu la paștele cailor!

Mereu le promitea pedepse. Mereu uita de ele. Matei se obișnuise cu dorința lui Bogdan de a-l imita pe tătic. Ce-i drept, fusese cel mai apropiat de acesta. Nu era gelos. Nici unul dintre copii nu era. Nea Nicu îi iubise pe toți în mod egal. Nu-i putea întina memoria cu răutăți infame.

– Haide, măi Bobiț, nu ne înfometa. Avem treabă importantă de rezolvat. – zise Matei.

– Ce treabă?

  • Ei, Adina aici de față m-a zăpăcit cu totul și nu am spus, de fapt, cum ne-am cunoscut. Copii, Adina are nevoie de ajutorul nostru. De fapt, ăăăă …. Eu …. M-am îndrăgostit de ea și ea … se pare că simte la fel – roșiră amândoi puțin – și … a avut o problemă care poate reveni oricând deci trebuie oprită.

Le povesti totul, Adina completă cu detalii.

– Să-l dăm pe mâna Poliției! Să fie pedepsit! Creatură nenorocită!

– Așa va fi, Norocel. Stai liniștit. Călin oricum vine la cină. Numai bine.

Norocel se mai calmă, apoi întrebă șăgalnic:

– Și…și Adina rămâne a noastră?

Oricât de supărați erau nu puteau să nu zâmbească. Norocel trebuia neapărat să mai “adopte” pe cineva.

– Păi, asta Adina hotărăște.

– Eu … dacă tot vorbiți de mine … eu stau cu chirie … deci nu am casa mea. Dacă mă primiți ….

– Wahooooo! Am știut eu! – Norocel era extatic și codița i se agita frenetic. A noastră ești!

Când ajunse Călin – obosit rupt după 24 de ore de serviciu – casa era într-o agitație nebună. Tropăiau, plănuiau, mutau mobila.

– Ce se întâmplă aici? – întrebă confuz și buimac de nesomn.

– Ne mutăm! – țipă Norocel.

– Ce facem?????!!!! – țipă la rându-I Călin căscând ochii mari. Unde, Doamne iartă-vă, vă mutați???!!! Norocel, ți-a luat Dumnezeu mințile???!!!

– Evident că nu. M-am zăpăcit. Adică …. Mutăm mobila.

– Asta văd! – Călin continuă răstit. Dar de ce???!!!

– Offf, Călinuș! – se burzului Norocel. Stai jos și-ți explic.

– Unde să stau, nebunule?! Pe parchet?! Nici scaune nu mai există în casa asta! – îi trecuseră nervii și zâmbea văzându-l pe Norocel atât de pătruns de moment.

Acesta împinse un fotoliu spre Călin și-l obligă să se așeze.

– Așaaa…- hămăi voios Norocel. Acum cască urechile pentru că este foarte foarte foarte important. Și ai și tu un rol în toată povestea.

– Așaaaa? – se miră amuzat Călin. Ia, să te aud, maestre!

Norocel dădu din coadă cu mândrie că putea fi cel care-i dădea vestea lui Călin. Ceilalți erau la etaj, aranjând un loc pentru Adina. Îi povesti cu lux de amănunte și interpretări proprii tot ce se întâmplase de dimineață. Călin asculta, dădea din cap, mai căsca de oboseala, apoi spuse:

– Hmmm…. Un lucru este sigur, Norocel. Simion ăsta nu este la prima faptă de genul ăsta. Deci, luni voi vorbi cu colegii de la DCCO să vedem dacă are antecedente. Adina va trebui să îmi dea datele lui personale….

– Da, da – aprobă Norocel. Trebuie s-o ajuți, Călinuș. Jigodia trebuie oprită!

– Așa va fi, Norocel. Fiecare naș își are nașul, doar știi, dar de data asta va fi un pic mai greu. Este o faptă mai greu de probat.

– Așa este, dar tu poți, nu-i așa? – îl linse Norocel ușor de mâna odihnindu-se pe brațul fotoliului.

– Doar știi că voi face tot posibilul … – spuse Călin, vădit obosit. Fusese o zi lungă. Bine că acum se putea odihni.

– Și acum, Norocel, spune-le hamalilor de sus să facă bine să coboare. Eu nici nu am cunoscut-o pe Adina.

– Ohoooo, Călinuș, am uitat complet! – râse Norocel. Acum le spun. Și lătră din toți plămânii: – Hei, voi cei de sus, a venit Căliiiiiiinnnnnnn!!!!!

– Ho, surdule!!! – îl luă Călin de urechi. Nu mai țipa că îmi crapă creierii! – și râse candid, cearcănele de la ochii care Iise închideau de nesomn adâncindu-se ușor.

– Sosiiiiimmmmmm! – se auzi vocea lui Bogdan.

Apoi, picioare grăbite tropăiră pe scările bătrâne și trei fețe rumene, zâmbitoare, năvăliră în living-ul în mijlocul căruia trona fotoliul lui Călin.

– Aici suntem! – rostiră trei voci la unison. Adina se obișnuise deja cu stilul băieților și se simțea în largul ei. Era ceva în oamenii ăștia care emana căldură și siguranță. Pace. Oamenii ăștia erau … miraculoși.

Adina (2)


“Ce frumoasă e și când plânge!” – gândi Matei. Îi întinse o batistă și, ușor, discret, o mângâie pe umărul lăsat sub povara amintirii sfâșietoare.

– Dacă nu mai poți, continuăm altădată. – propuse.

 – Nu! – aproape țipă Adina. Acum ori niciodată. Această fiară trebuie oprită! Acest Machiavelli ordinar trebuie pedepsit! Acest nenorocit… mi-a distrus viața!

– Liniștește-te, Adina, te rog. A trecut. Îi dăm noi de capăt cumva. Acum, te rog, haide să ne oprim. Îți face prea rău. Revino mâine când te-ai mai liniștit.

Adina dădea din cap nervoasă.

– Nu pot să stau singură. Nu mă pot duce acasă. Înnebunesc între 4 pereți! Ajută-mă, Matei!

Se agăță de brațul lui cu atâta disperare că Matei simți unghiile sfâșiindu-i carnea. “Cât chin a putut îndura, sărăcuța!” Tristețea îl copleși și pe el. Era inuman să aduci o ființă care te-a iubit într-un asemenea hal! Avusese dreptate tata. “Oamenii sunt fiare, copilul meu, iar noi trebuie să-i ajutăm pe cei în suferință.”

…………………………………………………………….

Se porni ploaie năprasnică, un plâns prelung al Cerului, un vaiet de suflete chinuite. Adina se zgribuli lângă șemineu și rămase privind limbile de foc jucând o dramă nevăzută. Ardea și inima ei, jăratec neostoit de timp. “Timpul vindecă orice rană” – se spunea. “Ce minciună!”

Matei o surprinse cu întrebarea:

– Vrei să plecăm de aici? O plimbare cred că ți-ar prinde bine.

Pentru prima dată în 2 luni jumate, Adina râse.

– Ești nebun?! Plouă ca la potop, nu vezi?!

– Ba văd. Cerul îți deplânge soarta. Iată de ce, hai să mulțumim Cerului plimbându-ne în ploaie. Am adus trenci-urile. Vrei?

(Peste ani de zile își va aminti cu drag de această zi, această ploaie.)

“Copilul ăsta are soluții și vorbe la orice. O fi real?” – gândi Adina. De când cu Simi, nu mai credea în nimeni și în nimic. Nici în Dumnezeu. Cât îl rugase, cât implorase Divinul, cât plânsese….în zadar?! Cerul rămânea mut și indiferent … ca omul căruia îi dăduse viața ei iar el … o batjocorise fără motiv. De parcă nu suferise destul și înainte. Pasăre cu zborul frânt înainte de vreme. Nici n-a apucat să se bucure de iubire cu adevărat și totul s-a năruit. Orice speranță, orice nădejde.

Și acum se plimba prin ploaie cu un străin căruia îi destăinuia ceea ce sieși, poate, nu îndrăznise să-și recunoască. Ce avea acest tânăr de 27 de ani, zâmbitor și răbdător, atât de special?! Adina trecea ușor de 30 de ani și nu mai întâlnise un bărbat atât de matur la o vârstă atât de mică. Simi avea 32 când îl cunoscuse și de multe ori vorbea infantil, avea gânduri copilărești, dar ținea cu orgoliu și determinare să fie văzut ca un bărbat matur și… important. Și responsabil. Poate față de alții, că față de ea fusese orice doar responsabil nu.

couple-in-the-rain

poza: sursa net

Adina


Când ușa se deschise cu clinchet și apăru Adina, Matei tocmai coborea scările. Revenise definitiv în urmă cu o lună și, împreună cu Călin, dna. Doina și Andra, făcuseră deschiderea oficială a Centrului de Consiliere “Casa Speranței”.

Ușa era păzită de o statuie a dlui și al dnei Nicu “Veșnici proprietari” pe care o plătiseră toți 13. Pentru ca cei care s-au născut pentru salvarea atâtor vieți tulburate să fie prezenți mereu.

Matei o văzu înaltă, brună, zveltă, cu ochi imenși de un verde jad, părul lung negru ondulându-i pe spate, privind pierdută în jur. Își frângea mâinile delicate, cu unghii lungi poleite-n alb.

Zâmbi în sinea-i la apariția acestei ființe eterice, aparent firave, dar ai cărei ochi sclipeau de ardoare și … oarecare teamă.

– Bună. – spuse Matei, zâmbind cu toți dinții de un alb strălucitor pe fața-i măslinie. Bine ai venit în “Casa Speranței”. Mă numesc Matei. Cu ce te pot ajuta?

– Bună. Sunt Adina. – nu mai știa ce să spună. Venise cu teamă, pentru prima dată într-un asemenea loc. Cum putea să spună unor străini problema ei? Nu spusese nimănui. Se frământa. Îi venea să plece.

– Nu-ți fie teamă, Adina. Orice ar fi, suntem aici să te ajutăm. – Matei zâmbi cald, luându-i mâinile fine, cu degete lungi, delicate, reci ca gheața de emoție, între palmele-i primitoare.

– Eu… – se bâigui, roșind. Eu…. Am fost vândută pe net.

Se lăsă tăcere. Matei, răbdător, îi lăsă timp fetei să se reculeagă. Apoi, șoptit, o îndemnă:

– Povestește-mi.

Adina ridică privirea catifelată și-l privi pentru prima dată în față. Ce ciudat! Teama dispăru instantaneu. Era atâta căldură în ochii lui Matei că, din gheață să fi fost, și tot te topeai. Seninătatea, onestitatea acelei priviri, căldura mâinilor care încă îi încălzeau degetele crispate, emanația încrederii din întreaga lui ființă, născu cuvintele pe negândite.

– Acum 2 ani am cunoscut un tip. Pe net. La început mi-a fost teamă. Auzisem atâtea povești …. și frumoase și … de groază. Dar el era … diferit. Vorbea frumos, civilizat, nu punea întrebări stupide sau necuviincioase. Știi, eu am terminat Facultatea de Limbi Străine și este importantă comunicarea pentru mine – el știa și engleza destul de bine deși spunea că a terminat Dreptul și studia pentru examenul de admitere în Barou. Era și atrăgător. După 2 luni de discuții pe net în fiecare seară – ziua eu eram la Master, el cică învăța și mai lucra și la MCDonalds 3 zile pe săptămână – ne-am văzut… pe viu. Adică, vreau să spun, ne-am întâlnit. Și atunci…

– Continuă, Adina. Te ascult.

Vocea i se răguși și înghiți în sec. Matei îi întinse paharul cu apă pe care-l umpluse cu lichidul rece, proaspăt cumpărat de dimineață. Adina luă o înghițituă mică de tot, tuși și continuă:

– Atunci m-am îndrăgostit de el. Era înalt, la 1,86, zvelt, cu un trup atletic, bine format, mai frumos decât în poze, și avea un șarm extraordinar, plus un fel de inocență jucăușă în ochii bruni sclipitori de după ochelarii pătrați care-i încadrau privirea și niște buze senzuale carea rosteau cuvintele potrivite. Tot ce nu îmi plăcea… trebuia să-mi fi dat seama … dar… deja îl iubeam, îl doream al meu cu disperare … era acel sentiment de nesiguranță, de … alunecare … când îl întrebam ceva direct. Niciodată nu răspundea direct la o întrebare, decât dacă mă sfătuia. Mi se păruse misterios și incitant la început. Credeam că e doar felul lui de a mă curta și, după ce ne vom cunoaște mai bine, își va da seama că sunt sufletul lui pereche. Dar… a trecut un an și Simi (îl cheamă Simion Duma) tot așa vorbea cu mine….

Făcu o pauză tristă, dureroasă. Retrăia durerea cruntă și dezamăgirea iubirii singulare. Vedea și acum nepăsarea bărbatului adorat zăcând în brațele ei inert, cu gândul departe, fără s-o vadă măcar. Același bărbat care-i spusese c-o adoră, că ea este totul pentru el. Că-i mulțumește Cerului că ea există și este a lui. Parcă erau doi oameni diferiți într-unul singur. Cum era posibil?!

Auzi o voce îndepărtată:

– Adina, te-ai pierdut în gânduri. Vrei să continui?

– Ah, da. Scuză-mă.

– Erai departe. – șopti Matei. Și … te durea.

“Cât de bine înțelege acest străin chinul meu și … Simi nici nu mă vedea…” – gândi Adina și o lacrimă-și croi drum pe obrazul fraged, fără machiaj, iar ochii se-nverziră intens.

to be continued

Viață nouă


Și mâine veni cu soare și speranță. Strada se pregătea de vară, căldura alinta sufletele nu demult zgribulite de ger și durerea pierderii unui om drag.

Dar Pământul călătorește spre mai bine în drumeția sa în jurul Soarelui. Un soare cald și iubitor ca nea Nicu ce încălzea totul în jur ți aducea zâmbet de speranță pe chipuri.

Bogdan trase storurile alene și-și umplu plămânii cu aerul dimineții. Primul său gând era mereu același: “Bună dimineața, tătic.”. Îi vorbea tot timpul și adesea avea senzația că nea Nicu îi răspundea. Ca la întâlnirea cu tatăl său. Îi ceruse lui nea Nicu să-l călăuzească din pacea-i eternă și să-i umple gândurile cu înțelepciunea sa. Și așa a fost.

S-au întâlnit la o săptămână de la înmormântarea lui nea Nicu. Profesorul îi ceruse iertare lui Bogdan că-l repezise pe bătrân când acesta îl vizitase și-și exprimase regretul că nu venise la înmormântare.

– Mă gândisem că nu și-ar fi dorit să mă mai vadă după cum m-am purtat. Acum știu că am greșit. Merita respectul meu. Un bărbat deosebit.

Motivul întâlnirii, din păcate, fusese unul sfâșietor de trist. Tatăl lui Bogdan îi mărturisi că moartea iminentă l-a făcut să conștientizeze cât greșise față de unicul său copil. Avea cancer și… era prea târziu pentru vindecare. Mai avea de trăit maxim un an și nu voia să-l piardă în ură.

– Dar eu nu v-am urât nici o clipă. – spuse Bogdan. M-a durut, dar nu te-am urât. Nea Nicu mi-a explicat că și tu sufereai și am înțeles. Acum…

– Acum vreau să-ți cer iertare și să te rog să te întorci acasă. Ești tot ce avem mai drag pe lume și vreau, anul pe care-l mai am de trăit, să mă revanșez față de tine și Octav pentru tot răul pe care vi l-am făcut. – spuse spășit, cu lacrimi în ochi, profesorul frânt sub povara vinei, conștient acum de pierderea total inutilă a timpului acum atât de prețios.

Bogdan sperase atât de mult la acest moment încât nu găsea cuvintele care să exprime ce simțea. Tăcut, cu lacrimile încondeindu-i genele lungi, negre, îl luă în brațe pe bătrân.

Acesta se încovoie sub lovitura sorții, dar inima îi bătea năvalnic.

– Mă ierți, fiule? – întrebarea se furișă printre buze ca un vaiet dureros, de neputință.

– Sigur că te iert, tata. Însă nu mă întorc acasă. Lasă-mă să trăiesc așa cum m-am obișnuit în anul care va trece. Dar, te rog, nu face fața asta lungă. În fiecare weekend al vostru sunt și oricând la nevoie. Accepți așa?

– Cu mare, mare bucurie, copilul meu. Nu sperasem să mă ierți și, ai dreptate, viața ta este cea pe care ai ales-o și ai ales-o bine. Mă grăbesc să-i spun maică-ti. Așa va înceta să mai plângă. Îți mulțumesc, fiule.

Și plecă cu sufletul împăcat iar Bogdan îi mulțumi în gând lui nea Nicu, din nou. Deși teama de finalitate îl făcuse pe tatăl său să-l accepte, Bogdan era fericit. Încă aveau un an împreună. Ce păcat că moartea a fost cea care i-a reunit, dar mulțumea Divinului că s-a întâmplat împăcarea.

father and son

poza sursa net

CASA CU POVEȘTI – 2 POVEȘTI DRAMATIZATE DUPĂ TRILOGIA “NOROCEL”


POVESTEA 1 – “PATIMA”

SCENA 1: zi de vară fierbinte cu soare zâmbitor, într-un magazin cu jucării de toate felurile, în mii de culori şi pufoase.

Deasupra tejghelei se vede numele magazinului – „Casa cu povesti”.

Un raft ticsit cu maimuţe de pluş cu codiţa răsucită, pisicuţe albe şi gri şi maro, cu blana pufoasă şi moale ca frişca pe tort, ursuleţi de toate culorile şi mărimile, chiar şi ursuline cu rochiţă şi pălăriuţă roz. O mulţime nesfârşită de animăluţe de pluş vioaie, vorbăreţe şi foarte prietenoase.

Norocel este singurul căţel mare, de un galben curat, cu un năsuc negru obraznic, ochişori negri ca tăciunele care scânteiau de isteţime şi în care focul bucuriei ardea nepotolit, cu urechi mari, clăpăuge. un căţeluş hazliu şi îi plăcea să stea lungit pe burtă, sprijinindu-şi căpşorul pe lăbuţele din faţă. Uneori, urechile îi cădeau peste faţă şi trebuia să strănute o dată tare, ca să-i iasă din ochi.

Aşa cum stă, poate vedea tot ce se întâmpla în magazin.

Magazinul e liniştit şi Norocel leneveste cu urechiuşele clăpăuge acoperindu-i ochii somnoroşi.

ACTUL 1 – personaje: Norocel, nea Nicu, voce Marina.

Norocel: – Mmm…ce linişte nefirească. Oare ce se pregăteşte în înalturi şi noi nu ştim? (mormăie, căscând şi întinzându-şi lăbuţele pe tot raftul) Domnul Nicu a plecat de mult…. s-a dus la doamna Marina … cică e bolnavă … din nou … Stiu eu ca dna. Marina din blocul de vizavi se preface bolnavă de câte ori Marinică, băiatul ei de 15 ani de la Liceul „Adamclisi”, o încurca la şcoală. E un băiat frumos, bruneţel, cu cârlionţi, cu ochii miraţi de căprioară, trup zvelt pentru vârsta lui şi un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Acel zâmbet ironic, de zeflemea, de parcă e buricul pământului! Un ţânc mai mare cu aere de vedetă, nimic mai mult! Şi ce se mai umflă muşchii pe el! Nu mai încape în pielicica lui de diavol de 1,70! (pufneste pe nasul cârn cu ciudă) S-a stricat lumea, frate!… Călin şi Miruna şi Matei şi Alex şi … Doamne, ce năzdrăvani erau şi ce adulţi cumsecade s-au făcut! De ce ei au putut şi ăştia de acum nu pot?! (se întristeaza şi o lacrimă minusculă, invizibilă fărâmă de suflet, se prelinge pe obrazul drept) … Offfff …..

Trosc! Zgomot puternic ca si cum ceva s-a spart. Norocel tresare.

Norocel: – Ce poate fi zgomotul ăsta neaşteptat?! Ce s-a spart oare?!

Îşi dă drumul să alunece uşor de pe raft şi întrun salt e la uşă. De acolo s-a auzit bubuitura aceea inexplicabilă. Întradevar, sticla uşii s-a spart cu răsunet.

Intra domnul Nicu. Un batranel rotunjor, cu burtica, de vreo 68 de ani, scund, cu fruntea lata din cauza inceputului de chelie, un albastru ca cerul, o gura frumoasa, cu buze pline si o fata rotunda si zambitoare de obicei. Poarta un costum gri inchis obosit de vreme, dar curat, o camasa alba scrobita si cravata cu buburuze tricotata de Mioara lui trecuta in nefiinta de 3 ani.

Norocel:Nea Nicu, ce s-a întâmplat?! De ce aţi trântit uşa aşa?! S-a spart şi geamul!

(De o parte, vorbind cu sine): – Ceva grav trebuie să se fi întâmplat dacă dl. Nicu e atât de furios. (încearcă să se gudure pe langa dl. Nicu, dând din codiţă)

Nea Nicu (grav, un ton ce exprima suparare si tristete): – Nu acum, Norocel! Acum nu e de joacă!

Norocel (pentru sine, speriat): – Aoleu, e mai grav decât credeam! Nu l-am văzut aşa niciodată! Dl. Nicu e cel mai bun şi mai calm om din lume! Ce???? Ce s-a întâmplat????

Nea Nicu (acelasi ton grav, iritat si plin de tristete): – Nu e posibil! Nu e posibil! E doar un copil! Cum poţi deveni ucigaş la 15 ani?! Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta?! …. Fie-ţi milă de noi! (Lacrimi imense se rostogolesc din ochii suferinzi, săpând cărare pe obrajii palizi, altădată mereu îmbujoraţi, cu riduri mai adânci parcă în colţurile gurii răsfrânte întrun chin de nedescris.)

Norocel (de o parte, cu o fata ingrozita): – Ucigaş???? Cine?! Cum?! Unde?! Ce s-a întâmplat???!” Trebuie să aflu. O tragedie ca asta??? Aici??? Brrrrr!!!!!

Subit se dezlănţuie ploaie, în cascade curge apa pe geamuri, şuiera vântul năpraznic prin uşa cu sticla căzută ţăndări pe podeaua curată lună. Se aud tunete răzlete. Parcă şi cerul suferea, prevestind dezastrul.

Nea Nicu se aseaza cu greutate pe un fotoliu cu umerii cazuti, fata in palme. Norocel se apropie pâş pâş slugarnic, şi îşi împinge botişorul pe genunchii lui.

Norocel: – Te rog eu frumos, nea Nicu, nu mai plânge. Mai bine ceartă-mă.

Nea Nicu (suflându-şi nasul într-o batistă brodată cândva de dna. Nicu): – Nu ai greşit cu nimic, prietene. De ce să te cert?

Norocel: – Ca să nu mai suferi. (șoptește, cu boticul umed) Spune-mi ce s-a întâmplat. De ce ai spus ucigaş? (îl privește candid)

Nea Nicu (zâmbind): – Bine. Am să-ţi spun, dar promite-mi că nu vei spune mai departe nimănui. Oricum se va afla curând.

Norocel (repezit) : – Promit. (își împinge lăbuța dreapta spre nea Nicu în semnul unei promisiuni ferme)

Nea Nicu (sacadat, cu greutate, semn de mare suferință): – Ok. Iată, Norocel, ce s-a întâmplat. Dna. Marina a fost ucisă cu bestialitate azi noapte. Poliţia e acolo. Mă sunase ea ieri, ţii minte, dar nu am putut pleca atunci s-o văd. Zicea ceva de Marinică, dar n-am înţeles prea bine. Era şi magazinul plin. Am amânat-o, spunându-i că trec eu s-o văd azi. Azi…

În fundal, vocea dnei Marina. Firavă, îngrijorată, ușor pițigăiată, de femeie la o doua tinerețe, mai tânără ca nea Nicu, nu prea cultă, dar respectuoasă.

Marina: – Da, nea Nicule….veneam eu la mata dar … (pauzăîși caută cuvintele) nu mă simt prea bine…știi mata, bătrânețea…. Marinică a …. aaaa….îți spun eu mata când vii… te rog eu să vii….când poți mata… nu acuma…saru’ mâna….

În fundal, țipete, apoi voce guturală, în agonie, sirene, tropot de picioare… liniște lugubră. Lumină intermitentă, apoi beznă. O singură sursă de lumină focalizată în mijlocul scenei pe Nea Nicu.

 Nea Nicu (aceeași voce dureroasă, vorbire lentă, cu pauze): – Of, Doamne! De ce nu m-am dus atunci?! De ce am amânat?! Poate dacă … Azi mai era în viaţă. Am ajuns târziu. Poliţia era deja acolo. Madam Zoia de la 3 sunase la 112 după ce auzise ţipete la dna. Marina… Dacă ajungeam mai repede … poate … dar ei spun că a murit dimineaţa devreme… Dumnezeule….

Norocel (încurajator): – Nu te mai necăji, nea Nicu. Nu eşti mata de vină. De unde era să ştii?

Nea Nicu: – Nu puteam şti, dar i-am auzit teama din voce şi eu, ca un nemernic, am presupus că iar băuse şi nu i-am dat atenţie. Trebuia! Trebuia să las tot, să închid şi să merg atunci! E la doi paşi!

Norocel: – Nea Nicu, te rog nu te mai necăji. Dacă nu era Ziua Copilului sigur mergeai. Acum hai să nu ne mai supărăm. Ea s-a dus în rai, sigur acolo s-a dus, şi nu mai suferă.

Nea Nicu: – Nu mai suferă …. O văd și acum întinsă pe spate, într-o baltă de sânge. Pieptul sfârtecat… casa răvăşită….Doamne, ce păcat! (șterge de pe frunte picături de sudoare imaginară, își suflă nasul, lacrimile continuă să curgă. Oftează.)

Norocel așteaptă cuminte, cu urechile ciulite, cu lăbuțele din față pe genunchii lui nea Nicu.

Norocel: – Şi? …(nu se mai putu abţine din curiozitate) Şi cine e ucigaşul, cum ai spus mata?

Nea Nicu (îngândurat): – Imaginează-ţi, Norocel. Poliţia îl suspectează pe Marinică! (aproape ţipă, atât era de surprins el însuşi la gândul că acel copil pe care-l cunoştea de la naştere ar putea fi, într-adevăr, ucigaşul mamei sale).

Norocel: – Doamne fereşte, nea Nicu! Dar e posibil aşa ceva?! (se învârte de colo colo ca turbat) Marinică??? Nu se poate! Marinică nu e un băiat rău! Cum să ucidă?! Şi încă pe mama lui! Nuuuuuu! Nu se poate!

Nea Nicu: – Norocel! Stai, frate, locului odată, că m-ai năucit! Ai dreptate. Marinică nu e un băiat rău, dar… ai uitat ce prieteni are? Ai uitat câte probleme a avut mama lui cu el? Ai uitat când noi am plătit ca s-o ajutăm pe dna. Marina să dea înapoi banii furaţi de la profesorul Stamate de către Marinică? Domnul profesor l-a iertat atunci că-i sustrăsese geaca cu portmoneul în ea din cancelarie şi nu l-a reclamat la Poliţie dar … Ştii ce cred eu, Norocel? (îi ia lăbuțele palide între palme și îl mângâie părintește pe cap) Şi mă doare sufletul să spun asta, dar … eu cred că Marinică se droga. Ultima dată când a venit aici, ţii minte, avea ochii umflaţi şi parcă era răcit. Ţii minte că l-am întrebat? Şi degetele îngălbenite. Am crezut atunci că fumează pe ascuns. El a spus că nu are nimic. Nici nu a cumpărat nimic.

Norocel: – Da, da …. Mi-amintesc acum. Se tot învârtea pe lângă rafturi şi când l-ai întrebat mata ce să-i dai a tresărit şi a mormăit: „Ah, nimic…Mă uitam doar …” Cred că voia să te fure, nea Nicu!

Nea Nicu (da din cap, aprobator): – Aşa este, Norocel. Acum că ne gândim amândoi la detaliile astea, ne dăm seama că Marinică avea probleme serioase de care noi nu ştiam.

Norocel: – Oare dna. Marina ştia şi de asta … ăăăăă … de asta a … brrr…. nu pot rosti cuvântul!

Nea Nicu: – Cred că ştia, Norocel. Cred că ştia. Şi ce drog folosea şi cine i-l aducea. Şi de asta … şi pentru bani, Norocel, săraca dna. Marina a plecat de lângă noi …. Ce trist. Ce cumplit!

 

ACTUL 2   personaje: Norocel, nea Nicu. Timp – spre seara. Lumini difuze. Undeva imaginea lunii apărute sfios pe cerul adormind lent.

O lacrimă se prelinge ca un suspin din ochii amândurora şi picură rouă pe podea.

Norocel (trezit din gânduri):- Dar … Dar, poate, nu Marinică a ucis-o. Poate ăla rău care-i aducea droguri!

Nea Nicu (fără convingere): – Mda… Ce bine ar fi. Măcar am şti că dna. Marina n-a murit de mâna propriului fiu.

Norocel: – Da, poate aşa este!

Tăcere. Cei doi par absorbiți de gânduri. Norocel s-a întins pe jos, la picioarele lui nea Nicu iar acesta s-a lăsat pe spate în fotoliu, cu ochii închiși.

 Cu o ureche ciulită, Norocel continuă discuția.

Norocel: – Nea Nicu, cine cercetează cazul? (mândru că în cei câțiva ani de colaborare cu Poliţia, cunoştea terminologia)

Nea Nicu: – Ei, Norocel, asta e altă surpriză! Ţi-l aminteşti tu pe Călin, zis „Boroboaţă”?

Norocel: – Cum să nu mi-l amintesc, nea Nicu?! Se poate?! Marele bătăuş! Ei, hai, nu-mi spune că s-a făcut poliţist! Glumiţi, nu? (râde cu atâta poftă că, deşi împrejurarea era foarte tristă, se rostogolește pe spate dând din lăbuţe ca un apucat. Se zvârcolește pe jos ca un dement) Imposibil!!! Din bătăuş, poliţist! Ha ha ha! Ce glumă!!!

Nea Nicu (ferm): – Încetează, Norocel! Nu e glumă! Gata!!! Revino-ţi! Am vorbit chiar eu cu el. S-a prezentat „Inspector de poliţie Ionaşcu Călin. Sărut mâna, nea Nicu”. Să leşin, nu alta! Femeia moartă pe jos şi el… sărut mâna, nea Nicu! Îţi dai seama de stupoare!

Norocel (încă vesel): – Vai, nea Nicu, astăzi e ziua surprizelor! Şi ce mai surprize!

Nea Nicu: – Mda, Norocel. Una terifiantă şi alta… cât mă bucur pentru Călin! A devenit „arma” împotriva celor care sunt aşa cum fusese el! Nu credeam că oamenii se schimbă într-atât. … (amintiri dulci-amare îi umbreau ochii obosiţi)

Norocel: – Dacă nu erai mata, nea Nicu… era, poate, încă un infractor….

Tăcere. Se lăsase seară demult dar ei uitaseră şi pe ce planetă se află. Deziluzia nemerniciei umane le oprise timpul în loc, iar amintirile tinereţii topiseră clipa în neant. O muzica lentă, simfonică, poate accentua starea de spirit și scoate în evidență nemișcarea, suferința.

 Norocel se dezmeticește și se desprinde din visare. Se ridică și îl linge pe nea Nicu pe obraz.

Norocel (somnoros, căscând): – Nea Nicule, haideţi să ne culcăm şi noi. Vreţi? E noapte. Mâine e încă o zi. Poate vă cheamă şi la audiere. Sunteţi tare obosit.

Nea Nicu (absent, se ridica incet din fotoliu, se indreapta de sale, cu icnet): -Da, da …. E noapte. Doamne, ce zi ….

Pleacă spre odaie târându-şi picioarele plumb, cu capul plecat şi sufletul greu. Suspinul i se aude pe treptele gemând a vechi și a tristeţe.

Norocel rămâne o clipă, rotindu-şi privirea prin magazin. Vorbește singur: – A uitat nea Nicu şi de sticlăraia de pe jos şi de foame. Ce îngrozitor să moară o persoană dragă şi încă într-un asemenea mod…

Ia mătura şi adună cioburile – mici cristale colorate ca lacrimile pure ale cerului ce continuau să cadă potolit.

Luna învolburată trage perdeaua nopţii peste oraş şi suflete, în alunecarea-i graţioasă pe nemărginirea înstelată.

SCENA 2: dimineața zilei următoare, același decor, înnorat și sumbru, mici urme de ploaie pe ferestre. Geamul de la ușa de la intrare spart, sufla vântul înăuntru. Un vânt obosit, de vara, răcoros. Aceeași tăcere înainte de dezastru.

 ACTUL 1: personaje – nea Nicu, Norocel, povestitorul

Norocel ciulește urechile. Sună telefonul. Prelung. Tânguitor.

 Nea Nicu se repede pe scări bombănind: – Sosesc, ai puţintică răbdare! Nu mai am 40 de ani demult!

Nea Nicu: –  Alo! …. Da. Nicolae Manole, la telefon. Da, da. Mi-era prietenă de o viaţă … Îhi …Da, şi pe copil. Să vin unde? La secţia 1…? Da, sigur. Mă aşteaptă inspectorul Ionescu? Da, foarte bine. Şi pe el îl ştiu de copil …. Cu mare plăcere, dle agent. Să trăieşti!

Închide telefonul şi se îndreaptă de şale.

Nea Nicu: – Ce zi afurisită şi azi! Mă dor toate oasele! Să nu îmbătrâneşti, Norocel! Glumesc. Tu nu ai oase oricum.

Povestitorul: Nea Nicu era mucalit şi când era trist sau în suferinţă. Un moşuleţ acum de 68 de ani, plin de viaţă şi optimist până la şosete. Deşi, când murise dna. Nicu cum o numea toată lumea, era să moară şi el. Mioara fusese întreaga lui lume şi… fără ea se pustiise sufletul pentru o clipă. Apoi, se înzdrăveni şi adoptă toţi acei copii pe care i-ai cunoscut mai demult, cititorule. Nu cu acte în regulă, ci sufleteşte. Fiecare dintre ei îl considera şi azi, după 12 ani, „tata nostru”. Copiii au crescut, s-au dezvoltat şi … ca şi Călin … deveniseră Oameni în toată puterea cuvântului. Gândul continuă să brodeze trecutul în prezent şi semnul mirării se întrezărea în viitor. Ce se va alege de Marinică? Trebuie făcut ceva! Asta era clar.

Nea Nicu: – Norocel! Trebuie să merg la Poliţie la audiere, cum spuneai tu ieri. Oricum, deschidem la 10:00. Sper să mă întorc până atunci. Dacă nu … Ai grijă de casă!

Urcă în odaia de la etaj apoi reapare îmbrăcat în același costum, dar cu cămașa albastră ca ochii lui și iese grăbit, uitând că sticla se spărsese. Că oricând putea intra cineva prin uşa care numai uşă nu mai era.

Norocel (rămas singur, gândește cu voce tare): – Ce să fac? Dacă intră hoţii? Numai asta nu ne lipseşte!

Se foiește, se răsucește, caută pe rafturi cu înfrigurare. În sfârşit, găsește. Un afiş cât uşa cu o pocitanie imensă de bulldog scrâşnind din dinţii exageraţi, cu balele curgându-i ca după o cină copioasă.

Norocel: – Te miri ce ţine omul pe rafturile nefolosite! Şi iată ce bine face!

Lipește afişul în locul sticlei sparte. Lasă semnul „Închis” la locul lui. Până nu se întoarce nea Nicu nu va fi nicio vânzare.

Norocel: – Cu arătarea asta pe post de uşă nu va îndrăzni nimeni să intre până nu revine dl. Nicu!

Și se pune pe așteptat ….

Norocel (cu ochii la ceas, agitat și temător): – Şi dacă se dovedeşte că Marinică a ucis-o? Ce ne facem atunci? Ce se va întâmpla cu el? Are doar 15 ani … 15 ani … Adică între 14 şi 16 ani … Grav. Poate fi condamnat.

Povestitorul: Auzise el, Norocel, de la nea Dorobanţu – acum pensionar de boală săracul; nu l-a mai lăsat inima să alerge după toţi micii smintiţi ai marelui oraş; – că minorii între 14 şi 16 ani „răspund penal” …. aşa-i zice … pentru faptele lor. Adică, aşa va fi şi pentru Marinică. Ce păcat … Îşi suflă urechile cernite de sumbrul viitor căzute peste ochi. Asta şi-ar fi dorit să n-o vadă. Să fi fost doar un vis urât.

Tic-tac … Tic-tac … Orele treceau. Nea Nicu încă nu venise. Oare ce se întâmplă acolo? Nu avea cum afla. Trebuia să aştepte.

 Norocel se lungește pe jos, cu lăbuţele sprijinindu-i boticul şi ochii se-nchiseră încetişor. Visa.

Povestitorul: Era vară şi cald şi nea Nicu şi Norocel şi copiii – Alex, Matei, Miruna, Călin şi alţii – erau în parcul H. Trecuse anul de când se cunoşteau cu toţii. Crescuseră. Toţi. Erau prieteni. Toţi. Ieşeau uneori la plimbări, povesteau, se jucau. Rememorau începuturile.

Salvaseră mai mulţi copii de atunci. Suflete rătăcite întro lume tulburată, uneori crudă. Feţe schimonosite, multiple, ale unui rău cancerigen pe care copiii l-au înfruntat şi au învins. Unii s-au pierdut pe drum. Poate rătăcesc şi acum. Aceştia au rezistat. Nu-i putem salva pe toţi.

Câtă bucurie pură, nealterată de nimic, strălucea în ochii Mirunei în acea zi. Cu câtă dragoste inocentă o privea Alex. Copii ….

 Norocel zâmbește în somn şi cască.

Povestitor: Acum 2 luni a fost nea Nicu la nunta lor. A povestit că a fost tare frumos. Erau aceiaşi copii, doar mai mari, şi Miruna l-a ales pe nea Nicu s-o ducă la altar. Mmmm …Câtă fericire! Ce binecuvântare! Ce desfătare pentru „tata nostru” şi ce mândrie! Şi după o lună se mai lăuda cu „fata lu” tata”…….

 Norocel zâmbește în somn.

Clopoţelul de la intrare tresare scurt. Norocel, aprig paznic, hotărât contra răufăcătorilor, ajunge la uşă dintr-un salt.

Norocel (arătându-și colții,  imitând nereuşit poza caricaturii de bulldog lipită pe uşă):- Stai, oricine ai fi!

Nea Nicu (răzând cu poftă): – Stau, Norocel, dacă spui tu. Tu sperii şi vestul sălbatic cu rânjetul ăsta! Ha ha ha! Hai, băiete, linişteşte-te. Sunt doar eu.

Norocel (potolit, ruşinat de încercarea de a părea dulău feroce eşuată lamentabil): – Văd prea multe filme! He he! (se admonestă în gând, apoi îl înconjură, ţopăind frenetic în jurul lui, împleticind picioarele bătrânului care nu avea unde păşi) – Ai venit! Ai venit!

Nea Nicu (îl scarpină drăgăstos după urechea ridicată ca un semn de întrebare): – Zănaticule, şezi odată! Dacă vrei să ştii amănunte, ştiu că vrei, potoleşte-te şi ascultă.

Norocel (răsfățându-se): – M-am potolit, na!

Nea Nicu: – Aşadar, Călin m-a primit într-un birou lung şi mare. Luminos, dar tern. Deh, ca la Poliţie. Lucrează la judiciar de 4 luni şi e primul lui caz de omor calificat. Mai erau 3 colegi de-ai lui în birou, dar nu ne-au deranjat. Băieţi buni.

Norocel: – Şi? Şi? Cum e cu Marinică?

Nea Nicu: – Ei, Norocel, din păcate Marinică e vinovat. S-au şi dus să-l caute. Se ascunde, fireşte. Se bănuieşte că undeva în F. Nu departe de Bucureşti. La casa bunicii băiatului de la care cumpăra heroină. În ghena de lângă Magazinul de Antichităţi al lui nea Enache, ştii tu care, la 500 de metri de blocul lor, Poliţia a găsit arma crimei. Cuţitul de bucătărie al dnei Marina. Ăla mare despre care ziceai tu că e pentru înjunghiat purcelul de Ignat. Ţii minte?

Norocel (speriat, cu blănița zburlită): – Aoleu, ăla e mare rău! Şi taieeeee ….Brrrrr …. Nu degeaba ziceai mata că era baltă de sânge…. Deci, el a făcut-o. Şi pentru bani, nea Nicule? (se interesează Norocel curios)

Nea Nicu: – Da, băiete, pentru bani. Se certaseră ei pe la prânz când intrase chenzina dnei Marina că ea nu voia să-i dea 200 de lei. Păi, în total avea 800 că nu era savantă, ci vânzătoare, mai era şi văduvă de 10 ani, şi nu plătise întreţinerea de 2 luni. Coana Zoia zicea că l-a auzit ameninţând-o că „dacă nu-mi dai, te tai!”, dar mai ameninţase şi înjurase el şi altădată de când se împrietenise cu băiatul ăla – am uitat cum a zis Călin că l-ar chema – Petru … ceva. Cred. Tot de la liceul lui Marinică, dar de 18 ani aproape împliniţi. Acum îl caută şi pe el. Nu e sigur că se ascund împreună. Oricum, amprentele de pe cuţit sunt un singur set şi dacă se dovedeşte că sunt ale lui Marinică şi că avea discernământ – adică nu era nebun – în momentul comiterii faptei, va fi reţinut şi instanţa – adicătelea Tribunalul – îl va condamna. Viaţa lui, aşa cum o ştia, se va sfârşi. Asta e tot până acum, Norocel. Îl aştept pe Călin cu veşti, când o putea.

Norocel uita să respire. Aerul e prea greu, prea fad, miroase a mortăciune. I se face rău. Domnul Nicu îl înșfăcă şi îl duce până în baie. Îi dă apă şi îl spălă pe botic.

Nea Nicu (luându-l în brațe și mângâindu-l): – Eşti mai bine, Norocel?

Norocel (bâiguind): -Îhî … Parcă … Mă doare …

Nea Nicu (blajin) : -Ce te doare, prietene?

Norocel (silabisind) : – Suf-le-tul.

Nea Nicu: -Nu mă mir, dragul meu. Şi pe mine mă doare, dar …. cum spuneai tu cândva? Nu putem să-i salvăm pe toţi, parcă.

Norocel (supărat): – Da, nea Nicu. Dar criminal? De ce?

Nea Nicu: – Dependenţa de droguri, naivul meu, este o boală, nu un moft. Ucizi dacă nu ai cum să-ţi procuri altfel doza. Călin m-a informat amănunţit. De asta am stat aşa de mult. Iar dependenţa de heroină e cea mai grea. Deci, vezi tu, sufletul, mintea, trupul lui Marinică nu mai erau ale lui. Le înghiţise drogul – moartea albă – cum îi spune.

Tac amândoi de parcă vorbele nu mai aveau rost. De parcă nimic şi nimeni, oricât s-ar fi străduit, nu mai putea spune nimic în plus. Aerul se îmbâcsise de jale şi un fulger brăzdă cerul roşu aprins.

Şi odată cu tunetul ce urmă, încremenise din nou timpul în clipa acum.

ACTUL 2: personaje : – Norocel, nea Nicu, povestitorul, Călin

 Tunetul lugubru este urmat de intrarea lui Călin. Un tânăr de 20 și de  ani, înalt, zvelt, brunețel, simpatic, în uniforma de inspector de politie.

Călin: – Sărut mâna, nea Nicu.

Nea Nicu (zâmbind bucuros): -Să trăieşti, flăcău. Şezi la tata. Ţi-aduc un ceai, ceva?

Călin (ușor îngândurat, cu o voce joasa, supusa, jenata): -Mi-ar plăcea o cafea cum faci matale. Mai am mult de lucru la birou. L-au adus pe Marin. Iartă-mă, tată, că te supăr cu astfel de veşti. Ştiam că vrei să ştii.

Nea Nicu (înțelegător): – Lasă, puiule de om. Ştiam că-l veţi găsi. Te aşteptam. Şi Norocel era supărat. I s-a făcut şi rău, bietul băiat.

Norocel se furişeaza în spatele unui clown de un metru 50 cm la spusele bătrânului.

Călin zâmbește şi-l cheamă.

Călin: – Haide măi, potaie urâtă, să te pup!

Norocel (țanțoș și îmbufnat):- Sunt supărat pe tine, Călin.

Călin (savurând jocul): -Ah, da? Şi de ce, mă rog?

Norocel: – De aia, na! Nu suni, nu vii. Ne trezim cu tine gata poliţist şi noi nu ştiam nimic! Ruşine nasului tău borcănat!

Călin râse atât de tare la auzul acestui apelativ, nou de altfel,  încât se înecă cu cafeaua proaspăt râşnită cu aromă tandră de scorţişoară pe care nea Nicu i-o pusese în faţă.

 Călin: – Măi ce şmecher te-ai făcut,Norocel! Nu se putea opri din râs. Nici nu voia să mai plece. De asta nici nu venea des. Amintirile erau dulci, dar plecările îl întristau de fiecare dată. Bătrânul era bărbatul care voia să devină.

Călin (urnindu-se cu greu): – Am să plec, tată. Nu stau liniştit până nu termin treaba.

Se ridică să plece.

 Nea Nicu (conducându-l la ușă): Băiete, ştii că eşti oricând binevenit la noi.

Îl îmbrățișează şi-l bate pe spate ca atunci când era copil şi alerga să-i spună că luase o notă bună.

Nea Nicu: – Sună-ne când ştii ceva.

Călin: – Aşa am să fac. Vă pup cu drag. Norocel, grăsunule, fii cuminte şi ai grijă de tata!

Ieși până să apuce Norocel să-l zgârie niţel.

După 2 ore:

Călin (la telefon, cu o voce neutră): – Tata, din păcate s-a confirmat. Amprentele de pe cuțit sunt ale lui Marinică care, la 2:30 noaptea trecută, îşi înjunghiase mama de 3 ori în piept, furase cardul şi dispăruse de la domiciliu. L-am găsit acolo unde credeam că se ascunde şi, după confruntarea cu probele, a recunoscut fapta. Așteptăm verdictul instanței. Dar asta va mai dura.

Nea Nicu: – Mulţumesc, fiule, că ne-ai sunat. Ai grijă de tine.

Povestitorul: S-au scurs clipele durerii. S-a spulberat în vânt speranţa. O viaţă se curma la 15 ani, o alta se-ntrerupsese mişeleşte la 59. De ce? Pune-ţi tu întrebarea, prietene. Că eşti copil, că eşti adult, viaţa ta îţi aparţine. Dar nu uita, ţi-a fost dăruită. Cândva, cineva, te-a născut şi tu exişti din pricina asta.

Norocel ar fi vrut să ţipe în urechile surde ale tuturor: „Azi eşti copil, dar mâine vei fi părinte! Ce fel de părinte vei fi?! Ce adult vei creşte?!” dar nu avea cum. Din păcate, „nu-i putem salva pe toţi.”

Scena se încheie cu sunet de sirene, prelungi, tânguitoare. Lumina devine difuză, până la semi-umbră, aproape întuneric. În mijlocul scenei rămâne Norocel, așezat în fund, cu lăbuțele din față împreunate a ruga, privirea umbrită de lacrimi îndreptată către cer.

 

 

Viața după ”tătic”


Norocel se trezi buimac în toată povestea asta. El fusese alături de nea Nicu cei mai mulți ani și acum era dezorientat. Copiii erau aici acum și toți aveau grijă de el. Dar, curând, vor pleca la viețile lor. Nea Nicu a fost liantul. Nu putea să nu fie oarecum îngrijorat. Își spuse temerile lui Bogdan. Acesta conducea magazinul de ceva timp.

Bogdan îl ascultă atent și spuse:

– Norocel, nu trebuie să-ți faci nici un fel de probleme. Am vorbit deja cu ceilalți. Eu, oricum, nu plec nicăieri. Matei se va întoarce definitiv. Anul acesta, în decembrie, îi expiră mandatul la Ambasadă. Fiind copilul legal adoptat de nea Nicu, a moștenit afacerea și apartamentul de deasupra. Nea Nicu s-a ocupat din timp de toate. Eu am dus documentele la legalizat. Așadar, “Casa cu povești” nu se închide iar tu ești în siguranță.

– Uffff… ce bine. M-ai liniștit. Mi-era teamă că veți pleca toți și eu…eu….

– Și tu, nimic, prostuțule. Cum să te lăsăm noi baltă?! Se poate?! Așa ne cunoști?! Doar că… – Bogdan ezită.

– Că ce? – urma să spună ceva de rău? – se temea Norocel.

– Doar că … va fi altfel. Fără nea Nicu nu mai e “Casa cu povești” așa cum o știam. Ne-am sfătuit și ne gândeam să-i schimbăm numele.

– Să-i schimbați numele? Cum adică? – se răzvrăti Norocel. Și nu se supără nea Nicu și dna Nicu din ceruri?

– Cred că nu, dacă o să-i spunem “Casa Speranței” și transformăm magazinul într-un Centru de Consiliere pentru toate victimele care au nevoie de ajutor. Vezi tu, Norocel, noi nu mai suntem copii și doar nea Nicu putea vinde jucării. Noi nu am fi în stare. Și lumea își dorește acum, din ce în ce mai mult, calculatoare și telefoane mobile și alte lucruri din astea. Dacă am continua, n-am face decât să stricăm toată munca de-a viață a dnei Nicu și a lui nea Nicu. Iar asta nu putem face.

– Asta așa este, Bobiță. Ar fi păcat.

– Și cred că nici ei nu se vor supăra căci cu “Casa Speranței” vom reuși chiar mai bine să ajutăm. Matei va fi directorul Centrului- umblat prin lume cum e, știe cum se pune problema. În America, zice el, deja demult există asemenea centre și aduc mult bine în comunitate. Eu, rămân asistent – mai ales că voi absolvi anul viitor asistența socială – iar Călin, fiind polițist, poate ajuta cu consilierea juridică. Dna. Doina, ca profesor, ne va sfătui cum să ne purtăm cu victimele care ne cer sprijinul iar Andra s-a oferit voluntar.

Aici se opri și zâmbi: – Cred că lui Călin i s-a pus pata pe Andra. Hi hi. – râse mânzește și trase cu ochiul către Norocel.

– Cum adică “I s-a pus pata”? – întrebă naiv Norocel.

– E o vorbă, Norocel. Adică îi place de ea. Un pic mai mult.

– Oooo! Așa deci?! Călinuș e îndrăgostit?! Era și cazul! – se bucură Norocel. Și Andra? Îl iubește și ea? Se căsătoresc?

– Ușurel, Norocel. Iar te repezești! – râse Bogdan. Norocel avea două viteze în gândire: repede și foarte repede. Când era vorba de fericirea cuiva, el voia să se realizeze Acum. Era tare dulce!

– Păi, dacă se iubesc… – mormăi Norocel.

– Încă nu știm nimic, Norocel. Doar bănuim. Vom vedea în timp. Să se mai cunoască.

– Aha! Atunci … să se cunoască odată! – râse și Norocel. Știa că se grăbea dar, de la moartea lui nea Nicu, nu mai văzuse fericire în “Casa cu povești”…. Pardon ….”Casa Speranței” cum se va numi. Frumos nume! Și potrivit … Ce bine va fi din nou! Și își dorea din nou bucurie și …. Speranță. Da, un nume foarte potrivit!

Plecarea


“Acum trei ani încă urcam scările cu ușurință. Acum oasele astea bătrâne mă dor tot timpul și genunchii mă lasă la fiecare pas. Anico, mă apropiu de tine, iubirea mea, se pare…”

Așa cugeta nea Nicu într-o dimineață însorită de iunie. Mâine va fi ziua lui. Împlinea 80 de ani. “Doamne, cum au trecut anii! Nici n-am realizat când!”

Sosise o scrisoare de la Matei ieri. Nu-l mai văzuse de 4 ani dar primea o scrisoare înainte de ziua lui și de fiecare sărbătoare, în fiecare an. Știa că se angajase la Ambasada României din WDC la 1 an de când câștigase bursa de studii politice administrative – parcă așa-i zicea – în urma cu 3 ani, dar nu putuseră sărbători împreună. Timp de câțiva ani, bătrânul nu știa procedurile astea, Matei nu putea reveni în țară, așa că îi scria. Și îi scria scrisori demodate, nu e-mailuri ca alți fii, deși îi trimisese anul trecut de ziua lui un laptop DELL ca să poată vorbi pe mess. “Auzi, domnule, ce m-am modernizat! Vorbesc pe mess!” și râse cu poftă și cu fudulie. Câți copii minunați avea! Câte generații de oameni în toată puterea cuvântului, câte temperamente, câte personalități, îi trecuseră pragul! Câtă bucurie îi aduseseră în viața care, fără ei, ar fi fost foarte goală și fără sens! “Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că am trăit să văd minunile tale!”

Se-ntoarse în odaie și mai citi, a câta oară?, scrisoarea lui Matei. Sosea mâine la 16:00 pe Otopeni. Să nu-l aștepte la aeroport, va lua el un taxi. Să nu-și facă griji, totul va fi bine. “Auzi comedie, să nu-mi fac griji! Da’ ce-s copac?!” – nea Nicu nu pricepea în ruptul capului de ce copiii ăștia îi spuneau mereu să nu-și facă griji. Parcă putea? Dacă nu-și făcea griji, însemna că nu-i iubește. Ori el îi iubea pe toți. Chiar și pe Marinică, sărmanul copil bolnav. Nu mai știa nimic de el. Ce s-o fi ales de el? Vizitele nu i le primise iar Călin l-a sfătuit să-l lase în pace. Nu toți puteau fi salvați… Păcat…

Bogdan trebuia să ajungă din clipă în clipă de la Trezorerie. El se ocupa acum de administrarea „Casei cu povesti”. Îi schimbaseră numele pe măsură ce copiii creșteau. Nea Nicu doar vindea. Obosise să mai alerge pentru taxe, pe la bancă…Și pe prieteni îi vizita mai rar. Nici copii nu mai adoptaseră de 3 ani. Norocel era foarte nemulțumit. Zicea că „șomează” și se îngrășa mâncând iepurași de ciocolată după fiecare masă. Se plictisea. Toți copiii crescuseră și ei nu mai aveau activitate.

Dar acum venea Matei. După atâția ani. Oare-și mai aduce aminte? Oare s-a schimbat? Trebuie sa aibă 26 de ani acum. Pe webcam nea Nicu nu vedea nici o schimbare dar tehnologia asta este înșelătoare. Îl voia în carne și oase în fața lui. Să-l ia în brațe și să-l țină lângă piept. Îi fusese tare dor de el. Era singurul lui copil cu acte. Își aminti și surpriza cea mai mare cu copilul ăsta. Înainte de adopție i se spusese că va rămâne mut. Că avea corzile vocale praf și nu era nimic de făcut. Ei…asta era atunci.

Când lumea s-a mai dezvoltat, și medicina a urmat aceasta cale, și…spre surprinderea tuturor Matei a fost operat, prin clasa a 4-a parcă, și, nea Nicu nu știe exact cum se numește ce i-au făcut, dar Matei a ieșit definitiv din tăcere. Și-acum e mare la Ambasadă. Cică se numește „deputy director” la un departament de acolo. Nea Nicu știa că e o funcție importantă. Matei a fost mereu un copil studios. Mai lent el ca alții, dar cu atât mai hotărât. Și uite ca i-a folosit!

De ce voiau copiii ăștia să facă petrecere pentru un boșorog, nea Nicu nu putea pricepe. Dar se bucura pentru ei. Vor veni toți cei mai apropiați, toți copiii: Alex, Călin, Mihai, Miruna, Matei, Octav, Bogdan era capul răutăților, poate vine și dna. Doina cu fetele. Călin o cam place pe Casandra, dar n-ar recunoaște să-l pici cu ceară. Nea Nicu râse în pumni cu încântare. Vor fi 13 la masă. Cu Norocel pe post de amfitrion. Ce-i mai place lui cuvântul ăsta împopoțonat! Robert lucra din nou, de data asta singur, ajutat de Doina, într-o afacere cu cosmetice – pe Aristide nu l-au găsit niciodată- așa cum avusese, dar acum e mult mai circumspect cu colaboratorii. A spus că trece și el după 7.

Nu exista pe planeta asta un om mai fericit ca nea Nicu. „Dacă Mioara ar fi apucat, ar fi fost tare fericită, sărăcuța…” – gândi nea Nicu cu dor.

Bogdan năvăli cu ușă cu tot, cum îi era obiceiul când era agitat și bucuros. Era student eminent acum în anul 2 la asistență socială și locuia și acum cu Octav. Nu se împăcase nici acum cu tatăl său, dar vorbeau uneori la telefon, iar mama lui se întâlnea cu el în oraș. Niciodată nu întrebau de viața lui, doar de studii. Rămăseseră aceiași oameni reci, dar măcar își vorbeau. Nea Nicu nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Și asta era o realizare. Poate, în timp…cine știe. „Întortocheate sunt căile Tale, Doamne! Eu tot nu le înțeleg.” – gândi nea Nicu zâmbind.

– Tata nostru! Tata nostru! – Bogdan țipa din toți plămânii.

– Ahooo! Unde arde, frate!? – răspunse pe același ton nea Nicu. Îl amuza teribil Bobiță când era agitat. Nici Norocel nu se fandosea atât ca și copilul ăsta și, doar știm că Norocel era un alintat. „Copiii lui tata!” se mândri a mia oară nea Nicu.

Îi crescuse părul și acum se ondulase și îi cădea frumos în bucle brune peste capul rotund, cu ochii imenși, întunecați. Acum acești ochi sclipeau mai ceva ca un astru.

– Măi copil zăpăcit! Ia spune tu lui tata ce s-a întâmplat! Că nu degeaba-ți lucesc ochii așa și dai peste mobilă de-a buzna. Ia, ciripește, flăcău!

Bogdan era atât de înflăcărat încât se bâlbâi:

– …eu…mmmm…tata….

– Haide, măi! Deschide gura și scoate sunetele odată! – îl apostrofă părintește nea Nicu. Era clar că se întâmplase ceva extraordinar. Dar ce?

– ..nea Nicule, n-o să crezi mata ce tocmai s-a întâmplat! Nici eu nu cred încă. E ca un vis. Ciupește-mă!

Nea Nicu îl ciupi de braț și Bogdan sări ca ars:

– Au! Mă doare!

– Păi, n-ai zis tu să te ciupesc?!

– Ha ha ha…Ba am zis, dar glumeam….Ok, hai că zic. Respiră adânc, răsuflă și… nea Nicu se enervă: – Da’ apuc și eu în viața asta să aud?! Că expir aici în fața ta, copil zănatec!

– M-a sunat tata. – cuvintele îi ieșiră singure pe gură, după ce se străduise atât să le formeze cât mai bine.

– Wow! – nea Nicu aplaudă și fața toată-i era luminată de inexprimabilă bucurie. Asta e minunat, copil! Absolut minunat! Să te sune chiar el!

– Da, el însuși. Și ghici ce vrea?

– Ei, să sperăm că de bine. – sufletul lui nea Nicu se făcu cât un puric de teama unei noi lovituri pentru Bogdan. De-abia începuse să se împace cu gândul anul trecut.

– E de bine… Cred… pentru prima dată în 3 ani a zis că vrea să ne vedem. Nu acasă, evident. Undeva în oraș. Cică, avem de discutat ceva important. Mă bucur așa de tare, nea Nicule. Mâine mă văd cu tata!

„Ce fericit e, bietul copil. Dă, Doamne, să nu i se întunece speranța!” – gândi nea Nicu dar glasul spuse: – Și eu mă bucur, Bobiță! Mare lucru! Să fie într-un ceas bun!

Acum chiar aveau ce sărbători. Speranța, cică, moare ultima și nea Nicu sperase la asta. Toți cei care prețuiau iubirea atât cât o prețuia Bogdan meritau să aibă parte de ea.

…………………………………………………………………………………………………………………

Matei ajunse pe la 4 jumate. Avionul aterizase la timp și zborul fusese liniștit. Iar pentru nea Nicu viața era ex-cep-ți-o-na-lă acum! Cât așteptase ziua asta!

Când Matei deschise ușa și spuse cu un glas molcom și tandru: – Sărut mâna, tata, nea Nicu îl lua în brațe și-l ținu strâns la piept, ca atunci când era copil. Acum avea 1,90, era șaten, subțirel, cu tenul măsliniu și ochii tăciune. Și îl ținu așa, nemișcat, iar lacrimile îi șiroiau din ochii ce reflectau întreaga fericire a lumii.

– Ai venit, băiatul lui tata! Ai venit!

Nu se mai sătura de el. Trecuse o veșnicie de când îl ținuse în brațe și nici o tehnologie din lume nu a putut compensa acest moment de reală comuniune, de atingere, de relație.

– Vai, tătic, (doar el îl alinta așa), dar n-am zis că vin?! Se poate să plângi pentru asta?! Dacă nu încetezi în acest moment, să știi că mă supăr foarte tare! – îl amenință Matei pe bătrân cu degetul arătător.

– Hai, gata, nu mai plâng. Iartă și tu un bătrân sentimental, Mati. Nu știi cât am așteptat momentul ăsta.

– Ba știu! Uiți că sunt băiatul tău?!

– Cum să uit?! – bătrânul făcu ochii mari.

– Ei, atunci, știi că te simt. Că simt același lucru ca și tine. Nu te mai da rotund, tătic, că numai tu ești sentimental! – râse și-l sărută pe bătrânul topit de fericire, cu zgomot, pe ambii obraji.

– Acuma pot să mor. – șopti nea Nicu. Mai fericit nu se poate.

– Să nu te mai aud vorbind așa, tătic! Dacă mori în brațele mele, te omor cu mâna mea, ai înțeles?!  Era o replica dintr-un film american, dar Matei nu știa cum s-o dea pe glumă când îl auzi pe tatăl sau vorbind așa. Tătic nu va muri niciodată. Era omul care i-a dat viață efectiv. L-a salvat de pe stradă, l-a învățat carte – la 9 ani trebuia să fie în clasa a 3-a și el nu știa nici alfabetul – a umblat pe la ISJ să-l înscrie în grupa vârstei sale, l-a meditat și…s-a împrumutat de la bancă ca să-l poată opera. Altfel, rămânea analfabet și mut pentru tot restul vieții. Acum, la 26 de ani, era director adjunct la Departamentul Colaborare Diplomatică. Totul datorită lui nea Nicu. I-a dat până și numele lui. Matei Manole. Nu, nea Nicu era veșnic! Trebuia să fie veșnic! Era un zeu!

Matei încă îl ținea în brate când Bogdan reveni din bucătărie unde trebăluise pentru diseară. Alte îmbrățișări, bătăi pe spate: „Măi, pezevenghiule! Bun venit acasă!” etc.

La 6 seara începea bairamul. Și bairam a fost! O nebunie! 13 voci, 13 suflete și toată iubirea pământeana se strânsese în „Casa cu povești”. 13 vieți, o singură poveste. Povestea unei iubiri nemăsurate, infailibile și imuabile, pe parcursul a 17 ani. Suișuri, coborâșuri. Speranțe, dezamăgiri. Realizări, în cele din urmă. Fiecare clipă re-amintind ființei umane de darul prețios al Divinului: puterea de a trăi și capacitatea de a iubi. Nimic nu este mai presus de asta. Omul se definește prin relația sa cu ceilalți, prin iubirea-i dăruita, sub orice formă, prin altruismul și bunătatea sa sufletească. Întruchiparea ființei umane în toată plenitudinea sa a fost nea Nicu.

 

NICULAE MANOLE

„Nea Nicu pentru cei ce l-au iubit”

Născut 1919, trecut la cele veșnice 1999

A iubit, a pătimit.

A visat, a răzbit.

A crezut, a sperat.

Miracolul vieții l-a-ncununat.

Miracol însuși a devenit.

Viață a dat,

Iubire a dăruit.

Îl plânge o lume,

Cu el a murit o eră.

Copiii: Alex, Calin, Miruna, Mihai, Bogdan, Octav

Fiul: Matei

Îl poartă în suflet

Întru eternitatea ce l-a zămislit.

 

Așa scria pe marmura funerară dintr-un locșor străjuit de un stejar milenar din Bellu, lângă cea a Anicăi Manole, devotată soție și mama tuturor copiilor pământului.

Nea Nicu adormi cu zâmbetul pe buze și un singur gând: „Anico, ne-am îndeplinit misiunea. Copiii sunt teferi și sunt…acasă.  Sosesc, iubirea mea, sosesc.”

Un somn fără dimineață, liniștit, profund. I-a luat câteva secunde lui Matei să înțeleagă că tătic nu se va mai trezi.

Îl privi zâmbind în somnul veșnic, cu mâinile împreunate pe piept. Inima aceea imensă încetase să mai bată trecerea timpului care acum s-a oprit. Îi luă mâinile într-ale sale și șopti: „Somn liniștit, tătic.” Nu-l scutură, nu țipă, nu jelui, nu întrebă Divinul de ce. Nea Nicu-l pregătise de anul trecut pentru asta. Îi răsunau în urechi, printre lacrimi, cuvinte ce nu le acceptase atunci, glasul ce nu-l va mai auzi spunând:

– Când am să mor, Mati, nu te supăra. Nu blama Divinul că m-a ridicat în palma sa. Nu întuneca cu durerea-ți iubirea Cerului ce m-a înălțat la dreapta Sa. Dorește-mi doar somn liniștit. Eu menirea mi-am împlinit.

Cât și-ar fi dorit să nu trebuiască să promită ințelepciune și resemnare! Cât ar fi vrut să se certe cu Divinul că l-a luat! Să se vaite că a rămas orfan! Dar știa. Tătic avea mereu dreptate. Obosise și-i era dor de Anica lui lui. Acum s-au regăsit în Eternitate. Avea și el dreptul să-și trăiască povestea de iubire într-o altă lumină. Cea a făcliei Universului căruia i-a dăruit dragostea și inima sa, toată viața. Acum Universul trebuia să-l preia și să-i ofere la rându-i pace și nemurirea. O merita.

O zi de doliu. Sute de lacrimi spălaseră păcatele lumii la trecerea sa în neființă. Matei îi așeză la căpătâi șalul brodat acum 20 de ani de Anica pe care Miruna scrisese cu fir argintiu „Somn ușor, tătic. Ai tăi copii.”

Nu vorbea nici unul la întoarcerea acasă. Norocel răci zdravăn, de plâns și de ploaie. Era prima dată în viața lui că o zbughi din magazin, pe ploaie torențială, până la colțul străzii, plângând cu sughițuri după ce Matei coborâse de dimineață spunând doar atât: „Tătic nu mai e.”

Când sosi Bogdan să deschidă magazinul și auzi, smulse telefonul și voise să alerteze Salvare, Pompieri, pe oricine. Își ieșise din minți și țipa:

– Nu se poate! Nu acum! Nu încă!

Matei trebui să-l rețină cu forța.

– Bobiță, te rog. Nu. Nu are rost. Tătic n-ar vrea. Acum e liniștit. Te rog, lasă-l. Obosise. Își dorea sa meargă la mama Anica.

Acest ultim gând îl calmă pe Bogdan. Avea dreptate Matei. Nea Nicu pomenise mai des de ceva timp de cât era de obosit și de dorul tot mai mare de Anica lui. Poate așa trebuise să fie. Să-și aibă toți copiii lângă el ca să poată muri liniștit.

– Acum ce va fi cu noi? – întrebă Miruna. Am rămas orfani. – spuse cu lacrimi în ochi, ștergându-și nasul cârn cu podul palmei ca un copil, deși nu era adevarat. Toți aveau familie înafară de Matei, dar toți se simțeau ai nimănui acum.

Bogdan sparse tăcerea ce se lăsase peste tot. Pusese în vitrină un anunț:

Cel ce a fost Niculae Manole se odihnește acum în Ceruri. Nu vom deschide astăzi. Ne iertați. Mâine vă așteptam cu același drag.

Și semnară: Copiii. Tot cartierul îi cunoștea pe copiii lui nea Nicu, de mici. Tot cartierul îl plânse și-l însoțise pe ultimul drum. Chiar și nea Costache depusese o coroană princiară, din cale albe, pe mormântul împodobit de florile sale preferate: crini puri și trandafiri grena. În capela familiei Manole, Anica se odihnea sub panseluțe viu colorate iar lumânarea veșnic aprinsă de îngrijitor învăluia dulce în mireasmă de lavandă.

Deasupra intrării copiii sculptaseră plăcuța pe care se citea:

 

Aici se odihnește

Niculae și Anica Manole

Părinții tuturor copiilor lumii.

Suflete imense înălțate în Etern.

Lumina iubirii să vă lumineze calea!

 

– Nu suntem orfani. – spuse Bogdan. Nea Nicu este și va fi cu noi mereu. Doar că nu-l mai vedem. Cum spunea el mereu: “Hai, măi copii, nu ne lăsăm noi pradă jelaniei!” deci, măi copii, gata cu mieunatul! Să vedem cum facem. Cu magazinul, cu noi toți.

Amintirea sfatului lui nea Nicu avu efect. Nasurile se suflară ultima dată, ochii-și înghițiră lacrimile. Ploaia care plânsese dispariția lui nea Nicu se oprise și curcubeul strălucitor pătrunse prin fereastră. Începea o altă viață. Pentru toți. Nea Nicu scrisese finalul de poveste. Acum, copiii vor scrie alta.

NOROCEL 3- FINAL DE POVESTE –


DRAGII MEI,

Dacă ați citit Norocel 1 și 2, vă apropiați cu pași repezi de finalul de poveste.  Nu vă părăsesc, doar închei un ciclu.

Ne vom revedea curând, sper.

Dacă v-a plăcut, nu mă uitați.

Dacă nu v-a plăcut, nu mă urâți.

Fiți fericiți și teferi, cu sufletul curat, și iubiți-vă așa cum vă iubesc și eu.

 

Pe curând.

norocel