Freedom


I feel the freedom every day.
The bliss to own what I earn,
To laugh and enjoy all I deserve.
To waste no time on lying, ungrateful nobodies
To ignore the filth, the undeserving, the stupid.
To walk away without regret
And instantly forget.
Not to hope or pray
That, maybe, one day
Someone will cherish every moment
Of the Divine gift to be in a partnership with me.
I feel the freedom to be me
Without explaining or proving anything.
I feel the freedom to be left alone
So that I can be happy on my own.

From tenor.com

“Caractere imprecise”


Denumirea de “caractere imprecise” nu este adoptată, tradusă ori preluată de nicăieri. Îmi aparține. Ea caracterizează o categorie de persoane, din ce în ce mai vizibilă și, din păcate pe cale de înmulțire, care se consumă, în mod dual, schimbător și labil prin intermediul tarelor sale înnăscute, moștenite ori dezvoltate pe parcursul vieții din varii motive, adesea strict personale, mereu datorită tipului de personalitate.
Să clarific.
Ați întâlnit și voi, cu siguranță, indivizi și individe care v-au arătat o anumită față ca mai apoi, într-o fracțiune de secundă, să “se schimbe” de parcă erau alte persoane deși situația nu s-a schimbat, contextul era același. Dacă sunteți atenți, îi vedeți în fiecare zi, pe stradă, la muncă, printre amici, în omul/oamenii dragi… De fapt, nu s-au schimbat. Au adoptat o altă mască, un alt comportament însă în esență au rămas aceeași. De ce se întâmplă acest lucru? – v-ați întrebat de fiecare dată. Am determinat eu o asemenea transformare? Ce s-a întâmplat? Sunt convinsă că adesea, dacă nu de fiecare dată, ați căutat o greșeală a voastră pentru a justifica comportamentul lor deși nu avea nici o legătură cu voi. Voiați cu disperare să înțelegeți, să știți ceva precis, clar, normal. Ați și întrebat persoana. Nu vi s-a răspuns sau ați auzit ceva de genul “ești tu prea sensibilă” ori o altă impertinență care să vă facă să vă îndoiți de adevărul situației și discernământul vostru. O tactică nocivă și nesimțită a celuilalt – acel caracter imprecis, fluctuant, egoist, neterminat din punct de vedere mental și emoțional. Un caracter în continuu balans care trăiește pe momente, nu un curs rațional și stabil al vieții în generalitatea sa. O veșnică, aparent inexplicabilă, fluctuație între ce și cum este acum, apoi peste câteva momente. În realitate, este nevoia unui asemenea caracter de a se prezenta într-un anume fel care nu corespunde cu natura sa însă, atâta timp cât este crezut, admirat, iubit, îi folosește. Se simte important, deștept, descurcăreț, plin de calitățile pe care nu le are. Declick-ul care-i modifică comportamentul este clipa în care se schimbă nevoia ori intervine frica de a fi demascat, de a pierde. Acel “lose face” definit ca pierderea respectului celorlalți, rușinarea ori stânjenirea. Firește, nu ne referim aici la personalitățile patologice, spre exemplu dubla sau multipla personalitate ori bipolară sau narcisistă, deși, adesea comportamentul lor seamănă foarte mult, ci la omul obișnuit, nediagnosticat ca având tulburări de personalitate. La individa/ul sănătos din acest punct de vedere, dar care nu a reușit ori nu a vrut să-și gestioneze viața, manifestările caracteriale în mod constructiv, benefic și își revarsă “veninul” asupra celorlați, dacă i se permite.
Nu mi-am propus o analiză complexă ori amănunțită ci, pur și simplu, o reliefare a unui adevăr care trece nebăgat în seamă până când nu distruge ori atunci este deja târziu. Mai bine să vezi înainte de a te cuceri, amăgi, apoi distruge căci “caracterele imprecise” sunt cele mai toxice din câte am cunoscut.
Sper, pentru binele vostru, că vedeți, analizați și, mai ales, nu tolerați.

Diferența dintre “a fi țăran” și “a fi de la țară”


Multă lume se jignește când i se spune: “ești țăran /că” însă înțelege greșit conotația sintagmei. Faptul că te-ai născut, ai crescut și, în unele cazuri, ți-a convenit să rămâi la țară, nu este nici o rușine. Ești de la țară. Nu toată lumea trebuie să locuiască la oraș chiar dacă Ceaușescu, în nemărginita sa prostie, a adus țăranii la oraș și le-a dat loc de muncă și casă, motiv pentru care aceștia s-au/se cred domni (termen generic, nu restrictiv de gen). A creat generații de “țărani” cu ifose, dar asta e o altă temă de dezvoltat.
Poți foarte bine, trăind la țară, să ai studii superioare, să lucrezi într-un birou, să fii chiar scriitor, profesor, diplomat, etc. Multiple posibilități pentru Omul care se auto-dezvoltă, se respectă și își asumă propria educație. Să te cizelezi, cum s-ar zice.
“A fi țăran” ține de comportament, nu de geografie. Este o sintagmă care însumează lipsa de educație (I. E studii), de bun simț (ex. Aruncatul ambalajului de la un produs consumat pe jos, la nimereală, pe stradă sau peste gardul altuia, să dai manelele la maxim ca să audă tot satul că ai boxe, chiar dacă nu te speli ori ai buda în curte în secolul 21, să urle aceeași idioțenie pe care tu o numești muzică în traficul rutier ca să vadă lumea că ai mașină, etc.), a unui limbaj torturat de necunoașterea scrierii gramaticale corecte și, uneori, un lexic rudimentar sau stâlcit (ex. “sau dus copi în Spania”, “vecă vin și eu”, “mia venit ajutoru'”). Sunt prea multe exemple ca să le enumăr și rămân, din păcate, contemporane la părinți (tineri și mai în vârstă), bunici, care se presupune că-și educă copiii cu care stau, cel puțin 2 ani acasă pe banii celor care muncesc…
Dacă vorbim istoric, poezia s-a născut la sat, ca și clasicii literaturii române de altfel. Nu dau exemple. Cei care nu au trecut prin școală ca gâscă prin apă știu. Așadar, intelectualitatea ori, la polul opus prostăciunea, nu are origini geografice, ci umane care țin de respectul de sine, inteligență, personalitate și dorința de îmbunătățire.
Dacă faceți diferența dintre cele două, prin ceea ce sunteți și cum vă manifestați în public, online sau offline, nimeni nu vă poate jigni, din acest punct de vedere.
Fiecare ești ceea ce alegi să fii (da, cu 2 de i !). Succes.

Free photos online

“Boala” secolului 21


Dacă vrei să te crucești,
Facebook-ul să îl citești
Ca să “anveti” limba română
Îngropată “an” incultură.
Nu contează vârstă, statut ori locul unde s-au născut.
Scriu și acum ca boii uitați la păscut.
La școală, dacă au fost,
N-au stat mult și n-a avut nici un rost.
Au ieșit cum au intrat,
Păcat de oxigenul consumat.
“Sau” hotărât să rămână agramați
Și mai sunt și “mândrii” că au eșuat.
Au turnat și plozi, au și nepoți,
“Șii” judecă pe toți și toate,
Au păreri, multiple, despre alții.
Dau și sfaturi, neîncetat :
Cum să “fi”, cum să nu “fi”,
Cât sunt de neciopliți “copi” “s-au” “copii”…
Cum nu le crapă gura la pronunțat!
Dacă, cumva, vreun intelectual “âi” corectează,
Să vezi tragedie, ifose, insulte!
E vina celui învățat că a lor prostie nu a ignorat
Și a îndrăznit să înfrunte un ratat.
Și nu e vorba de vreo scăpare,
E un fenomen în plină floare.
Cu cât se ignoră mai mult,
Cu atât e îndemnul analfabetizării mai acut.
Se duce dracului puțina cultură rămasă.
Omenirea va fi o mare grimasă
A unui imbecil insolent și infatuat
Căci nimeni nu l-a corectat/educat.

The last dance…


It was so long ago I can hardly remember
When we both felt the steps so tender
And the melody sang of love and truth and care
We both claimed we felt so much we didn’t dare
Even imagine it may disappear.

That unbelievable and amazing moment in time
When two souls melt into one and stay intertwined.
When the world disappears and all is still
The vision of the dream that was such a thrill
Until it faded away, got lost in the past.
Maybe that’s why it’s called the last dance.

O altfel de…poezie


Am cântat, în tinerețe, cu patos, cu speranță.
Nu am ajuns soprană, nici altfel de vedetă,
Dar mi-am împlinit menirea prin poezie.
Căci nimic nu cântă mai frumos, mai sonor,
Decât rima sufletului alintată cu dor.

O melodie curgătoare ca râul într-o zi de vară
Când canicula – ți oprește pașii într-o oază
De calm, de liniște pe malul înverzit
Și poți respira cu fiecare celulă tot ce ai tânjit.

Aerul, apa, sunetul ierbii de sub talpă
E o altfel de poezie – vie, copleșitoare, curată.
Un întreg univers într-o nerostită silabă.

Neputința


N-am știut și nu voi învăța niciodată
Să mă prefac că nesimțirea celuilalt nu mă jenează.
Să nu văd masca unui sentiment
Chiar de se jură că e real și permanent
Și că va exista peren căci simți că ne-am legat în etern.

N-am învățat prin minciună să obțin ce-aveam nevoie
Deși am demonstrat că mi se cuvine.
Nu m-am pervertit indiferent câte am pătimit
Si nu regret ce am devenit.

Nu voi fi nicicând  ceea ce mă dezgustă :
O searbădă înșelăciune a naturii ce se declară umană prin natură.

Sufăr de neputința care mi s-a prescris
Din secunda în care în lume ochii i-am deschis.

Poza: free photos online

În prag de sărbătoare


În prag de sărbătoare,
Mulțumesc Divinului pentru bunătate.
Pentru darurile infinite,
Pentru sănătate, grijă, iubire.
Pentru visul împlinit
Pentru liniștea la care o viață am năzuit.

În prag de sărbătoare,
Mă mândresc c-am supraviețuit
Uitării, minciunii, răutății umane
Și am curățat tot ce n-a meritat
Apoi, am înflorit în suflet grădină de nestemate.

Foto: sursa internet

Ce înseamnă o relație și unde greșește fiecare partener(o analiză primară bazată pe tipologii reale)


Mai nou, multă lume pretinde, în special pe rețelele de socializare, că este în căutarea unei relații “serioase”, a unui partener însă din ceea ce afișează și, mai ales, scriu reiese, în mod vizibil, că nu au o percepție sănătoasă asupra a ceea ce înseamnă o relație de acest gen și că perpetuează niște tipologii devenite clasice.
Să clarificăm :

  1. O relație romantică sau intimă, dacă vreți, nu una de pură amiciție, implică, în primul rând, atracție, apoi sentimente. Atracția nu trebuie să fie limitată la cea fizică ori sexuală deși pentru “bărbați”, adesea, doar asta înseamnă. Replici de genul “ești foarte sexy, vreau să te cunosc”, mai ales la 50+, denotă, în cazul cel mai fericit, imaturitate intelectuală, educație precară și iresponsabilitate morală. În cazul patologic, vă dați lesne seama că vorbim de disfuncții de personalitate de diferite tipuri. Analizarea acestora nu este scopul acestei postări. Atracția poate fi și intelectuală. O similitudine ori complementaritate în gândire, în concepțiile despre lume, viață, oameni, relații. O afinitate pentru același preocupări sau hobby-uri. Multe, multe altele care apropie doi oameni. Sentimentele vin, dacă, mai târziu prin cunoaștere atât a omului de lângă tine, cât și a comportamentului său în diverse contexte: cu tine, de față de tine, în lipsa ta. Fără o cunoaștere cât de cât nu putem vorbi de iubire căci este o iluzie, o proiectare care adesea este invalidată când, spre exemplu, el se scobește în nas în public sau ea înjură ca un birjar când un alt șofer îi ia fața în trafic. Exemplele sunt multiple. Le vedeți zilnic, dacă vreți să le vedeți.
  2. O relație partenerială intimă implică 2 oameni. Fiecare intră în relație cu nevoile și așteptările sale, fiecare concepe relația într-un anume fel, fiecare se poziționează în funcție de rolul pe care fie l-a învățat /copiat de la părinți ori familia extinsă, fie l-a dezvoltat pe parcursul vieții. Cei limitați de o educație înrădăcinată în precepte ca “locul femeii este la cratiță”, “bărbatul este capul familiei”, “tu (femeie) trebuie să rabzi, nimeni nu e perfect”, “tu (bărbat) trebuie să te impui să nu și-o ia în cap”, etc, vor acționa în consecință și de aici totul este un eșec dureros pentru unul sau ambii parteneri. Cei cu o educație și modele sănătoase în familie vor înțelege de timpuriu că nici unul dintre parteneri nu este etalon de nimic, unul nu este mai important ca celălalt, niciunul nu are dreptul să impună celuilalt nimic. Totul trebuie să fie negociere, nu compromis, acord comun la care se ajunge prin comunicare, dezbatere, găsirea soluțiilor împreună.
  3. Scopul cu care fiecare intră în relație este diferit. În funcție de aceste diferențe, relația eșuează mai devreme sau mai târziu ori, dacă rămân împreună, relația este o minciună pentru ochii lumii. Unul sau ambii vor avea relații extraconjugale, se vor minți pe ei înșiși, pe partener, pe copii (dacă au), nepoți, rude, etc. Astfel, dacă o femeie se mărită doar pentru că așa a învățat-o mama, din dorința de a avea statut și, în multe cazuri un fraier care o întreține sau îi tot găsește locuri de muncă pentru ca ea nu are nici o pregătire profesională, căruia îi toarnă unul, doi copii, apoi nici nu mai vrea să-l vadă ca bărbat, nu se poate vorbi de o relație, ci de o cohabitare. Tot așa dacă un bărbat se însoară doar ca să nu fie singur și să nu zică lumea că nu l-a vrut nimeni, fie vrea menajeră și o va trata de parcă ar fi, ori o fătucă pe care el visează că o va învârti după bunul plac. Surpriză! Mereu este invers. Mai este și cazul bărbaților care calculează tot: diferența de vârstă, înfățișare, chiar și zodie însă aleg o femeie frigidă cu care se simt singuri, dar fie sunt lași, fie au ajuns în imposibilitatea financiară de a pleca.
  4. Ambii parteneri au drepturi, aceleași. Nu unul oferă și celălalt doar beneficiază. Relația se construiește, în timp, cu aceeași dorință de a trăi fericiți, împreună, cu eforturi, evident, cu consecvență, cu încredere reciprocă bazată pe dovezi evidente de respect, loialitate, dragoste.
  5. Comunicarea unește, susține, dezvoltă. Lipsa comunicării ori o comunicare seacă, fără emoții ori sentimente, distruge, anulează, în fapt, relația.

Nu am dorit o analiză complexă ori exhaustivă, s-au scris cărți în domeniu, dar am punctat ceea ce era necesar sub imboldul a ceea ce văd online și offline zilnic.
Tu, cititorule, cugetă și vei vedea de ce relația ta a fost sau este într-un anume fel. Apoi, dacă nu-ți place, fă eforturi ca să ajungi să trăiești cu altul/alta așa cum îți dorești.
Succes.

Succesul


Un cuvânt adesea vehiculat, dar sensul său este ușor depreciat, în funcție de percepția individuală alimentată de nevoile personale. Adică, dacă cineva suferă de nesiguranță, de o imagine de sine precară ori arbitrată de izolarea socială, ridiculizare, compararea sinelui cu cei mai școliți, mai avuți, cu funcții mult deasupra sa, acesta/aceasta va considera succesul drept obținerea a ceea ce altul are, pe orice căi necesare, adesea nu cele mai optime ori legale însă disperarea viscerală de a se simți important îl /o face să desconsidere orice altceva decât propria percepție.
La polul opus, o persoană cu un sine echilibrat, o inteligență dezvoltată, care a studiat și muncit o viață întreagă, care și-a obținut calificările /specializările pe bază de examene, care s-a ridicat, chiar și din praf, prin învățare zilnică, din cărți și experiență, nu are nevoie să tânjească după succes. Are deja succes. Nu invidiază, nu hulește pe altul mai școlit, nu vrea avuția nimănui. Nu depinde de banii sau influența, funcția nimănui. Se cunoaște, își recunoaște capacitățile în aceeași măsură ca și defectele. Cu capacitățile, demonstrate la locul de muncă și în societate, avansează, defectele se străduiește să și le corecteze.
Succesul este 90% străduință, inteligență, constantă perfecționare. Un om de succes este un om de calitate.