ARIPI DE CENUȘĂ XVIII.

XVIII.

 

N-a durat prea mult și în câteva zile, una dintre drone se întoarse cu o captură clară. Alex introduse imaginea în baza de date locală și găsi, în sfârșit, numele complet: Alam Hamza, de 56 de ani, văduv, pensionar, tatăl unui băiat de 30 de ani, Ovidiu Hamza, cu domiciliul pe strada Mare, nr. 150.

A doua zi, Alex s-a prezentat la ușa domnului Hamza. A durat ceva până când i-a răspuns. Ușa masivă s-a deschis cu un scârțâit macabru și în față i-a apărut un tip uscățiv, cu un început de burtă, aceeași figură lunguiață, cabalină, cu ochii căprui mijiți pe după ramele subțiri ai unor ochelari de vedere. Era leit ca cel din imaginea creată de Marinescu pe calculator. Vocea era plăcută, însă ternă, fără inflexiuni, parcă fără vlagă. Palid, placid, un mort viu.

– Bună ziua. Ce doriți?

– Bună ziua, domnule Hamza. Sunt inspector de poliție Panduru Alexandru de la secția 37 din București.

– București? Nu credeți că sunteți înafara jurisdicției dumneavoastră? Și, oricum, ce treabă aveți cu mine?

– Omorul nu are jurisdicție, iar dumneavoastră, domnule, ați ucis-o pe Eliana Cazacu în 2017.

Până să se dezmeticească cel care îl luase în zeflemea, dar acum avea fața căzută și gura uitată căscată de surpriză, îi băgă sub nas fotografia.

– Negați cumva că sunteți dumneavoastră?!

– Nu … – răspunsul veni anevoios, nedorit, însă inevitabil. Nu avea cum nega. Și nu era nici vreun infractor de doi bani ca să nu-și dea seama că nu avea nici un rost să lupte împotriva dovezilor.

– Intrăm, ne așezăm, iar dumneavoastră vă apucați de scris declarația.

– Așa este. Nu voi nega. Ani de zile m-am gândit că, într-o zi, veți veni. Apoi, după primii 5 ani, când nu s-a întâmplat, am încercat să uit. Ca pe un vis urât. Dar … de destin nu poți fugi și merit să plătesc pentru că am ucis iubirea vieții mele.

– Haideți. Relatați-mi totul.

Au intrat în casa care i se asorta perfect. La fel de ternă, fără suflet ca și el. Modernă, spațioasă, cu pardoseala gri deschis, uși dintr-un lemn maro, draperii de un vișiniu întunecos. Casa mirosea a singurătate constantă, se simțea o melancolie și o durere surdă în pereți.

Îl invită pe Alex să șadă pe unul dintre fotoliile de piele maro din living, el se așeză în celălalt și … cu ceea ce păreau a fi lacrimi, povesti neîntrebat cam tot ce aflase Alex din scrisorile Elianei și de la ea personal. Eliana nu mințise, nu inventase nimic.

– Ce v-a determinat s-o ucideți?

– Nu am dorit nici o clipă s-o ucid. Eram, într-adevăr, furios că voia să mă părăsească, era singura femeie care m-a iubit vreodată și o iubeam, dar … nu puteam divorța. Nu voiam să mă leg sufletește de ea pentru că nu mai puteam minți acasă. Nu mă mai puteam preface. Nu puteam suferi de dorul ei. Ea mi-a tot spus că o fac să sufere, dar … am fost egoist. Mă obișnuisem, în atâția ani, că ea m-a tot primit, că nu mi-a cerut niciodată nimic decât iubire și nu puteam concepe că ea nu va mai exista pentru mine.

– Ați fost un mârșav, domnule!

– Știu și aveți dreptate.

– Continuați. Regretele sunt, acum, tardive.

– Da … nu știu cum am lovit-o. Toată viața am fost împotriva violenței, de orice fel și, cu bună știință nu aș fi lovit o femeie niciodată. Fosta mea soție mă supăra de multe ori cu nepăsarea ei, dar n-am lovit-o niciodată. Am înșelat-o. Tot timpul. Înaintea Elianei, am fost convins că nu mă voi îndrăgosti niciodată de vreuna dintre amantele mele. Ea, însă, era deosebită.

– Și atunci ați hotărât să vă bateți joc de ea! Asta ați făcut! Aveți habar cât a suferit?! Scrie tot în scrisorile către dumneavoastră! Le-am citit și mă dezgustați! – nu s-a putut abține. Oricât și-a promis că, atunci când va fi față în față cu rebutul ăsta uman, se va abține de la a-i spune tot ce crede despre el, n-a putut. Îi era silă de asemenea creaturi. Oameni nu meritau să îi considere. Ceea ce a făcut nebunul ăsta, a fost cruzime dusă la extrem.

– Aveți tot dreptul … am fost un nenorocit, iar ea m-a iubit. M-a primit mereu, indiferent cum m-am purtat cu ea.

– Scuzele și regretele dumneavoastră nu valorează nimic. Ea este moartă, ucisă de dumneavoastră! Toate astea trebuia să i le spuneți când trăia! Atunci trebuia să-i arătați iubirea pe care ați mințit c-o simțeați! A pierdut copilul dumitale și te-a durut în nădragi!

Alex se ridică de nervi în picioare și începu să bată pasul de-a lungul și de-a latul încăperii. Cu greu se abținea să nu-i tragă măcar un pumn. Însă, fiind un profesionist, se controla.

– Treceți la momentul omorului.

– Nu mi-am dat seama când am lovit-o. Eram orbit de furie, de disperare. Mi-am revenit când am văzut-o zăcând inertă pe podea. Se lovise cu ceafa de marginea măsuței de cafea și am crezut că … Am încercat s-o trezesc, dar nu mai respira. Atunci, am înnebunit. Am luat una dintre lumânările de pe măsuța de lângă șemineu și am dat foc camerei.

– Ați înnebunit, da?! Dacă asta credeți că va ține la Curtea Supremă, vă înșelați! Ea nu murise, dobitocule! A ars de vie, ascunsă în cufărul din dormitorul de la etaj unde se târâse ca să se salveze! Ai ucis-o mișelește!

– NUUUUU!!!!! – atât țipă Hamza și, pentru prima dată de când începuse să povestească, Alex îl crezu că o iubise. Se ridicase în picioare, apoi căzu în genunchi și plânse cu sughițuri, repetând necontenit: ”Ce-am făcut???!!!! Eliana, iubirea mea!!!”

Alex scoase cătușele electrice – un nou model de cătușe care nu se puteau desface de către infractori precum cele clasice. Dacă încercau, erau curentați. Îl trase pe Hamza de umeri în poziție verticală și îi puse cătușele în timp ce îi recita procedura:

– Alam Hamza, vă arestez pentru uciderea Elianei Cazacu. Vă previn că aveți dreptul la tăcere însă, dacă veți ascunde informații pe care veți dori să le invocați, mai apoi, în instanța supremă, acestea nu vor fi luate în considerare. Aveți dreptul  la reprezentare legală. Dacă nu vă permiteți să plătiți un consilier juridic, Statul vă va desemna unul din oficiu. Ați înțeles ce v-am informat?

– Da – atât a spus. Cu capul plecat, privirea dusă, umerii lăsați de povara unei vini a cărei ispășire de-abia începuse, Alam Hamza fu urcat în autospeciala SIS și transportat la arestul secției din București.

Trecură două luni de la arestarea lui Hamza. Alex finalizase dosarul, înaintase către instanță toate probele și concluziile sale. Nu mai era nimic de făcut decât de așteptat. Partea cea mai grea. Emilia îi tot spunea să aibă încredere că Instanța va da soluția corectă, dar Alex tot se temea. Au mai fost cazuri în care infractorul scăpase cu câțiva ani de închisoare. El voia ca Hamza să plătească cu aceeași monedă, nu să-l vadă pe străzi din nou. Toată lumea știa că un criminal rămâne un criminal și exista mereu riscul de a comite o faptă din nou.

Tanti Elvira aștepta și ea cu înfrigurare. Nu era, din fire, răzbunătoare ori ranchiunoasă, dar un asemenea specimen trebuia pedepsit ori simpla justiție divină nu era suficientă, mai ales că, adesea, venea prea târziu. Sufletul Elianei trebuia să-și găsească pacea, iar asta nu se putea realiza altfel.

……..

Videofonul sună strident în camera tăcută, respirând sacadat o așteptare prelungă. Clipa se topea în eter și faldurile lumii încremeniseră în sentința ce se lăsa așteptată.

Alex se repezi la ecranul care, odată apăsată tasta play, îl arătă pe Marinescu extaziat, turuind vorbe greu de înțeles.

– S-a decis. Instanța a decis. S-a făcut dreptate. Alex, pricepi?! Am reușit! Ai reușit! Tinere, s-a terminat!

– Marine, ia-o mai încet că nu înțeleg nimic! Și nu mai țipa!

– Nu pot, tinere, nu mai pot de bucurie!

– Bine, bine, dar fă-mă să și înțeleg ce țipi acolo!

– Așa… stai să respir… deci, de la capăt. Au sunat cei de la Penal, de la Curtea Supremă. Completul de judecată a decis. Închisoare pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate, exact cum ne doream. Hamza va fi încarcerat la Jivinești – închisoarea de maximă securitate unde ajungeau cei care au comis fapte pe care legiuitorul le considera foarte grave. Gata, copil, s-a terminat!

– Offf …  Marine de când așteptăm cu toții verdictul! Mulțumesc din suflet că m-ai sunat. Mi-am luat concediu doar ca să scap de șicanele lui Cristache, dar nu aveam liniște. Și eu, și Emilia, și tanti Elvira, chiar și doamna St. Claire așteptam momentul ăsta cu sufletul la gură.

– Gata, acum vă puteți liniști. Când revii, ai documentele pe masă. Cristache a tot bombănit, naiba să-l ia dacă știu ce, nici că-mi pasă, dar până la urmă a aprobat avansarea ta la detectivi. Nimeni până la tine nu a reușit să rezolve un asemenea caz și să-l și documenteze ca tine. Felicitări, amice!

– Mulțumesc frumos, moșule! Ești purtător de vești bune. Și mulțam și pentru contribuția ta. Când revin, mergem la o bere!

– Bine, maestre. Plătești!

– Cu mare drag!

În viața lui nu dăduse atâtea telefoane ca în acea zi. Alex se precipită să anunțe pe toată lumea care i-a fost sprijin în rezolvarea cazului care îi va marca viața și cariera pentru totdeauna. Elvira plânse și îl binecuvântă, doamna St. Claire promise că se va ocupa de comemorare, de astă dată pe bune, la liceu, iar Emilia se apucase de pregătirile pentru ”înmormântarea” rămășițelor Elianei. Păcat că ele nu au putut fi de folos în cursul anchetei, dar, fiind arse și roase de ani și diverse bacterii, n-a mai fost nimic de examinat. Ar fi fost simplu dacă puteau face identificarea pe baza lor. Poate și ucigașul ar fi fost depistat mai repede, căci amprente existau chiar și pe corpul Elianei, iar cauza morții ar fi fost evidentă. Poate așa trebuia să fie, gândi Alex. ”Dacă ar fi fost simplu, nu aș fi cunoscut-o pe Eliana, nu m-ar fi învățat cât de prost eram și nu m-aș pregăti acum de nunta cu Emilia.”

…….

Păși pentru ultima dată dincolo de ușa conacului. Trebuia să-și ia rămas bun de la ea. Simțea că ea știe că s-a terminat. Voia, însă, să fie de față când ea va păși în lumină.

Ea apăru, nechemată. Zâmbitoare, transparentă ca mereu, dar aura emanată era acum roză. Era liniștită.

– Te-am așteptat…

– Știai că am să vin… nu puteam să nu vin. E timpul să pleci.

– Da … aștept asta de 10 ani. Acum pot.

– Mă bucur că te-am cunoscut. M-ai învățat multe. Păcat că nu te-am cunoscut în viață. Poate reușeam să te salvez.

– Mulțumesc, Alex, dar … nu cred că aveai cum … Oricum, nu mai contează. Să fii fericit!

– Cu bine, Eliana. Nu te vom uita…

– Nici eu … dacă vrei, când ai nevoie … caută-mă în lumină … Cu bine!

Aripile fluturară pentru ultima oară, cenușa se topi în noaptea care acoperi totul. Alex plecă din casa în care cunoscuse o poveste de iubire și-o mare tragedie.

……

Trecu anul și Alex își proba costumul în oglindă. Plasma imensă pe care o cumpăraseră din darurile pentru nuntă răsuna de muzică, știri, lăsase programul să le ruleze aleatoriu. Când prindea butonii la manșetă, o voce de femeie anunță solemn:

”La închisoarea de maximă securitate Jivinești, azi noapte, în jurul orei 1:30, deținutul cu numele Hamza Alam, aflat în izolator – o carceră pentru cei recalcitranți – în urma declanșării unei încăierări cu colegul de celulă, a fost găsit, de gardianul de serviciu, spânzurat în celula sa. Nu se știe de unde făcuse rost de o sârmă care, din cauza greutății corporale, practic îi sfârtecase gâtlejul, nici ce-l determinase să se sinucidă. Pe masa din celulă se găsise un bilet pe care scria Iartă-mă, iubirea mea, Eliana … Și-acum știrile locale …”

Alex închise televizorul. ”Lașul naibii! Nici măcar curajul de a-și ispăși pedeapsa  binemeritată nu l-a avut!”

Închise ușa după el și coborî scările blocului cu 4 etaje în care se mutase, la Emilia. Emilia îi zâmbi din limuzină. Plecau spre Oficiul de Căsătorii.

Norii purtau numele ei, alunecând pufoși, tandri, senini, pe oglinda cerului care, ca în nici o altă zi în ultimii doi ani, era un ocean de lumină. Un pescăruș brăzdă imensitatea, iar șoapta înfioră ființa: E…l…i…a…n…a

 

Sfârșit

ARIPI DE CENUȘĂ XVII.

XVII.

Ajunse după o oră, traficul nu era prea intens, iar el pornise dis-de-dimineață, nerăbdător fiind. Se cază la un hotel cochet, de 3 stele, în buricul orașului. Un oraș de circa 50.000 locuitori, considerat mic în comparație cu metropola în care ar fi fost un cartier. Verde, curat, mai mult de case, cu locuitori care pășeau în viață leneș. Viața în provincie a fost mereu mai lentă decât în nebunia și traficul marilor orașe. Cel mai des întâlnit mijloc de transport nu era autoturismul ci bicicleta sau scuter-ul. Pomii cântau frumusețea vieții, corola sclipindu-le discret în soarele ce se trezea alene, florile mângâiau simțurile prin culoare și parfumuri. Alex înțelese de ce mulți bucureșteni își construiau case înafara metropolei, însă ca să trăiești acolo tot timpul s-ar fi plictisit. Plus că nici locuri de muncă nu erau. Dacă nu existau fabricile, înafară de un butic, bănci, câteva notariate și multe alte magazine, nu aveai unde lucra. Ori, fiecare ființă trebuie să și mănânce, să se îmbrace, să aibă unde locui. Astea costă bani. Iar traiul în micile orașe era destul de anevoios. Majoritatea populației lucra în București, dar avea casa în orașele din apropiere.

Își făcu un plan pentru mai târziu când se va duce la fabricile de avioane ca să-i dea de urmă individului. Le va lua la rând.

La Aerocraft2000 dădu peste directorul administrativ, Vasile Almășanu, care negă faptul că fabrica de avioane militare pe care o manageria ar fi fost deținută de cineva cu prenumele Alam. Îi dădu contactele celor doi proprietari asociați. Nici unul nu corespundea. Alex consideră că nu merita să piardă timpul și trecu la cea de-a doua fabrică, de astă dată de avioane civile. Acolo fu primit de vice-președintele consorțiului care gestiona activitatea fabricii, rezultatul fiind același. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să meargă la Primărie. Acolo exista o arhivă digitală a tuturor afacerilor de pe raza de competență. Se pare că cea pe care o căuta el, nu mai exista. Trebuia, însă, să existe o înregistrare a datelor de contact ale foștilor patroni.

Secretara de la Primărie era o drăguță. Femeie la vreo 60 de ani, trecută prin viață, a înțeles din prima ce voia Alex. I-a pus un laptop în față și l-a lăsat să caute în liniște. N-a pus întrebări ridicole, nu a avut curiozități. Angajatul perfect.

Lista era nesfârșită. Nu avea cum s-o parcurgă nume cu nume. Dădu o căutare și apărură 3 Alami. Cum numele de familie nu-l știa, trebuia să-i viziteze pe toți trei. Dar, sub ce pretext? Ce legendă era suficient de bună ca să nu-și dea seama de adevăr? Avea, ce-i drept, fotografia pe care Marinescu o prelucrase în programul de îmbătrânire, deci avea o idee despre cum arăta individul 10 ani mai târziu, însă nu putea să meargă la fiecare și să confrunte poza, pur și simplu. Trebuia să meargă la țintă precisă. După deliberări, îi veni o idee. Îl sună pe Cristache fără să stea pe gânduri.

– Șefu’, am și eu o rugăminte.

– Unde naiba ești, Pandurule?!

– Cum unde, șefu’? Am făcut raport că plec la Măgura. E la mapă.

– N-am citit-o încă.

– Asta nu înseamnă că nu v-am informat.

– Tu și textele tale! Hai, lasă gargara, zi ce vrei!

– Vreau trei drone de urmărire la Măgura. Am 3 potențiali suspecți și nu pot să merg să le pun întrebări fără un motiv clar. Ori simpla suspiciune, nu este un motiv, iar unul dintre ei este sigur criminalul. Dacă merg să-i pun întrebări, va dispărea.

– Mda, bine, fie. Trimit SIS-ul (Serviciul de Intervenții Speciale) cu 3 dispozitive. Vezi că dronele sunt pe bani. Le folosești cu grijă!

– Știu, șefu’, nu este nevoie să… – nu apucă să încheie propoziția, Cristache curmase conversația.

A doua zi, echipa SIS veni cu tot dichisul. Probară dronele, stabiliră perimetrul de apropiere și supraveghere pentru fiecare dintre cei 3 suspecți. În momentul în care dronele vor capta imaginea lor facială și Alex va găsi corespondentul imaginii din fotografie, va merge la individ acasă și-l va confrunta.

 

ARIPI DE CENUȘĂ XVI.

XVI.

Dacă s-ar fi surpat pământul peste el, dacă ar fi căzut Cerul și l-ar fi lovit în moalele capului, Alex nu s-ar fi simțit atât de istovit, atât de mort pe dinăuntru. Nu mai ținea minte cum a ieșit din casă. Tot ce-și aducea aminte era că s-a oprit în fața casei și a vomitat într-un tufiș până când nu a mai fost ce să dea afară. Nici la vederea unui cadavru eviscerat nu i se făcea rău. Era printre puținii judiciariști care nu vomitau ori leșinau la vederea unor mortăciuni. Acum însă nu s-a mai putut controla. Eliana murise arsă de vie, înghesuită într-o valiză. Abandonată morții de cel pe care-l iubise mai mult decât pe sine. Și pentru ce? Nu voia nimic altceva decât iubire. Acea iubire pe care nenorocitul i-o oferise cândva. Voia ceea ce dorește orice ființă normală. A murit pentru asta.

Când își reveni din șoc, din silă, se urcă la volanul mașinii și ajuns la Emilia îi povesti tot. Emilia plânse în brațele lui ore în șir.

– Alexuț, trebuie să-i facem o înmormântare! Noi! Scoatem bani de la bancă, dacă trebuie, dar nu putem să n-o facem. Pe femeia asta n-a iubit-o nimeni, nici măcar Dumnezeu!

– Ai perfectă dreptate, iubita mea. Așa vom și face, doar lasă-mă să-l prind pe nenorocit prima dată!

 – Când pleci la Măgura?

– Mâine, dis-de-dimineață. Nu mai pot pierde nici o secundă.

– Îți pregătesc pachet îndată. Stai până când rezolvi.

– Te iubesc.

– Și eu te iubesc.

Încă nu voia s-o anunțe pe tanti Elvira ori pe Miriam despre ce aflase. Era prea dureros, prea macabru. Întâi trebuia să meargă la Măgura, unde locuise în acea vreme criminalul. În funcție de ce descoperea acolo, le va anunța și pe ele. Îl sună însă pe Marinescu. După ce îl informă pe scurt despre conversația cu Eliana și intenția lui de dimineață, acesta înjură în toate limbile pe care le cunoștea și nu erau puține. Apoi, spuse atât:

– Tu, tinere, adu-mi de lucru și voi face imposibilul să-l trimit pe neomul ăsta pe scaunul electric!

– Ușurel,moșule, știi că nu se poate, dar închisoare pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate da.

Dimineața a fremătat de emoție și dorința organică de a finaliza, de a înlesni trecerea spiritului Elianei în lumină, acolo unde nu exista suferință, unde își va găsi pacea. Spera din tot sufletul că așa va fi.

Porni mașina, își sărută logodnica și demară spre ceea ce se prefigura a fi ultimul drum înainte de înfăptuirea justiției.

ARIPI DE CENUȘĂ XV.

XV.

   – Pandurule, cum stai cu cazul fantomei?! – Cristache întrebă suficient de tare ca toți din biroul larg, ce cuprindea vreo 10 inși la birouri negre cu câte un laptop și 2 videofoane, cu scaune rotative comode pentru că susțineau bine coloana vertebrală, tot negre, de parcă jeleau soarele de afară, să audă și să poată râde după pofta inimii. Colegii îl credeau nebun pe Alex și râdeau de el pe ascuns. În față, nu avea curaj niciunul. Lui Cristache îi crea o plăcere deosebită să-i provoace. Îl ura pe inspector pentru că era arătos, curajos, cel mai bun lucrător de care nu putea scăpa nicicum. Directorul secției îl susținea, iar el nu reușise, cu toate strădaniile sale din culise, să-l prindă cu nimic. Corupt nu era, curvar nici atât, sarcinile, oricât de grele i le dădea, le ducea la bun sfârșit cu brio. Atunci, găsise cum să-l șicaneze astfel. Măcar să-i facă zile fripte, dacă altceva nu avea cum.

– Să trăiți șefu’, stau bine! Mă apropiu cu pași repezi de adevăr.

– Ce adevăr, mă?! Suntem în romane siropoase acilea, bre?!

– Nu domnule comisar șef, însă, nu este menirea noastră descoperirea și probarea adevărului?

– Hai, lasă-mă cu textele tale! – i se umflă vena jugulară ca la porc și ieși din birou cu o repeziciune greu de imaginat la gabaritul lui. Nu avea ce să-i replice lui Panduru și atunci fugi, ca un laș ce era.

Alex ignoră momentul și privirile furișe ale colegilor. Singurul de care îi păsa era Marian, singurul cu care putea lucra. Restul, mai bine nu spunea nimic despre ei. Fiecare cu ale sale. Unii îi suflau în fund șefului pentru salariile de excepție pe care le primeau, alții pentru că erau la fel ca el, alții de teamă să nu le descopere afacerile și escapadele… NU era treaba lui. Treaba lui era să-și facă datoria. Cea față de victime. Oricum nu va fi avansat inspector-detectiv, deși ajunsese la termene. Cristache i-a spus în față că nu-l va propune, iar el nu dorea să ceară sprijinul directorului. Nu va cerși. Oricum, gradul nu însemna nimic. Emilia îi spusese atunci când, după discuția cu Cristache, se dusese la ea furios și dezamăgit că nu merită să-și facă sânge rău pentru asta. El nu lucra pentru grade sau alte recompense, chiar dacă avea dreptul la ele. Pentru el era important să descopere adevărul și să le facă dreptate victimelor.

Emilia avea dreptate. Se liniști și, de atunci, nici nu se mai gândi la asta.

Seara se lăsă așteptată. Odată cu venirea primăverii, zilele erau mai lungi, serile mai încăpățânate. Abia aștepta să se întunece ca să meargă din nou la conac. Poate, dacă o ruga, Eliana i se va arăta și îi va da indiciile mult așteptate despre mobilul și modalitatea crimei.

Intră în casă cu pioșenie. După tot ce aflase, i se părea un sanctuar. Nu pentru că fusese o casă frumoasă, ci mai ales pentru că fusese casa unei iubiri de poveste. O iubire pe care și-o dorea și el, cu Emilia. Și-a promis, atunci, acolo, că va face tot ce-i stă în putință s-o facă fericită. Nu va uita, nici când va fi un moș troglodit, suferința Elianei.

Se opri în holul mare și șopti:

– Eliana, dacă mă auzi, sunt Alex, te rog vino să vorbim.

Apoi, așteptă. Nimic.

– Eliana, te implor, ajută-mă. În scrisori nu-mi dai indicii și sunt atât de aproape. Am nevoie de tine!

Simți un fluturat de aripi, ca prima dată. Auzi un oftat. Cenușa din șemineu se ridică, ușor, ca un zbor de fluturi arși, se roti în semi-întunericul luminat acum doar de lună și i se așeză pe umărul stâng. Își așeză palma peste praful care, parcă, îi ardea carnea și își văzu căușul pătat cu sânge.

– Eliana, te rog nu te juca cu mine! Vino!

Încercă să șteargă pata vânătă de pe piele, dar nu reuși. În spatele lui se auzi un foșnet. De trenă de rochie de mireasă. O alunecare, o boare, miros de lavandă…

– Caută sânge! – atât îi spuse și dispăru.

– Unde să caut?! Aici nu mai e nimic decât cenușă! Eliana, te rooogggg, ajută-mă să-l pedepsesc!

– Nu aici. Sângele meu… – vocea reveni ca o tânguire.

– Fă-mă să înțeleg, te rog!

– Ascultă…

Alex se așeză în cenușa pe care Eliana o spulberase peste tot, iar vocea ei răsună înfricoșător de dureroasă. De parcă murea din nou.

– Ai aflat… Știi că Alam s-a întors la mine în seara aceea.

– De unde…?!

– Tăcere. Acum taci și ascultă. Am să-ți spun tot. Lasă-mă să spun fără să mă întrerupi. Mă doare și acum și n-am să pot…

– Iartă-mă, am să tac.

– S-a întors pe la 10. Era încă supărat, dar furia îi trecuse. A intrat cu cheia. Eu eram în pat. De plâns și de durere, nu mă puteam mișca. Și de rușine. Mă văzuse doamna Matache leșinată la plecarea lui. Cât de înjosită m-am simțit! Cât mă durea furia lui! De ce era furios, te întrebi? Pentru că i-am spus că nu mai pot trăi așa și nu mai vreau să-l primesc. Ne-am certat. Mi-a aruncat că vreau prea mult, deși eu nu-i cerusem decât să vorbească cu mine, să nu mă mai lase singură luni de zile în care, dacă îl întrebam ce se întâmplă , mă ignora. I-am explicat, a mia oară, că nu este sănătos ce face cu mine, l-am întrebat de ce n-a plecat definitiv când l-am implorat să mă părăsească, i-am repetat tot ce ai citit tu în scrisori. La început, a încercat să mă facă să tac, sărutându-mă pasional, cum făcea altădată când nu avea chef de discuții. Nu l-am lăsat. L-am obligat să mă asculte. Și, pentru prima dată în toți cei 13 ani, am refuzat să mă culc cu el. A turbat! țipa la mine, lovea obiectele din casă, mi-a trântit cărțile de engleză pe jos, a călcat trandafirul pe care mi-l adusese în picioare, am crezut că mă va lovi. La un pas de fața mea, s-a oprit. Avea pumnul încleștat, dar, poate fărâma de sentiment care existase în el cândva, l-a țintuit locului. Urmarea o știi. A plecat furios.

Când s-a întors și m-a văzut zăcând, s-a transformat în fața mea în bărbatul de care mă îndrăgostisem cu un deceniu înainte și care, în primii 4 ani, mă iubise cu disperare, cu sinceritate, cu pasiunea unui bărbat sincer îndrăgostit. Cu timpul, de fiecare dată când acel bărbat reușea să scoată capul, celălalt care sălășluia în el, cel care fugea de iubire – altfel n-ar fi rămas pe veci cu o frigidă drept nevastă pe care o înșelase tot timpul până la mine – nebunul, psihopatul îl sugruma.

Nu-și ceru scuze. El niciodată nu se scuza pentru comportamentul acesta. Mă sărută pe frunte, pe ochi, pe gură – simt și acum gustul lui dulce, sincer, hulpav, dornic -, îmi luă mâinile între palmele sale și mi le sărută cu atâta drag că nu-mi venea să cred că este același bărbat de acum câteva ore.

Se opri. Se auzi șuieratul unor plămâni ce se zbăteau să respire, lacrimile transformate în sânge curgeau șiroaie în cenușă. Alex simți toată durerea ei, pe piele. Cum poate cineva trăi cu un asemenea bărbat? El, în locul Elianei, ajungea de mult la casa de nebuni.

– Iartă-mă, amintirile încă dor … am încercat să mă ridic din pat, să mă așez cu spatele de spetează ca să vadă că nu doresc să facem sex. Numai de asta nu-mi ardea. Simțeam că știe că nu vreau, dar credea că, precum altădată, va reuși să mă convingă. Când am văzut că nu ține cont de aluzie, i-am spus în față ”Nu te mai vreau! Nu așa!”. S-a ridicat dintr-un salt și a țipat ”Atunci mă duc la alta, ce papucii soacră-mi!” Nu mai voiam să mă cert. Voiam să mă iubească ca la început. Pe acel bărbat îl voiam înapoi. I-am spus asta de atâtea ori. O vreme așa se purta, apoi, când simțeam că suntem realmente un cuplu, acel ”noi” pe care îl repeta mereu, dispărea și se lăsa o tăcere mormântală, nesfârșită. ”Nu vreau să te pierd, dar nu mai pot trăi cu tăcerile tale interminabile! Nu e normal! De ce te porți așa cu mine?!” N-a scos un sunet. Se uita la mine pe furiș și nu scotea o vorbă. ”Atunci, vreau să pleci și să nu mai revii … niciodată!” Îți dai seama, Alex, cât de greu mi-a fost să spun acele vorbe. Îl iubeam cu fiecare celulă, fiecare gând, dar mă îmbolnăvea. Mă ucidea cu zile.

Nu știu de unde a venit palma. Mă ridicasem din pat în timp ce-i spuneam tot ce ți-am spus acum și ajunsesem aproape de gura șemineului. Îmi plăcea să stau în fotoliul ăsta, la căldură, să privesc flăcările. Pe măsuța din fața fotoliului aveam mereu o carte sau citeam cu atâta iubire mesajele lui ori mă uitam la pozele pe care mi le trimitea periodic ca să-l simt alături de mine. Am simțit-o crudă, sadică, pornită din ură. I-am văzut ochii înnegriți și hipnotica putere a urii m-a amuțit. Am căzut și totul s-a întunecat.

– Cred că te-ai lovit cu ceafa de grilajul de la șemineu ori de capătul de marmură. Așa ai murit.

– Nu așa am murit.

– CEEEEE????!!!!

– Așa a crezut și el. Că am murit de la lovitură. S-a aplecat asupra mea și, pentru o clipă cât o respirație, a încercat o umbră de regret. Mă lovise la furie, nu ca să mă omoare. Mă striga pe nume, mă numea ”iubirea mea”, se tânguia ”Doamne, ce-am făcut!”. Nu puteam să-i răspund. Atunci credeam că halucinez ori că am murit și sunt pe lumea aialaltă. Apoi, am simți cum mă înghițeau flăcările. Întâi tălpile … apoi, fierbânțeala era atât de puternică încât, cred că m-am trezit din leșin. Am început să mă târăsc, încercând să evit flăcările care cupinseseră deja tot livingul. Alam nu se zărea nicăieri. Cred că plecase. Am ajuns la scările care duceau la etaj. Pentru că erau din marmură, nu ardeau și am sperat să pot să le urc cumva ca să găsesc adăpost. Am ajuns într-unul dintre dormitoare. Nu mă întreba cum am reușit. Picioarele îmi erau arse. Am văzut valiza. Nu știu de ce o păstrasem. Era goală. Conținuse toate lucrurile unchiului. Le dădusem săracilor, dar de valiză am uitat. M-am ghemuit în ea cât de bine am putut. Măcar să nu mor arsă de vie. Apoi, … te-am auzit pe tine cotrobăind prin casă. Atunci am știut că eram moartă.

ARIPI DE CENUȘĂ XIV.

XIV.

Elvira îl aștepta în fața blocului. Era roșie la față și tremura.

– Săndele, bine că ai venit!Trebuie musai să-ți spun ceva!

– Ce s-a întâmplat, tanti?! De unde agitația asta?! Vă e rău?!

– Nu, dragă, io-s bine. – când se emoționa nu mai era atentă la limbaj şi ardeleanca ieşea lesne la iveală.

 – Atunci?!

– Săndele, mamă, cred că ştiu când a ucis-o!

– Pe bune?! Cum v-ați dat seama?! – n-o suspecta în ceea ce priveşte sănătatea sa mintală ori intuiția. Era cât se poate de în regulă la ambele capitole, deci nu se îndoia nici o secundă că baba avea o bază reală în ce spunea.

 – Dragul mieu, mi-am adus aminte de ceva ce cred că este important. Nu ştiu de ce nu mi-am dat seama până acum. Offf … e rău să fi babă! Să nu îmbătrâneşti niciodată, Săndele! Să rămâi veşnic tânăr…

– Ehei, cine nu şi-ar dori, tanti…

– Aşa, să nu divagăm. Să-ți povestesc. – re-devenise femeia de lume bună care nu-și permitea alucubrații fără noimă. Nici timp de pierdut nu avea, se pare.

– Deci, stăteam aseară în fața televizorului, ca de obicei, încercând cu disperare să-mi obosesc ochii suficient ca să pot în sfârșit dormi o noapte întreagă, când mi-am amintit de o scenă de care uitasem cu desăvârșire. Am realizat cât era de importantă, de fapt. Știi că ți-am povestit cât era Eliana de discretă și că refuza să povestească despre iubirea ei însă, într-o zi, cam pe la amiază, mă întorceam de la cumpărături – Ionuț nu avea timp săracul să mi le facă tot timpul, iar mie îmi lipsea mișcarea, când l-am văzut pe EL ieșind furios din casă, la fel de elegant până la pedanterie, cu o geantă diplomat din piele de antilopă, neagră, costum bleuciel ce-i cădea pe trupul atletic de minune – nu era de mirare că biata îl adora, era un bărbat foarte atrăgător – pantofi negri lustruiți-oglindă. Avea fața atât de întunecată că mi se făcuse pielea de găină și fiori reci îmi asudaseră spatele. Ea a ieșit alergând după el, țipând. Nici nu știam că poate țipa. Mereu era de o docilitate și finețe desăvârșită.

– Dar, te rog. Pentru numele lui Dumnezeu, înțelege odată că nu mai pot!!!!! Îmi pierd mințile sau mor!!!! Asta vrei?!

EL se întoarse pe călcâie, de unde era cu cheile în ușa portierei, și am crezut, o clipă, că se va repezi la ea s-o lovească. Vocea i-a căzut ca un trăsnet:

– Draga mea, nu gust melodrama așa că te rog să încetezi. Ai știut de la început … Nu văd de ce te perpelești în fel și chip dacă da sau dacă nu … Eu atât pot. – și cu asta deschise ușa, urcă în mașină și demară în trombă.

Eliana rămase cu vorba în gură și lacrimile atât de amare că-i rămăseseră încrestate în epiderma feței ce se înroșise de rușine. M-a văzut. S-a clătinat. Până să ajung la ea, căzuse grămadă pe caldarâm.

Am alergat peste drum cât m-au ținut picioarele. Când am ajuns la ea, încerca să se ridice, dar picioarele n-o țineau. Am încercat s-o ajut, dar a murmurat un ”mulțumesc, mă descurc singură” atât de sec, de respingere, încât am renunțat. S-a târât efectiv până în casă. Atunci am văzut-o ultima dată. Am încercat, la lăsarea serii, să vorbesc cu ea, am sunat la ușă prelung, dar casa, ca și ea, au rămas mute.

A doua zi m-am trezit cu flăcări orbitoare mistuind casa, sirene asurzitoare, tropăieli de pași repezi, țipete de diverși oameni care se adunaseră să stingă vâlvătaia mai înaltă decât cerul. Am ieșit în cămașă de noapte și eu, am țipat și eu în disperare, spunându-le s-o salveze, implorându-i s-o găsească cât mai repede. După ce pompierii au reușit să stingă focul, nu știu cât a durat, poate și o oră, în cele din urmă unul dintre ei s-a milostivit de mine și mi-a spus că nu s-a găsit nici un corp în casă. ”Poate plecase cu EL … poate EL s-a răzgândit și s-a întors după ea … poate a scăpat cumva …” – astea erau gândurile mele și până în noaptea în care i-am zărit pe fereastră fantoma, am tot sperat că nu murise. Cel puțin nu așa. Nu arsă de vie. Doamne, Săndele, ce moarte cumplită! De ce?! Era un om atât de bun, îl iubea cu atâta devotament! Nu era ca alea care le strică familiile, deși ei o merită – uneori chiar și nevestele. Ea nu voia decât iubirea lui. Atât. Și atunci, de ce, Săndele, de ce?!

– Tanti, dacă aș putea răspunde, dar, din păcate, și eu îmi pun aceleași întrebări. Nu sunt religios, dar cred că Dumnezeu este părtinitor. Pe cei buni îi chinuie, de cei răi are grijă.

– Cu durere în suflet, trebuie să recunosc că ai dreptate…

– Și dumneavoastră aveți.

– Cum așa?

– Am fost la școală la Eliana și am vorbit cu o colegă de-a ei de acolo. Poate o țineți minte pe doamna St. Claire. A zis că a vorbit cândva cu dumneavoastră.

– Parcă îmi aduc aminte de ea. O femeie tânără, frumoasă. Era sincer afectată de dispariția Elianei. I-ai spus că a fost ucisă?

– Nu m-a lăsat sufletul.

– Mai bine.

 – I-am spus doar că fizic nu mai este printre noi. Restul nu am putut să i-l spun. Nu merita, biata femeie, s-o speriu ori să mă creadă dus cu capul. E greu pentru oricine care nu a trăit experiențele noastre, să ne înțeleagă.

– Așa este, dragule. Ai procedat corect.

– Momentul în care v-ați amintit dumneavoastră că a dispărut Eliana coincide cu ce își amintește colega ei, deci cred că în acea seară EL s-a întors și a ucis-o. Cum, de ce, încă nu-mi dau seama. Scrisorile ei nu mă ajută deloc. Am să încerc să vorbesc din nou cu ea. Poate îmi va spune. Trece timpul și eu dosarul trebuie să-l clasez, dacă nu pot obține un mandat de reținere măcar. Șeful mă presează zilnic. Cred că îi crește ficatul să mă vadă cum mă agit.

– Al naibii nenorocit și ăla! Ce vremuri triste trăim, Săndele! Am sperat că la bătrânețe măcar voi apuca să văd o lume mai bună, dar, din păcate, văd numai răutate și josnicie … A uitat Dumnezeu de noi, de răi ce suntem … – lăcrimă și-și făcu semnul crucii de trei ori. Tanti Elvira era religioasă și credea sincer și cu tărie că Dumnezeu ne iubește pe toți la fel, dar realitatea o făcea acum să se îndoiască că viața, oamenii, destinul sunt așa cum le văzuse până acum.

O lăsă să plece, după ce-i sărută mâna umedă de durerea scursă din privirea-i umbrită de tristețe. Elvira plecă târându-și pașii până la metrou. Parcă, subit, îmbătrânise.

ARIPI DE CENUȘĂ XIII.

XIII.

Miriam St. Claire era o femeie frumoasă. Nu-și arăta vârsta. Mai degrabă, părea o copilă. Senină, suplă, de un blond natural, frumos, tunsă bob lung, cu niște ochi albaștri imenși și mirați, cu mâini cu degete lungi, delicate. Îi zâmbi temătoare:

– Nu vă supărați, dar trebuie să vă spun că m-am speriat îngrozitor când m-ați sunat. Nici eu, nici soțul meu nu am avut niciodată de-a face cu Poliția. Suntem niște oameni simpli și la locul nostru. Iar de când am născut băiatul, pe Tudorel, acum 10 ani, suntem și mai atenți să fim un exemplu pozitiv copilului.

– Nu face nimic, doamnă. Sunt obișnuit cu efectul pe care cuvântul Poliție încă îl produce în mintea oamenilor, deși, credeam că în 2027 suntem suficient de evoluați ca și comunitate încât să înțelegem că Poliția este o instituție care apără cetățeanul. Evident, pe infractori nu-i apără.

– Aveți dreptate. Așa ar trebui să fim.

– Să sperăm că se va întâmpla într-un viitor apropiat; dar, să nu vă rețin mai mult decât este necesar. V-am spus la telefon de ce am ținut să vorbim.

– Da, domnule inspector. M-a luat cu fiori pe șira spinării când v-am auzit rostindu-i numele. A fost cea mai bună prietenă a mea, iar când, pur și simplu n-a mai venit la școală, nu am știut ce să cred. Am sunat-o, n-a răspuns. Am mers la ea acasă, nu mi-a deschis. Am întrebat vecina de vizavi, nu știa nimic. De parcă o înghițise pământul.

– Înțeleg. Vecina cu care ați vorbit, doamna Matache, este exact cea care m-a determinat să redeschid dosarul.

– Am auzit de incendiu de la colegi. Am crezut că biata Eliana, dacă nu a plecat undeva, a murit atunci.

– Da, am văzut că pe holul liceului îi aveți afișat numele în chenar negru.

– Da, doamna director a oficiat chiar un mic moment comemorativ. Am fost foarte tristă că n-am apucat să-mi iau măcar rămas bun de la ea.

– Ce-mi puteți spune despre Eliana? Ca om? Ca femeie? Probabil vi s-a confesat …

– Adică, mă întrebați dacă avea vreun bărbat în viața ei?

– Da, asta vă întreb.

– Păi, dar, cred că acum nu mai contează, dacă ea, biata, nu mai e. Sper să mă ierte că vă spun.

– Cu siguranță nu se va supăra. Își dorește și ea să aflu.

– Adică, cum? Ați vorbit cu ea? Când?

Alex își dădu seama că-l luase gura pe dinainte. Nu era nevoie să o sperie pe femeia asta cu povești despre fantome. Oricum, l-ar fi crezut nebun. Se grăbi să schimbe subiectul.

– Nu, mă refer la faptul că fiecare suflet își dorește dreptate.

– Deci e sigur moartă?!

Na, că nici asta n-a ieșit bine. ”Offf … Alexandre, o dai în bară!”

– Este o anchetă în desfășurare, deci, vă dați seama, că nu vă pot da detalii, însă, din păcate, da, Eliana nu mai este printre noi. Cum a murit, nu știm încă. Descoperirea adevărului despre dispariția ei este scopul anchetei.

– Am înțeles și nu insist. Vă pot povesti puține din perioada cât am fost colege. Au trecut totuși 10 ani de atunci.

– Nu face nimic. Orice informație este utilă.

– Păi, … ați intuit corect. Eliana avea o relație. Din păcate, cu un bărbat însurat. Mult a durat până a avut curajul să-mi spună. Cred că ținuse totul ferecat în sine prea mult și nu mai putea. Trebuia să spună cuiva.

– Aveți și un nume? V-a spus vreodată cum îl cheamă?

– Doar prenumele. A fost singurul lucru pe care mi l-a spus despre el. Vedeam că suferă, dar după vizita lui era mereu înfloritoare. Ştiam despre vizitele lui pentru că o vedeam schimbată și atât am insistat că până la urmă mi-a spus de unde această bucurie. Apoi, când el nu venea, ea se întuneca toată. Era un om minunat. Un suflet deosebit, generos, copiii o adorau. Când am pierdut prima sarcină, aveam deja 35 de ani atunci și făcusem tratament ca să pot rămâne însărcinată, dar tot n-am reușit … Tudorel este rezultatul însămânțării artificiale … Eliana m-a ajutat cu bani. Mulți. Mă durea sufletul când vedeam cât suferă. De multe ori i-am spus să nu-l mai primească, dar ea mereu repeta același lucru: ”Nu pot, el este sângele meu, viața mea și blestemul meu…”

– Mda … e greu când… spuneați de un prenume?

– Ah, da. M-am luat cu amintirile … îl chema Alam … Eliana zicea că numele lui însemna ”univers” în limba hindi.

– Un nume străin. Era străin?

– Nu cred. N-a zis niciodată cum că ar fi. A zis doar că i se potrivește pentru că este un tip misterios. Biata Eliana, îl adora!

– Dacă v-aș arăta o fotografie și un mulaj în lut, l-ați recunoaște?

– Regret, dar eu nu l-am văzut la față niciodată. Nimeni dintre colegi nu l-a văzut. Poate doar vecina ei, doamna … nu mai știu cum s-a prezentat … să-l fi văzut.

– Am vorbit cu doamna. Speram să am confirmarea dumneavoastră.

– Îmi pare tare rău, dar nu am cum ajuta.

– Mai țineți minte ceva despre el, care m-ar ajuta să-i dau de urmă?

– Să mă gândesc … ah da, poate vă ajută. Eliana mi-a spus într-o zi că el pleca într-o delegație și o invitase și pe ea. Am întrebat-o ce muncește tipul. A zis că deține o firmă de produs avioane. Atât a zis.

– Mulțumesc mult, stimată doamnă. Ați fost de mare ajutor.

– Mă bucur mult, domnule inspector. Pot să am și eu o rugăminte?

– Vă rog…

– Când aflați ceva, mă sunați și pe mine? Știți, am iubit-o pe Eliana și cred că, în felul ei, și ea pe mine.

– Vă promit. Stați liniștită. Până atunci, cred că nu este de prisos să vă rugați să am succes și să-i ofer sufletului ei mult încercat liniște.

– Din tot sufletul am să mă rog. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Plecă mulțumit. Avea un nume. Chiar dacă era doar prenumele lui, dar tot era ceva. Fabrica de avioane despre care vorbise doamna St. Claire trebuia să fie cunoscută în zonă. Nu erau decât două iar fiecare instituţie, fie de stat, fie privată, era obligată să aibă o bază de date cu toată lumea, inclusiv proprietarii. Era o politică națională, după modelul american, prin care „Big Brother”[1]putea controla pe toată lumea. Avea o pistă. Se grăbea să ajungă acasă să-i spună Emiliei, Elvirei și lui Marinescu care tropăia de nerăbdare. Toți erau implicați în caz. Toți voiau dreptate.

 

[1]Big Brother este un program de monitorizare și o emisiune de televiziune de succes în care un grup de persoane trăiesc în aceeași casă, izolați de exterior și urmăriți permanent de camere video. Prima emisiune Big Brother a fost transmisă în Olanda în 1999.

ARIPI DE CENUȘĂ XII.

XII.

 

„Ai venit tumultuos, din nicăieri, de parcă nu lipsiseși nici o clipă. Câtă iubire, câtă speranță mi-ai dat în iubirea ta!

-Te iubesc, eşti tot ce-mi doresc! De-ar fi să-mi facă viața un cadou, tu ai fi acela. Te vreau!

– Cât de fericită sunt cu tine!

– Și eu…

– Ești a mea … iubita MEA!

– A ta sunt, pe veci.

N-am să uit aceste vorbe niciodată. Era în ajun de Crăciun şi veniseşi la mine. Sărbătoarea familiei voiai, măcar în parte, s-o petreci cu mine! Cu daruri, ca niciodată. Mereu te-ai zgârcit cu mine. De data asta erai ca un soț. Nu mi-ai oferit colierul. L-am găsit în punga de cadou, după ce ai plecat. Tu nu ştii să oferi nici un cadou. Te-am sunat imediat, plină de entuziasm, de fericire. Vocea ți-a sunat inertă. Momentul de iubire trecuse de-ndată ce ai ieşit pe uşă şi ai revenit la realitate.

– Cu tine vreau să fiu, dar nu poți ignora realitatea oricât ai ține la cineva …

– Îmi ajunge dragostea ta …

Ai întors capul spre mine, eu mă odihneam pe brațul tău stâng, m-ai sărutat pe cap. Cu drag. Fața îți era imobilă, dar începusem să te cunosc. Nu mă credeai. Nu că m-ai fi suspectat de falsitate ori minciună. Știai că sunt sinceră și că te iubesc cu disperare. Pur şi simplu, nu puteai crede că îmi este îndeajuns atât. Peste un an am înțeles că ție nu-ți mai era de ajuns. Tăcerile ți s-au prefăcut în luni. Uneori, credeam că m-ai uitat … Erai obsedat de divorţ „nu pot divorţa”şi de nevoia de mine. Acel „eşti a mea! iubita MEA!” pe care-l repetai în transă de câte ori ne vedeam. Disperarea cu care făceai dragoste cu mine, de parcă voiai să te contopeşti cu totul „să-ţi iau răsuflarea …” Divine momente. Nu le-am mai retrăit niciodată. Ai continuat să revii, o singură dată pe an. De ziua mea. Stăteai până după anul nou. Apoi, dispăreai până la următoarea toamnă…

Îți reciteam mesajele de sute de ori, plângeam până la vomă, încercam să înțeleg … nu mă lăsai. Mă ştiai în suferință şi întuneric şi nu-ți păsa…”

Clădirea Liceului Teoretic Sympati Cobza – un liceu privat de elită unde Eliana fusese profesoară de engleză la clasele cu predare bilingvă – era o arătare imensă, impunătoare arhitectural, cu un iz de vechime superb prezervată, totuşi, în tonuri de verde şi portocaliu după recenta renovare.

Intră optimist, hotărât să găsească o persoană căreia Eliana i s-a destăinuit. Îi trebuia un nume! AFISTRACK-ul – cea mai nouă bază de date care înregistra datele personale ale cetățenilor care veniseră în vreun mod în contact cu Poliția – nu l-a ajutat cu nimic. Omul ăsta nu avea nici măcar o amendă pentru parcare neregulamentară. Eliana se încăpățânase să nu-i pomenească numele. Fusese, biata femeie, de o loialitate extremă şi o discreție totală. N-a meritat.

Biroul directoarei era în capătul unui hol lung, împodobit cu panouri cu rezultatele elevilor şi o magnifică panoplie de foşti profesori. Citi numele afişate, unele în chenar negru, pentru cei decedați. Se cabră de furie când văzu şi numele Elianei. „Ce nenorociți! Ancheta e în curs, nici nu ştie nimeni înafară de mine că Eliana a fost ucisă, dar ăştia au şi îngropat-o! Biata de ea, nu avusese noroc nici măcar de colegi ca lumea!” Îşi încleştă pumnii şi când uşa biroului se deschise şi apăru directoarea, în toată splendoarea grăsiciunilor sale, îi venea să se repeadă la gâtul ei umflat şi să o strângă până scotea limba. Să vadă cum se sufocă ca să simtă ceea ce trebuie că simțise Eliana printre asemenea oameni. Femeia era un monstru de urâțenie şi nesimțire. Un corp dizgrațios de umflat, niște picioare scurte, de rață, un mers crăcănat pe tocurile pe care se cocoțase ca să arate mai înaltă – femeile scunde și, mai ales, cele scunde și grase, simțeau nevoia să poarte tocuri pe care, cel mai adesea, nu știau umbla, ca să se impună – un costum mult prea viu pentru vârsta ei, cu fusta mult alungită în spate din cauza burții peste care sacoul refuza să se închidă și o voce stridentă. Asta era doamna Gabriela Movilă. I se potrivea. Era o movilă de carne.

 – Nu ştiu ce credeți dumneavoastră că veți afla de la noi. Eliana a fost o fire închisă, nu prea a socializat.

– Vă cred, doamna director, însă cu toții avem măcar o persoană cu care vorbim. Cu siguranță şi Eliana a avut o prietenă printre colegi.

– N-aş putea să vă spun, domnule inspector, decât că la consiliile profesorale stătea mereu lângă doamna profesoară de franceză, doamna St. Claire. Miriam St. Claire. E măritată cu un francez. Poate să vorbiți cu ea …

– Aşa voi face. Vă mulțumesc pentru informație. Unde o găsesc?

– Azi este liberă. A făcut băiatul ei de 10 ani rujeolă şi a rămas cu el acasă.

– În cazul acesta, v-aş ruga să-mi dați numărul ei de videofon. O voi contacta pentru o întâlnire.

– Nu mai bine reveniți când e la şcoală?

– Nu, doamnă, ancheta nu poate aştepta.

– Deci, e moartă, nu-i aşa?! Ştiam eu … era o ciudată …

– Doamnă, aş aprecia să nu faceți dumneavoastră presupuneri. Eliana lipseşte. Este normal să-i anchetăm dispariția.

– Dar lipseşte de 10 ani! Cu siguranță, nu are cum să fie în viață!

– Haideți, să ne vedem fiecare de treburi. Zi bună!

Ieşi furtunos din biroul ce i se părea prea strâmt dintr-o dată, scârbit de ființa asta care, în mod evident, nu o suportase pe Eliana. Puse mâna pe videofon şi apelă numărul celei care fusese singura prietenă a decedatei.

Răspunse o voce feminină, cam de 46 de ani, plăcută, vizibil surprinsă că o caută Poliția. I-a explicat, pe scurt, despre ce este vorba şi femeia a acceptat să-l primească acasă. Porni maşina şi demară în trombă. Abia aştepta întrevederea. Instinctul îi spunea că va descoperi indicii prețioase.

 

ARIPI DE CENUȘĂ XI.

XI.

 

”Te aștept și-acum, iubire. A mai trecut o lună. Mă doare lipsa ta … se pare că m-ai uitat … N-am să-ți arăt această scrisoare. Pe cele anterioare ți le-am dat cadou de ziua ta anul trecut, dar m-ai certat și mi-ai cerut să nu-ți mai dau nimic.  A fost ca o înjunghiere vorba ta: aspră, distantă. Vorbeai cu mine de parcă eram o prostituată nedorită care te agasa, nu femeia la care te întorceai nechemat de fiecare dată, ca cea căreia i-ai promis ”nu voi pleca definitiv niciodată”. Nu știu ce te-a făcut să-mi vorbești așa, dar atunci am hotărât să nu-ți mai spun nimic din ce simt, ce mă doare. Să te las să procedezi cum dorești. Oricum, dacă spuneam și nu mă certai, mă ignorai cu desăvârșire.

Țin minte ca azi ziua în care ai venit tot așa, după vreo 2 luni de tăcere totală. Ai sunat în prealabil, să vezi în ce ape te scalzi. Parcă erai altă persoană. Erai, din nou, bărbatul de care mă îndrăgostisem. Cald, tandru, iubitor, prezent, cu totul al meu. N-ai amintit nici măcar cu o vorbă despre discuția care, pe mine, m-a durut enorm, căci pusesem în acele scrisori tot sufletul, toată iubirea mea. Ai reluat totul din momentul exact din care ai dispărut. Nici o clipă mai devreme ori mai târziu. Am înțeles că nu voiai să amintești de momentul acela în care m-ai jignit profund ca să nu-ți reproșez, dar să ignori timpul trecut cu desăvârșire, este prea mult pentru mintea mea ca să priceapă. Ca un ascet care-i spune discipolului său să facă ceva, apoi pleacă la meditat în vârful Himalayei, unde rămâne 2 ani. După 2 ani revine și-l întreabă pe învățăcel: ”Ei, ai făcut ce ți-am spus?”

Cu ani în urmă, când reușeam încă să discut cu tine aceste dispariții, îmi răspundeai, însă mereu era altă explicație: ba era serviciul – știu, călătoreai de vreo 4 ori pe an și nu puteai de fiecare dată să mă anunți -, ba ”devenise profund și complicat”, ba îmi aruncai ceva de genul ”ultima dată am plecat pur și simplu”, râzând, de parcă era o glumă. De parcă EU eram o glumă, o jucărie a ta. Nu înțeleg acest comportament, iubirea mea, și nu mai știu cum să-ți vorbesc ca să încetezi. Cum te poți dedubla așa?! Te-am întrebat. Ai tăcut. Eram în fața ta și tăceai. Nu vedeai zbaterea, nesiguranța, durerea … Tu cum te-ai fi simțit în locul meu?! Erai alt om. Un necunoscut care, de fiecare dată când avea nevoie de iubirea mea, se re-transforma într-unul iubitor, pasional și făceai dragoste cu mine de parcă realmente nu mai exista nimeni pe planetă decât noi, vorbeai de noi, plănuiai pentru noi, apoi dispăreai și tăcerea ta nesfârșită mă îmbolnăvea.

Azi am fost la biserică. Nu sunt, de fel, credincioasă, în sensul clasic al cuvântului, dar știu, simt, că există o forță divină care ne decide viața. A mea a decis-o cu certitudine. Am făcut tot ce am putut să nu ajung la tine. Tocmai la tine am ajuns. De câte ori dispăreai și nu se mai termina tăcerea ta, am făcut tot ce am putut să scap de dorul tău. N-am reușit. Pe toți cei pe care i-am cunoscut, mi i-a luat Dumnezeu, apoi te-a trimis înapoi pe tine.

Am acceptat această cruce căci, putea fi frumos, puteam fi fericită, dar tu nu ai vrut. N-am avut nicicând o șansă. Dacă aveam de ales și alegeam greșit, măcar știam că e vina mea, dar așa …

Am aprins o lumânare și m-am rugat. Am plâns. Am implorat Divinul să mă despartă de tine, dacă nu îmi este dat să fiu și eu iubită cu adevărat …

Îmi pierd mințile încercând să te înțeleg! De ce, iubirea mea?!

Nu mai am ce spera. Dumnezeu nu mă iubește…”

Scrisoarea era neterminată. Alex o reciti și înjură în gând de fiecare dată. El, ca bărbat, îl ura. Cât de dement trebuia să fie acest ins?! Cât de bolnav?! De ce nu o lăsa în pace, dacă tot nu o voia fericită?! De ce să tot revină la aceeași femeie atâta timp și să nu o iubească?! Dacă o iubea, cum putea să stea fără ea atâta timp?! Cum putea să știe că-i provoacă atâta rău și să nu-i pese? Cum naiba funcționa tipul ăsta?! Nu putea pricepe.

Nu mai putea citi. Era prea multă durere chiar și pentru el.

ARIPI DE CENUȘĂ X.

X.

 

Marinescu îl primi agitat peste măsură. În sfârșit, aveau un indiciu. Se repezi să îi spună, fără să aștepte ca Alex să-și tragă răsuflarea.

– Tinere, ai noroc!

– Pe bune?! Ia, uimește-mă!

– Am reușit să măresc poza din medalion. Avem o imagine a suspectului. Mai urmează să faci tu ce știi că trebuie ca să vezi dacă îl recunoaște cineva.

– Minunată veste, moșule! Mulțam fain! Mare domn!

– Ei, asta-i bună! Mă flatarisești acuma că ești logodit! Că altfel, mormăiai un îhî și plecai fără să zici mulțam!

– Chiar așa nesimțit mă vezi, Mariane?

– Chiar așa erai.

Nu putea să-l contrazică. Își aminti ocazii diverse în care era atât de preocupat de speța în lucru, încât nimic nu-l atingea. Cu siguranță fusese un nesimțit, Marinescu era un prieten onest, știa că nu inventează, și dacă n-ar fi fost cazul Elianei, probabil nu și-ar fi dat seama cât de mizerabil se purtase tocmai cu oamenii pe care îi iubea cel mai mult. Până și cu mama lui, deși boala acesteia și sarcina îngrijirii ei au fost mereu scuzele  după care se ascunsese. Atunci nu considera că erau scuze, ci impedimente. Eliana l-a făcut să înțeleagă că se mințise singur. De ce? Pentru că îi era comod. Nu avea răspunderi în plus. Cât despre Emilia, știa că aceasta îi este dedicată și nu-l va părăsi niciodată, iar când el avea nevoie de iubire, mângâiere, valorizare, știa că ea era acolo pentru el. Era refugiul lui. Oaza lui de liniște, de bine. Până acum nu-și pusese niciodată problema cum se simțea Emilia când el uita s-o sune, când nu-i răspundea la mesaje, când se supăra pe ea că, din prea multă durere, dădea cu el de pământ. Tot el se simțea rănit. Și continua să tacă, deși știa că Emilia tânjea după discuții, era singura căreia îi păsa de el cu adevărat, care făcea totul să-l facă fericit. Tăcea până când dorul, dorința, era insuportabilă. Atunci o căuta. Se aștepta ca ea să-l primească cu drag, de parcă nu lipsise nici o clipă.

Acum, înțelegea. Acum se disprețuia pentru comportamentul care ar fi îndepărtat orice ființă umană de el, pe bună dreptate. Acum îi era recunoscător divinității pentru norocul de a fi iubit. Nimic nu era mai important!

Ținea în mână poza mărită a unui bărbat mândru. Privirea de un brun întunecat, nasul mare pe care tronau niște rame subțiri de ochelari de vedere, buze senzuale, un zâmbet ușor malițios, de om satisfăcut. Ea arăta fericită. Zâmbea cu ochii, cu gura, din tot sufletul. Ei i se vedea sufletul. Doar ochii erau adumbriți, nu era clar dacă de supărare ori doar tristețe prea îndelungată. Pe ochii ei se citea totul, pe ai lui nimic. Zâmbea și el, dar nu era un zâmbet sincer, deschis ca al ei. Imaginea pe care o proiecta fotografia lui era de un individ ascuns, care arată lumii doar ce și când dorește, dar care nu se descoperă decât unor puțini aleși de el.

Ea se pare că îl cunoștea cel mai bine, deși, uneori, din scrisori reieșea tocmai contrariul. Nici nu era de mirare. Să trăiești cu un individ atât de dual, nu doar ca stil de viață, dar mai ales ca personalitate, schimbător și introvertit, nu era o plimbare în parc, ci un chin. Totuși, părea că a iubit-o. Altfel de ce s-ar fi întors la ea mai bine de un deceniu? Oricât de bun să fie sexul, nici un bărbat nu întreține o relație 13 ani doar pentru asta, cel puțin, nu cu aceeași femeie. Oricât de pervers ar fi, și bărbatul simte nevoia de iubire, de apartenență. Până și criminalul în serie, citise și văzuse cazuri, nu-și dorea nimic mai mult decât să fie iubit și acceptat.

Problema e că, adesea, bărbatul nu e în stare să comunice. Și atunci, numai o femeie deosebită îi va rămâne alături. O femeie ca Eliana. Ca Emilia.

Alex nu avea foarte multă experiență cu femeile, dar până și el știa să facă diferența dintre ele. Dintre cele comune, cele perfide și cele deosebite. Iar ultima categorie era extrem de rară și îi mulțumea lui Dumnezeu încă o dată că i-a dat capacitatea de a vedea asta, de a prețui darul pe care i-l făcuse prin Emilia. De azi înainte, nu va mai pierde nici un moment în a-i spune cât o iubește, cât de mult înseamnă pentru el. Viața e atât de scurtă, iar el nu voia să regrete că a irosit momente pe care nu le va putea recupera niciodată.

Fața lui lunguiață, părul alb și o barbă scurtă albă care-i ședea bine, o frunte lată, golită de păr, dădea impresia de om bun, greu de citit, dar nimic nu te făcea să crezi că ar fi capabil să facă rău în vreun fel cuiva. Și totuși rămânea întrebarea: Unde era EL? Unde dispăruse Eliana? Şi, mai cu seamă, cum murise și unde îi erau rămășițele? Pentru că vorbise cu fantoma ei, nu mai exista nici urmă de îndoială că murise, dar în lipsa unui cadavru, nu putea exista un dosar, iar asta îi făcea munca dificilă. Trebuia să-i dea un răspuns doamnei Matache, dar asta nu rezolva dorința fantomei. Iar ca să re-deschidă un dosar vechi de 10 ani fără un cadavru, era aproape imposibil.

– Ei, tinere – Marinescu îl trezi din visare – te-am făcut fericit?

– Oarecum, moșule.Oarecum…

– Știu, amice, fără cadavru nu prea ai ce face.Iată de ce ți-am pregătit o surpriză!

– Ce surpriză?

– Am făcut și un mulaj după fotografia lui. Poate așa va fi mai ușor de recunoscut, de identificat.

– Ești extraordinar, maestre! Știam eu că mă pot baza pe tine!

Marinescu era singurul criminalist din țară care putea reda cu exactitate chipul unui bărbat în mulaje din lut. La chipurile de femei încă nu se încumeta, dar era extrem de talentat și și-a propus să învețe să facă și asemenea mulaje. Nu ar fi fost nevoie. În era tehnologiei avansate, când toți foloseau tablete și videofoane și multe alte gadget-uri, pentru el era așa o plăcere să simtă cum lutul se topește sub apăsarea degetelor lui pricepute și cum, dintr-o minge fără identitate, ia naștere, sub ochii săi, un chip anonim, dar recognoscibil, că nimic nu putea înlocui acel sentiment prețios, nici măcar cea mai modernă tehnologie care i-ar fi redus munca la un sfert și l-ar fi scutit de mult efort.

– Trebuie să fac dreptate. M-aș disprețui dacă, din comoditate, nu aș face tot posibilul să rezolv cazul. Este evident că Eliana a murit, este evident că moartea ei are legătură cu individul ăsta, deocamdată fără identitate, este clar că fantoma ei nu va avea liniște până când nu voi descoperi adevărul.

– Așa este. Dar, cum?

– Asta trebuie să îmi dau seama. Și Eliana mi-a promis că în scrisori voi găsi indicii. Trebuie să mă întorc la Emilia și să mai citesc. Dacă mă caută șeful, spune-i că sunt pe teren. Nu pot să stau aici degeaba.

– Nu-ți face griji, puiule, tu vezi-ți de treabă, dar nu uita să-i scrii răspuns doamnei Matache. E totuși o petiție.

– Mâine. La prima oră. Acum simt că trebuie să citesc. Eliana îmi va da un indiciu. Până acasă la Emilia, am să trec pe la tanti Elvira să-i arăt poza și mulajul. Să vedem dacă îl recunoaște. Ea este singura persoană, se pare, care l-a văzut de aproape, vreodată. Măcar așa avem o identificare. Cu declarația ei, fotografia și mulajul, putem lucra.

– Ai dreptate. Succes! Pe mâine.

Alex ieși în grabă și conduse ca un nebun până la poarta doamnei Matache. Nu mai avea răbdare.

– Vai ce bucurie să te văd, Săndele! Vii cu vești?

– Sărut mâna, tanti. Cu vești vin. Bune.

– Bune?! Doamne, mare e puterea ta! L-ați găsit?!

– Ei, nici chiar așa bune nu sunt, tanti. Nu e așa de simplu. Am venit să vă spun că avem o fotografie și un mulaj în lut a chipului suspectului și că vreau să vă rog să vă uitați la ele să-mi spuneți dacă acesta este bărbatul pe care l-ați văzut venind la Eliana.

– Ia, dă să văd. Să-mi iau ochelarii.

Degetele tremurau când prinse fotografia de un colț. Ochii se mirară pe după ramele ochelarilor, iar gura se strâmbă într-un rictus dureros. Ținea în mână mulajul și aerul gemea de lacrimile-nghițite de-un oftat.

– El e. Doamne, Dumnezeule, el e, Săndele mamă!

– Și mulajul? Corespunde?

– Da, puiule! El este. Nu am nici o îndoială.

– Deci, avem o identitate, cel puțin vizuală. Am nevoie de declarația matale, tanti. Acum pot re-deschide dosarul. Măcar pentru moarte suspectă. Pot chiar formula o suspiciune de omor.

– Slavă Cerului, Săndele! Măcar să poți începe cercetarea. Să poată și sufletul ei să se odihnească.

– I-am promis, tanti.

– Ai vorbit cu ea?! Ți s-a arătat?

– În noaptea de după discuția noastră, m-am dus în casă și am simțit-o. Am chemat-o și ea a venit. Mi-a arătat un caiet în care avea scrisori adresate Lui și un colier cu un medalion în care am găsit poza lui și a ei. Împreună.

– Ce supranatural! Ce fantastic! Cât mă bucur că a vorbit cu tine! Eu n-am mai avut curajul, după prima tentativă, să mai merg acolo. Mă ia cu fiori pe șira spinării numai când mă gândesc, deși știu că Eliana nu mi-ar face rău niciodată. Știa cât mi-e de dragă.

– Sunt convins că știa, tanti. Matale ești un om cu suflet mare, iar Eliana era o femeie deșteaptă și sensibilă.

– Așa este, păcat de ea.Fă tot ce poți, Săndele, să-i faci dreptate. Promite-mi!

– Promit, tanti, așa cum i-am promis și ei. Nu voi avea liniște oricum până nu găsesc ucigașul ei.

Dădu să plece, după calda îmbrățișare a bătrânei care, acum, părea mai mulțumită, apoi, în prag, se întoarse cu obrajii în flăcări.

– Mai am o veste, tanti….

– Ia să audă mamaia (se obișnuise să vorbească elevat, nu ardelenește, deși, uneori îi mai scăpa câte o vorbă neaoșe)

– M-am logodit…

– Ceee?! Vai ce bucurie! Era și timpul! Cu Emilia, nu-i așa?

– Dar cu cine alta, tanti?!

– Ca ea nu e nimenea pentru tine, dragule. Mă bucur că ți-a dat Dumnezeu minte și ai cerut-o în cele din urmă.

– Așa m-am gândit și eu – râse mânzește, apoi plecă, sărutând-o mai întâi pe obraz. Baba rămase înlăcrimată, cu mâinile împreunate a rugăciune, în cadrul ușii.

ARIPI DE CENUȘĂ IX.

IX.

 „Nu te-am mai auzit de luni de zile! Unde eşti, iubirea mea! Ce s-a întâmplat?! Cum ai putut să dispari aşa?! „

Nici nu apucase bine să citească a noua scrisoare, când Emilia izbucni în plâns.

 – Ce s-a întâmplat, suflete, de ce plângi?! Te ţin prea strâns?! Ţi-e rău?!

Emilia se ridică în coate, ștergând cu dosul palmei lacrimile șiroind.

– O înțeleg perfect. Pentru o clipă i-am simțit durerea…

– Copilă ce eşti … -îi crăpa obrazul de ruşine. Ştia ce simte. O iubea şi pentru că nu-i reproşa.

– Ignoră-mă. Citeşte mai departe…

Panduru îşi dădu două palme în sinea lui. „Sunt un nenorocit! Cu nimic mai bun ca EL, dar l-am judecat! Şi totuşi, ea mă iubeşte … îți mulțumesc, Doamne…”

– Îți mulțumesc că exişti … iubirea mea … iubirea mea …

Pagina următoare conținea o poezie. Fila era îmbibată de picături de suflet chinuit, unele cuvinte erau umede de câtă durere era în ele.

A sărutat-o cu tandrețe şi vorbele Elianei au umplut tăcerea ce s-a cumințit.

”Scrisoare în eter

Te iubesc ca-n prima clipă

Așa cum ți-am promis

Acum mulți ani că va fi.

Când buzele tale s-au lipit de gura-mi

Iar mâna căuta curioasă

Moliciunea ce vibra la atingerea ta.

Am știut atunci, știu şi acum,

Că eşti cel cu care

Mi-am dorit un drum.

Şi nimic nu am tânjit mai mult

Decât promisiunea apartenenţei,

Ca la început.

S-apuc lipsa tăcerii chinuitoare,

Glasu-ţi adorat şi poveste mângâitoare.

Chiar de nu-ţi văd eu privirea

În ziua ce se mijește,

Chiar de nu sunt cea care-n noapte te învelește

Cu un zâmbet pe obrazul stâng,

Un chicotit de copil nătâng

Ce în casa braţelor tale se cuibărește.

Să-ţi fiu prioritate

De gând, de dor, de fapt,

În mod egoist, am sperat.

Cum tu-mi ești familie de când Dumnezeu ne-a legat,

Am îndrăznit să visez la un loc privilegiat.

Iar când durerea ne-mplinirii e covârșitoare

Şi tu taci neîncetat,

Arunc scrisoare-n oceanul din eter.

Poate…când o vei găsi…visul meu se va-mplini…”

Durerea acestor cuvinte nu putea fi descrisă mai frumos decât o făcuse Eliana în poezie. Emilia șopti, rezemată de umărul lui stâng, cu vocea ușor sugrumată de lacrimile ce se obrăzniceau să-i cadă de pe gene:

– Săraca femeie … cât a suferit …

– Așa ai suferit și tu? … – abia îndrăzni să pună întrebarea. Îi era frică de răspunsul pe care el însuși și l-ar fi dat în locul ei.

– Nu mai contează …

– Ba da, contează, dragostea mea. Am fost un prost, un orb, un nenorocit! Mă ierți?!

– Cât am sperat că vei înțelege într-o zi …

– Tâmpit! Toți suntem niște tâmpiți! Nu merităm să fim iubiți!

– Nu vorbi așa … sunteți … altfel … știu asta. Nici nu vreau vorbe tot timpul, dar uneori, când tăcerea ta se prelungește, nu mai știu ce să cred și mă îndoiesc. De mine. De tine. De noi. De tot.

– Nuuuuuu!!!! Doar asta nu, iubirea mea! Dragostea mea! Te rog, nu te îndoi! Te iubesc, te doresc, te ador! Am să te iubesc etern! Te implor, nu-mi lua iubirea-ți niciodată! – s-a pus în genunchi și lacrimi amare îi curgeau din ochii plecați de rușine. De vină. Acum nu mai conta că, practic, se umilea, cerșea. Dispăruse egoul, mândria prostească, teama. O voia. Pentru totdeauna. Și, mai mult ca orice, nu voia să fie ca EL.

– Hai, iubire, nu fi copil … ridică-te, te rog. Nu e nevoie de asta. Te-am iertat demult. Dar, recunosc, de multe ori am plâns din cauza ta.

– Iartă-mă, iartă-mă … – nu mai știa ce să spună. Simțea că-și pierde mințile. ”Așa trebuie că s-a simțit și Emilia când eu eram un nenorocit! Așa-mi trebuie!”

– Hai, sus, băiețel … gata, gata … a trecut … doar, să nu mai taci pe viitor, te rog. Orice ar fi, poți să-mi spui, doar știi.

– Da, iubire. Sufletul meu! Draga mea dragă! Nu te merit!

– Asta cam așa e … – spuse Emilia zâmbind.

– Vrei să fii soția mea? Așa nărod cum sunt?

– Ceee???!!!

Purtase inelul de logodnă în buzunar o săptămână, dar niciodată nu considerase că e momentul oportun s-o ceară de soție. Acum nu s-a mai gândit, pur și simplu întrebarea i-a fugit singură de pe buze. Fără teamă, fără rețineri. Doar cu iubire. L-a surprins și pe el. Dar odată scăpată de pe buze, nimic nu părea mai normal, mai potrivit în acel moment.

– De ce vrei să repet? – o întrebă, încă în genunchi în fața ei.

– Pentru că mi se pare că am auzenii. – răspunse Emilia, ușor fâstâcită.

Auzise foarte bine, dar nu mai credea după primii 3 ani de relație că Alex o va cere vreodată. Nu o deranja că nu exista o bucată de hârtie cu semnături care să certifice iubirea lor. Nu era nici ahtiată după copii. Se gândea că, dacă Dumnezeu va dori, se va întâmpla, iar dacă nu, îi ajungea să știe că Alex o iubește sincer. A fost singură la părinți, iar când aceștia au murit, n-a mai rămas nimeni. Toată viața a trebuit să se descurce singură, deci sentimentul de familie nu prea a existat. Tatăl ei fusese un încuiat, mama o smerită. Amândoi doar cu liceul terminat, nu-i ducea mintea mai departe de ziua de mâine. El să aducă banii necesari ca fetele lui să nu ducă lipsă, ea să facă de mâncare și să-l aștepte în prag. Emilia era singura cu facultate în tot neamul care nu era mic, însă nu țineau legătura. Invidia față de familia ei a șters orice punte care s-ar fi putut clădi între ei și rude. Nu aveau ce invidia decât iubirea dintre părinții ei, căci avere dintr-un singur salariu nu ai cum face.

– Nu ai nici o auzenie, iubirea mea. Te rog, nu mă mai ține în șah și spune da!

– Da – cuvântul se rosti atât de subit că Alexandru scăpă inelul pe jos. Micuța cutie roșie, sub forma unei inimioare, căzu cu zgomot pe parchet și se deschise ca o floare. Un superb inel cu o singură piatră albă, de zirconiu, încastrată într-o montură delicată, trona falnic înăuntrul ei. O frunză cu nervurile încrustate și-un mic trandafir din care se ivea piatra. A căutat mult până a găsit inelul. Voia ceva special, iar Emilia adora trandafirii. Exact ca Eliana. Acum își dădu seama că, în multe privințe, cele două erau similare. Poate de asta și simțea Emilia zbaterea, deznădejdea, dorul, suferința Elianei.

– Ei, acuma dacă am zis ”da”, nu mi-l mai dai?! – Emilia râdea, ochii îi sclipeau de bine.

– Offf … ți-am spus că-ți iei belea cu mine! – râdea și el. Apucă inelul între degete și i-l întinse.

– Pune-mi-l tu! Dacă mă vrei cu adevărat, pune-mi-l tu pe deget!

Se ridică și o cuprinse de talie, cu toată iubirea pământeană, iar ea se contopi cu trupu-i, în suflet zburând mii de fluturași. Aceeași din prima clipă când a strâns-o în brațe și ea, deși ezitantă, l-a cuprins cu brațele ei mici cu atâta dragoste că, în mod ciudat, o picătură i se prelinse pe buza de sus. Era tot ce-și dorise. Era adorabilă și a lui! Câți bărbați se puteau lăuda că sunt iubiți cu atâta sinceritate, devotament, înțelegere ca el?! Niciunul dintre colegii lui, cel puțin, nu era fericit. Fie că avea nevastă, fie doar iubită, nici măcar unul nu se declara fericit. El era. Emilia era întruchiparea feminității, a iubirii pure. Doamne, ce bine că și-a dat seama înainte ca ea să obosească să-l mai aștepte! Nimeni nu poate iubi la nesfârșit pe cineva care nu-i împlinește nevoile, care nu-și asumă relația. Nici nu trebuie. Cei ca EL nu merită să aibă ceea ce au eșuat să păstreze, oricare ar fi fost circumstanțele. Scuze se găsesc mereu, obstacolele fac parte din viață, însă neputința, fie și ea motivată de teamă, de a păstra iubirea primită în dar, este un sacrilegiu și Dumnezeu trebuie să-l pedepsească pe inculpat.

Emilia se lipi de el, tandră, caldă, femeie. O ținu așa multă vreme și ar fi continuat s-o țină la nesfârșit. Ea privea inelul ce i se potrivea perfect și el simți zâmbetul ei pe piept. Era fericită. În sfârșit, reușise s-o facă fericită!

Când sună videofonul, tresăriră amândoi, iar el nu se putu abține să nu înjure. Cine naiba era nesimțitul care le strica momentul!? Apăsă tasta play și fața de ursuleț de pluș a lui Marian Marinescu, criminalistul, îi apăru pe tot ecranul tabletei.

– Salutare copii! – era vorba lui dintotdeauna, deși era de vârsta lor. Îi plăcea să pară mai matur și mai părintesc. Poate și pentru că era tăticul unei adorabile păpuși de 3 ani, Minodora. Toată lumea din secție o adora și îi spuneau Mini pentru că era minionă. Exact ca acele antice păpuși de porțelan. Perfectă.

– Salutare, moșule! – Alex îi cânta în strună. Erau prieteni din Academie. Ia zi, de ce ne deranjezi?

– Aoleu, da’ morocănos ești, tinere! Ce ți-am făcut?

– Ai stricat un moment frumos!

– Am stricat? Un moment? Măi tinere, ce-ai făcut?! Emilio, spune-mi tu, că ăsta, nerușinat cum e, n-o să zică în ruptul capului!

– Mițoi, – așa îl alinta Emilia, iar Marian era topit după ea. Nu o dată îi spusese lui Alex că, dacă nu era însurat, ar fi cerut-o el pe Emilia. Să știi că junele aici de față a făcut un lucru mare!

– Așaaa??? Ce lucru? Sper că de bine, că de nu, vai și amar va fi de blănița lui!

– Hei, nu-mi fura replica, Mițoi! N-ai voie!

– Bine, bine, dar zi odată că expir aici de curiozitate!

– M-a cerut! Na, acum e bine!?

– Te-a … ce?!

– M-a cerut de nevastă, bre! Ce nu pricepe capul tău cu mintea creață?!

Râseră toți trei, Marian, în culmea extazului, nu mai contenea cu felicitările. Uitaseră de ce sunase. Prima care-și reveni fu Emilia.

– Apropo Mițoi, tu ai sunat ca să consumi curent sau chiar ai ceva de zis?

– Aoleu, capul meu, că bine zici! Sigur că am de zis, dar mai mult decât atât, am de arătat urâtului ăsta de viitor soț al tău. Așa că, tinere, mișcă-ți fizicul grațios la secție! Avem treabă! Tu, fată dragă, iartă-ne și de astă dată. Te pup dulce, căprioaro!

– Pupici cu sclipici, Mițoi!

Închise videofonul, își sărută cu foc logodnica și ieși pe ușă val vârtej. Emilia rămase în geamul balconului și-i suflă un sărut de răspuns. Mereu se întorcea din drum să-i mai trimită un sărut. Emilia mereu îl petrecea cu privirea până se pierdea după colțul blocului. Apoi, de fiecare dată, vărsa o lacrimă și-și spunea în gând: ”Poate, data viitoare nu va mai pleca …” Acum, pentru prima dată în 5 ani, lacrima era de fericire.