Mă-nalț în fiecare clipă
Mai trainică ca nicicând.
Puterea mi-e lumină
Nu mă mai leagă nimic de pământ.
Ca farul bătut de valuri
Mincinoase, lașe, perfide,
Sunt și azi de neclintit.
Mizeria umană nu m-a îngenuncheat
Oricât de mult s-a străduit.
Nu am pierdut pe nimeni.
Am înflorit.
Ca marea de miresme
Ce în grădină am sădit.
Mă-nalț pe zi ce trece, lumină.
Mai vie, mai curată,
Ca a soarelui cunună.
Mâine va fi și mai frumos:
Curcubeu mă fac, glorios.
Oceane s-au întins între noi:
Abisale, întunecate, tăcute,
Ca niște aripi frânte din îmbrățișări văduve,
Ochi goi.
Oceane au înghițit barca netrasă la mal,
Vâsla înecată în deșertăciune mai bine de ani.
Farul s-a stins de parcă nici nu a fost
Decât, poate, o amintire a ruinei… anost.
Oceane de gânduri ce nu se vor rosti nicicând,
Plutește ceață deasă peste fiece cuvânt.
Într-o zi ca oricare,
Fetița se trezi cu alți ochi privind în zare.
Pentru o clipă cât o respirație
Uită de doruri, năzuințe,
Suferințe, vise neîmplinite.
Doar o lumină.
Și nu mai ezită.
Păși fără teamă, fără gânduri,
Fie ce-o fi, oriunde o va călăuzi drumul.
A umblat sufletul prin lume,
Poticnit, apoi alert,
Într-un vârtej de vise, năzuințe, îndoieli.
A venit toamnă, tăcută, colorată,
Și-a ascuns gândul de altădată.
A îmbătrânit în așteptarea care aproape i-a adus pieirea,
Apoi, a învățat că nu era aievea
Decât a sa promisiune
Și a decis să devină întregul ce i se cuvine.
A scos din sertarul gemând a uitat
Toate notele pe care nu le-a cântat.
A compus melodie neașteptată
Din integritate, valoare, putere personală.
Toamna i-a răspuns cu ecou.
S-a închis un capitol toxic, greoi.
Restul notelor autumnale le va cânta mai frumos ca niciodată.
Noi orizonturi s-au deschis
Când totul părea întuneric de nedescris
Și speranța de a trăi vreodată bine
Era o himeră ce nu merita nici nume.
O rază de posibil a apărut neașteptat,
Pe un alt drum decât cel visat,
Însă cărarea era, de acum, reală
Nu praf în ochi ori acțiune de moment, superficială.
O putere neașteptată de a te rupe de trecut
Prin tot ce te-a durut.
De a nu mai împărți cu nimeni minunea din tine,
De a fi stăpânul a tot ce, prin faptă, ți se cuvine.
Orizonturi virgine, de nimeni terfelite
Prin minciuni, dispariții lașe, tăceri demente.
O detașare de murdar, perfid, nevolnic cu dichis
Și o binemeritată pace pentru un suflet mult chinuit.
În a vieții numărătoare…
Când adunarea-mparte anii…
Scăderea-n pași repezi, urme adânci brăzdează-n frunte
Și pe obrazul unui fost surâs.
În trecerea mult prea tăcută…
De experiențe mai mult amare, vise deșarte se tânguie pe o strună
Amorțită și ea de vechime.
Ochiul minții mai zărește o vagă, îndepărtată amintire.
Așteptând nimicul, mai întorci o filă
Din povestea nescrisă, uitată, fără urmă…
Demult, de foarte demult,
Mai exista frumos și bun și valoros.
Noroiul nu era în oameni ci pe jos.
Ploaia spăla mizeria depusă în straturi pe pământ,
Acum nu mai e nimic adevărat ori sfânt.
Un ocean de umbre false, înmulțite exponențial,
Creaturi cu față umană, dar comportament demențial.
Demult mai puteai crede, spera, visa.
Destinul îți dădea semne până te convingea.
Apoi, când realizai că doar te-a folosit
Și ai fost simplă unealtă ca altul să fie fericit,
Era deja târziu și degeaba te-ai rugat.
Demult Dumnezeu nu era părtinitor, iar tu nu te simțeai abandonat.
A fost odată, pare ca niciodată,
Când mă încăpățânasem să cred în calitatea umană.
Persistasem necontenit,
Mai bine de jumat’ de secol am tot năzuit,
Sperând că măcar divinitatea va restaura umanitatea
Într-o societate întinată de incultură, ifose de nulități, nebuni cu state de plată.
A fost odată și nu va mai fi nicicând
Și-atunci, nu mai murdăresc prețiosul cuvânt.
Ziua-n care “m-am schimbat”
N-a mai fost o zi ca oricare.
Cuțitul, înfipt mișelește, a ajuns la oase.
A trecut prin suflet, minte,
Ca o furtună ce sfâșie și lasă cicatrici pe vecie.
Ziua-n care “m-am schimbat”
A fost apogeul mizeriei umane
Înghițite mai bine de un deceniu jumătate.
Un dezgust atât de profund
Că nici bezna totală nu e mai înfricoșătoare,
Nici tăcerea nesfârșită mai asurzitoare.
Ziua-n care “m-am schimbat”
Am devenit imună:
La minciună, răutate, manipulare, mojicie pură.
M-am dezis de specia auto-intitulată superioară
Când, în fapt, și maimuța e mai inteligentă și de calitate.
Și m-am iubit așa cum uitasem atâția ani,
Am devenit ce sunt și ce meritam!
The day I changed was a shock
To all those who’d taken me for granted until I said “stop!”
They never expected me to end the ordeal.
In their miserable narrow mind I was a deal
Meant to boost their ego and self – worth,
No-one else cared about any part of their growth.
They thought they owned me
And I will always be there,
The refuge they can run to
When life was hard for them or it felt unfair.
When nobody wanted them in any shape or form,
I was the carer to break the norm
And fulfil their every need and dream and hope
So they can feel good and imagine it’s their right to have the whole.
The day I changed, they could never find me.
Not in another, nor in the fantasy they buried their heads
To avoid responsibility and just drive ahead.
The day I changed, all they had left
Was my silence and the memories of what they for so long had had.
They were left with nothing.
Nothing they deserve.
An ocean of silence and a desert of dirt.
Refugiul lui Mimi 