Fulg de amintire


Mi-a căzut un fulg pe nas și mi-am amintit de-o zi trecută de mult, când ne-am iubit.

Era prima iarnă în care existam ca un tot, ca o poveste dintotdeauna, scrisă de un Dumnezeu generos.

S-a prelins până pe buza de sus și-am simțit picătura sărutului tău drăgăstos.

S-a aprins apoi privirea brună în zâmbet copilăresc iar răsuflarea geroasă ți-a desenat brumă pe mustăți.

Curtea era pură ca o pătură mițoasă neatinsă nici de pași, nici de gânduri, doar omul de zăpadă născut aseară în timp ce ne jucam prin nămeți.

Stăpânea peste iarba cuibărită-n neaua scârțâind sub tălpi. Bradul înțepenit falnic la noapte va lumina până în zări.

Mâinile ți-erau înghețate, dar nu conteneai să faci bulgări mai mari ca mine ca să-mi faci pe plac. Era fericire în atâtea dimineți.

Alergam ca o copilă, aruncând zăpada cât colo, căzând, ridicându-mă, sărind în brațele care mă-ntâmpinau cu drag.

Îți curgea și nasul și se-nroșiseră obrajii, dar te bucura joaca mea deși lângă sobă ai fi stat. Să ne citim povestea în ochi și-n mângâiere, c-un vin fiert și-o muzică-n surdină. Să-ți ies cu ceaiul aburind, mirosind a sărbătoare, în prag.

Eu, cuibărită lângă inima-ți tandră, Tu sărutându-mi fruntea-n timp ce fredonam încet.

Aduceri aminte din tinereți trecute pe nesimțite, aceeași iubire.

Două suflete îngemănate într-una mare uniune.

Primul Crăciun în tihnă după ani și ani de dor, de nespuse simțăminte, de rețineri, gânduri, rugăciuni.

Primul brad cu miros de bine, prima-mbelșugare sufletească între aripile dragi.

Îngerii nu cântau mai frumos decât iubirea-ți, chiar de murmurai.

Iarna vieții noastre era cuminte, caldă, colorată.

Se năștea viață nouă sub pătura de zăpadă.

snowman

Păpuşa


Nu mai eram copilă. Eram la liceu şi, periodic, visam acelaşi vis de neînțeles. Eram păpuşă într-o vitrină, alături de alte zece păpuşi. Eram singura vie. Lumea trecea, se uita la vitrină, admira păpuşile, unii mai intrau şi cumpărau. Azi una, mâine alta. Eu îi vedeam şi le spuneam: eu sunt vie! pe mine de ce nu mă luați? Nu mă auzeau. Am început să ţip. De ce nu mă vrea nimeni?!
Apoi, într-o zi, mâna ta s-a-ntins spre mine şi ai zis: pe asta o vreau! M-ai luat de mână şi m-ai condus, ieşind din magazin. Pe drum, te-am întrebat: tu de ce ai văzut ca sunt vie? Nimeni altul n-a văzut. Ai răspuns, zâmbind: ţi-am văzut sufletul.
Apoi, după mulți ani, ai uitat. Şi ce ai spus, şi ce ai simţit, şi ce ai avut cu mine. Nevoia de mine a dispărut subit şi eu am încetat să mai exist în sufletul tău. M-ai aruncat la gunoi .  Eram, din nou , un obiect, de data asta pe bune.
Din nou am ţipat: sunt om, nu mă ucide! Te-ai întors pe călcâie, nepăsător. De parcă nu existasem nicicând. Respirația mi s-a scurs tânguitor prin crăpăturile din asfalt. Va creşte trandafir din sufletul ucis cu nemilă.