A cincea scrisoare


Draga mea prietenă,

S-a făcut frig și la noi și iată-mă, deși încotoșmănată ca o pisicuță bleagă, răcită bocnă. Dacă ar fi doar nasul care s-a înroșit și curge ca robinetul de la bucătărie cu o vioiciune de nestăvilit, nu ar fi nimic. Însă tusea asta seacă literalmente mă bagă în groapă. Dacă mă auzea acum Colonelul, chiar era vai de blănița mea, mai ales că nu mă pot abține să fumez. Deh, am și eu un viciu. El mereu zicea: ”Iubita-mi, așa răcești tu, cu capul gol, în curentul de la metrou.” Dar ce era să fac? Îmi fierbe și puțina minte rămasă întreagă dacă îmi pun băscuță.

Și uite așa, iubita mea, zac sub pături și îți scriu. Cu o mână pe hârtie, cu alta pe batistă. și, din nou, îți scriu cu tristețe. Offff că durerea lumii nu se mai sfârșește…..

Vorbeam deunăzi cu cineva, n-o cunoști pe duduia Zoia, e economistă la Stat, dar e fată simpatică. Așteaptă și ea pensionarea camulți alții și văzându-mă plimbăreață pe la piața Obor, intrarăm în vorbă. Acum, ne mai vedem prin Parcul Național, că nu e prea departe de mine iar ea stă vizavi de parc în blocurile din spate. Am să merg la ea în vizită deîndată ce-mi trece stupida asta de răceală. Deci, spuneam, ne văzurăm în piață săptămâna trecută și-mi povesti un lucru tare trist.

Nu departe de mine, prin Vitan – știi unde, iubita, te-am dus odată acolo la Mall, poate-ți amintești – s-au găsit într-un bloc de 4 etaje doi bătrânei uciși acum o săptămână. Pensionari modești, agoniseau fiecare leuț pentru vremuri grele. El, fost profesor universitar, dl. Mihalache, ea, fostă profesoară de istorie la un liceu, coana Geta. Nu-i cunoșteam prea bine, din auzite îți povestesc. Se pare că era noapte când i-au prădat hoții și dacă dl. Mihalache s-a trezit la zgomotul din casă, l-au pălit în cap cu o bâtă și când dna. Geta a țipat speriată, trezită brusc că cineva o trăgea jos din pat, au ucis-o și pe ea. Ce căutau? – ne-am întrebat cu toții. N-am putut să nu-l sun pe Călin. Săracul, mereu îl deranjez cu câte ceva, dar el mă iartă. Are un suflet de zahăr, băiatul.

– Mimișor, matale chiar nu ai probleme? Altele decât ale altora? Mereu te îngrijești de alții în loc să ai grijă de mata!

– Ce să fac și eu, puiul meu? Bătrânețea e plictisitoare și eu ce probleme să am decât că trec anii și mă apropiu și eu de ziua în care voi fi din nou lângă Colonelul. E lumea rea, copil, și nu pot să stau deoparte.

Călin mă-nțelegea, dar își făcea griji pentru mine. Știa, însă, că sunt prin definiție prea sufletistă și mai degrabă sufăr eu decât să fac rău cuiva. Și-atunci, răul lumii îl somatizez și mă doare.

Din discuția ulterioară cu Călin am înțeles că sărmanii au fost trecuți la cele veșnice din mârșăvie pură. Nepotul lor de 25 de ani, Ionuț, pe care l-au răsfățat de parcă era copilul lor de sânge, i-a ucis cu sălbăticie pentru 3000 de lei. Atât reușiseră într-o viață să strângă cei doi intelectuali. Te întreb și pe tine, draga mea, unde ajungem noi ființele umane când zace atâta inumanitate în noi?! Ce soartă vor avea copiii care se nasc acum? Ce vor deveni? Mă dor toate acestea, chiar dacă nu mi se întâmplă mie. Oricât încerc, nu pot fi insensibilă.

Ionuț va ajunge moș când va ieși din închisoare – dacă va ieși – dar pe soții Mihalache nu-i poate învia nici o lege, nici o sancțiune. Iartă-mi lacrimile, iubita mea….uneori chiar nu mai pot….

Se spune că unde Dumnezeu închide o ușă, deschide alta. Eu am avut norocul ăsta. Am apucat să văd iubirea divină. Te voi uimi prin ce-ți spun acum și te voi bucura. După atâta tragedie, iată și o veste fabuloasă. Dumnezeu chiar mă iubește pentru că are grijă de mine și la bătrânețe. Și nimic nu poate aduce mai multă fericire decât asta. Am primit un dar neprețuit, Doina. Un copil. Ei, nu râde și tu acum. Sigur că nu l-am făcut eu, nici nu l-am adoptat. A venit la mine trimisă de Divinul.

O cheamă Ruhika, eu îi spun Ruhi. Este o minunăție de fată, așa cum mi-aș fi dorit să nasc și să creștem împreună cu Colonelul, dacă Dumnezeu nu mi l-ar fi hărăzit atât de târziu în viață încât nu mai puteam concepe copilul nostru. Poate și pentru asta Divinul s-a milostivit de mine și a alungat această suferință. Și, n-ai să crezi, draga mea, dar este atât de similară cu Colonelul că mă și sperie uneori. Și fizic seamănă doar că e fată. Iar ca fire, uneori sunt identici, deși ea e leoaică după zodie, el este rac. Ea este mai deschisă și nu se sfiește să-și exprime sentimentele, Colonelul nu o făcea decât când mă simțea supărată ori când simțea el nevoia să-mi transmită ce simte. În rest mereu spunea:”Vorbele sunt doar vorbe, Mimișor. Contează ce simți. Iar tu simți că te iubesc.” De multe ori, păcatele mele, îmi venea să-l bat când vorbea așa! Nu eram mafalda, nu puteam ghici gânduri oricât îl iubeam! Dar… așa era el.

Ruhika este numele ales de ea. E înnebunită de tot ce înseamnă India – cultură, tradiții, culori, limbi, tot. Nu degeaba avea licența în Hindi, draga de ea. Cum am cunoscut-o, te întrebi? Cine e Ruhika de fapt? Iartă-mă, draga mea, dar acest mister ți-l voi dezlega în următoarea scrisoare.

Te sărut cu drag.

A ta, mereu

Mimi

Advertisements

Epilog


 

Mimi muri în somn, zâmbind. Ultima scrisoare, neterminată, rămase pe masă, pixul zăcea peste foaia cu litere mici, artistice, purtând amprenta mâinii moi, ușor zbârcite, de copil.

Împlinise 70 de ani. Copiii lui Nicu, Doina, Ruhi și toți cei care au cunoscut-o, au condus-o lângă Colonelul în tăcere și lacrimi. O singură floare galbenă se odihnește și azi pe mormântul dublu. Culoarea preferată a Colonelului.

S-a încheiat o viață

Așa cum trebuia să fie.

Și dramă și fericire

Poveste divină de iubire.

De n-ai trăit-o, nu dispera

Dincolo de lumea asta

Vei avea și tu viața ta.

Vorbe sculptate pe crucea funerară descriau perfect ce fusese. Ce urma, nimeni nu știe.

 

== SFÂRȘIT ==

John_Everett_Millais_-_Ophelia_-_Google_Art_Project

 

Ultima scrisoare


Dragă Doina,

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu. Obosesc ușor și nici ochii nu mă mai ajută. Am îmbătrânit, iubita, și viața a devenit o povară. Îți scriu poate pentru ultima dată. Colonelul mă tot cheamă de ceva timp. Știi ce legătură organică am avut. Mereu îl simțeam, chiar și când eram departe unul de altul.

Aseară am vorbit cu el. Păruse atât de real că m-am mirat dimineață că mai eram vie dar el nu era lângă mine. Și am plâns cu o disperare cum nu mai plânsesem de mult. Părea că s-a rupt cerul șiroind potop. Sunt copilăroasă, știu. Așa spunea și el adesea: ”Tu ești un copil mare, Mimi. De asta te și iubesc.” Adorate vorbe rostite prea rar pentru cât aveam eu nevoie, dar așa era el. Tânjeam adesea după cuvintele lui de iubire, dar nu mi le dădea. Încetasem demult să i le mai cer și mă bucuram intens când mi le dădea fără să i le cer. Atunci eram pe deplin fericită.

Am apucat 15 ani ca soție, Doina, și cuvintele sunt sărace să exprime cât l-am iubit. Mă bucur însă că el a știut tot timpul asta. Întotdeauna am crezut că nu trebuie să amânăm să-i spunem celui iubit prin vorbe, fapte, prin tot ceea ce suntem, că îl iubim. Dacă mâine nu va veni, să știe că a fost iubit din tot sufletul. Colonelul nu gândea așa. El nu credea în cuvinte. Deh… eram foarte diferiți, dar m-a iubit.

Și-acum, când sunt prea bătrână pentru orice, îl simt mai aproape ca niciodată, parcă. Mă cheamă. Simt dorul……

Și mă bucur. Am apucat să trăiesc povestea cea mai frumoasă posibil, să vă am pe voi toți alături, și când va fi să plec, nu voi mai fi niciodată singură. Mă așteaptă Colonelul, Nicu, Mioara…. atâția oameni buni pe care Divinul i-a luat în palma lui.

Nu te întrista. Nu vărsa lacrimi. Nu sufăr. Genunchii mă mai lasă uneori și drumul până la magazin se mărește zilnic, dar mi-e bine. Nimeni nu a simțit mai multă dragoste decât mine în viața asta. Aș vrea ca toți oamenii care iubesc să aibă parte de ce am avut eu. Dacă puteam, îi făceam fericiți, dar vorba aia ”nu-i putem salva pe toți”.

Iubită Doina, e mâna ostenită și vorbele nu mai curg nici ele. Te sărut pe suflet și-nchid aceste gene.

Dacă mâine nu va veni,

trăiește tu mai departe

ca și cum încă aș fi.

Iubește Omul chiar de te chinuie,

crede în Divinul chiar de nu-ți răspunde.

Fii tu farul ce-aduce val după val

Cum am fost eu LUI eternul mal.

 

Scrisoarea a 15-a


Draga mea prietenă,

        Îți scriu după o lună de la ultima mea epistolă în eter  – bine că am vorbit aproape zilnic la telefon, de scris nu eram în stare – pentru că sufletu-mi e atât de răvășit încât am nevoie de tine. Sigur aș putea să nu te deranjez pe tine cu prostioarele mele melodramatice însă Ruhi e încă o copilă și nu vreau să-i distrug speranța și încrederea în oameni și în Divinitate.

        Sper că mă vei ierta, dar tu, la 45 de ani, înțelegi mai multe și știi că nu te agasez din răutate ori lipsă de considerație. Aș face același lucru pentru tine oricând fără preget.

        Ieri a fost ziua în care m-am întors în trecut. De fapt, am fost re-trântită pentru că nu eu am decis asta. Dimpotrivă, am făcut tot ce am știut să uit și să sper în ceva mai bun. Însă, la bătrânețe, nu mai sunt șanse, iar tu știi că întreaga mea viață a fost un vis neîmplinit. Mie Divinul nu mi-a dat decât firimituri de fericire sezonieră și acelea după mulți ani de singurătate și suferință emoțională, mentală.

        Iar dezamăgirea cu Adrian nu a făcut decât să reitereze amintirile, dorul, durerea. Eu nu cred că le merit, dar se pare că Dumnezeu crede altfel. De ce? Nu voi înțelege nicicând. Și am obosit, draga mea, să mai lupt cu un destin care oricum e mai puternic ca mine și care, de fiecare dată când cred că am reușit, mă doboară nemilos.

        Mi-e atât de dor de momentele acelea cu Colonelul încât m-aș ucide înainte de vreme numai să le pot retrăi! Nu mă certa, te rog din suflet. Știu că vrei să fiu fericită însă trebuie și tu să înțelegi că fericirea mea este EL. Nu voi înțelege nicicând de ce Divinul ne-a legat și de ce EL a trebuit să plece, dar simt și acum și voi simți mereu că EL a fost și este destinul meu.

        Și, din păcate, viața, oamenii pe care i-am cunoscut în toți anii ăștia, nu au făcut altceva decât să întărească acest sentiment, căci nu este gând ori dorință. Nu este acel ”wishful thinking” pentru că l-am testat. NIMIC nu a ținut înaintea LUI, nimic n-a reușit să mă ajute să scap de amintirea LUI. De ce? Dacă tu îmi vei explica, te voi crede, dar, vezi și tu că absolut pe oricine am cunoscut, la scurt timp a trebuit să resping ori ei au dispărut pur și simplu. Nu am găsit altă explicație decât vrerea Divinului. Și tocmai asta doare cumplit. Mintea mea nu poate înțelege că Divinul este crud. Că oricât te-ai ruga, ai posti, ai îndura, ai refuza să faci rău căci este simplu și poți, oricâtă iubire ai revărsa, mereu primești doar suferință și singurătate. Oare chiar este adevărat că unora Dumnezeu nu le-a creat pereche? Că pe unii i-a sacrificat pentru fericirea altora? E tare trist, dacă e așa.

        Ești a 3-a ființa umană care mă cunoaște profund, după Colonelul și Ruhi. Ești și o femeie empatică și inteligentă. Nu trebuie să-ți explic. Poți și să simți durerea mea pentru că ai trăit durerea. Părăsirea de către omul adorat este ca o moarte, în orice fel ar avea ea loc.

        Mă tem că mintea mea o ia razna. S-au înmulțit zilele în care îl SIMT acut, îi aud vocea, corpul fizic tremură fără motiv, senzația că se surpă pământul și mă înghite este tot mai persistentă, lacrimile curg fără motiv iar o tristețe inexplicabilă dar feroce apărută de nicăieri, fără nici o legătură cu realitatea, mă chinuie cu cruzime.

        Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie…. oricum, pe nimeni nu interesează cu adevărat….

        Mă iartă, dar nu mai pot. Am obosit….

heartbreak

Scrisoarea a 14-a


Draga mea prietenă,

Te va surprinde această misivă așa cum m-a surprins și pe mine întâmplarea ultimei săptămâni.

Am să-ți povestesc pe îndelete. E atât de uimitor că și mie îmi este greu să descriu în cuvinte și tu știi că niciodată cuvintele nu mi-au prisosit.

Se făcuseră deja câteva zile de când Adrian dispăruse din viața noastră când Ruhi ieși alergând din living și țipând cu vocea ei de păsărică.

– Mimiiiiiiii!!!!!!! Vino degrabă!!!!! Ai un mesaj!!!!!

– Vai, zăpăcită mică, ce țipi așa de scoli morții!? Ce mesaj? De la cine?

– De la Adrian!

– Ceee?!

– Da, Mimi, hai repede. Citește-l.

– Of, Doamne, ce mai poate să zică?

– Hai să vedem. Te superi dacă citim îmăreună?

– De ce să mă supăr? Nu am secrete față de tine, iubita mea.

– Știam că nu.

Și am citit. Iată mesajul.

”Draga mea Mimi,

Când vei citi aceste rânduri vei simți poate ură și dezamăgire și ai tot dreptul să simți așa. Te-am dezamăgit în modul cel mai lamentabil. Nu pot descrie în cuvinte cât regret și cât îmi este de rușine că am fugit așa. La 60 de ani mă credeam mai matur și … mai înțelept, dar… ți-am demonstrat contrariul… din păcate.

Nu-ți scriu ca să mă ierți. Nu am dreptul nici la atât. Știam cât ai suferit și în loc să te fac fericită, te-am mai rănit și eu. Impardonabil.

Îți scriu ca să îmi ușurez conștiința și să te asigur de toată dragostea mea sinceră. Știu că am greșit enorm față de tine, am fugit ca un prost de tot ceea ce visasem toată viața să am de teamă, însă eu am avut nevoie de pauza asta ca să îmi dau seama cât de mult te iubesc. Iartă-mă, dacă poți.

Al tău pentru tot restul vieții,

Adrian.”

Atât scria. Simplu, clar, direct. Așa cum îl cunoscusem. De asta m-a și durut plecarea lui intempestivă, fuga nejustificată. De asta m-a dezamăgit comportamentul lui total diferit de cum îl cunoscusem. Am bănuit că fugea de frică dar uram frica de iubire pentru că o trăisem atât de mulți ani cu Colonelul și nu mai suportam comportamentele identice cu ale lui. Adrian îmi cunoștea viața și totuși procedase la fel. Asta m-a durut cel mai mult.

Ruhi nu mai avea răbdare:

– Ei, Mimi, ce ai de gând?

Mi-a luat ceva timp până când am decis să îi răspund și să mergem mai departe de acolo. Mesajul meu a fost scurt: ”Îți mulțumesc pentru mesaj. Recunosc că nu mă așteptam din partea ta la un asemenea comportament însă, în parte, îl înțeleg. Cred că trebuie să discutăm aceste lucruri față în față, nu online.”

Răspunsul veni aproape instantaneu, de parcă aștepta. ”Pot veni mâine?” ”Poți.”

Nu avea nici un sens să bălmăjim vrute și nevrute în mesaje impersonale. Lucrurile trebuiau clarificate acum.

Ușa se deschise ca o poartă către altă lume. Prima năvăli Jesse și sări ca apucata peste tot. În brațele mele, o linse pe Ruhi, sări pe pat, pe canapea, alergă peste tot ventilând din coadă și rotindu-se în jurul axei sale de fericire spontană. Apoi intră spășit Adrian.

– Bună seara, Mimi… Ruhi… Jesse stai locului, nebuno!

– Bună Adrian, am răspuns amândouă și nu am putut să nu râdem de Jesse care, într-adevăr era o exagerată.

– Ăăăăă…. nu știu ce să spun, Mimișor, decât că am fost un prost și, încă o dată, îmi cer iertare.

– Nu vorbi așa.

– Dar asta am fost. A trebuit să te rănesc și pe tine și pe mine ca să îmi dau seama că ești iubirea vieții mele și nu pot trăi fără tine.

– Toți greșim. Ce m-a durut a fost că nu ai mai vrut să vorbești cu mine. Orice ar fi fost prin comunicare o rezolvam. Dar tu… ai plecat fără o vorbă…

– Prost. Un moșneag prost, asta am fost. Poți să sper că mă vei ierta într-o zi?

– Mai ții mult florile alea în mână, zăpăcitule?!

– Aoleu, Mimișor, vezi?! Prost și iar prost…. sunt așa de zăpăcit… nu, firește că nu…. – și îmi întinse cu mâna tremurândă cel mai frumos trandafir roșu pe care-l văzusem vreodată. Avea unul și pentru Ruhi, exact la fel. Era un domn, ce mai.

Și uite așa, draga mea, Adrian a revenit în viața noastră. Am stat și am povestit, doar noi doi, bot în bot, cum s-ar zice. Ruhi a fost foarte de treabă și ne-a lăsat singuri în living. Fiecare ne-am spus dorințele, nemulțumirile, i-am povestit toată suferința mea cu Colonelul, toată iubirea de mai apoi, reținerea de a spera măcar la a mai simți cu cineva ceva similar după atâția ani cu un singur bărbat,…. El a mărturisit teama că nu mă merită și faptul că nu mai cunoscuse femei ca mine. Intelectuale, rafinate, cu care să aibă conversații elevate. Și când s-a trezit cu mine în casă și în pat, s-a panicat.

Am hotărât împreună să o luăm încet, să ne obișnuim unul cu altul dându-ne timp și spațiu. Să lăsăm lucrurile să decurgă de la sine.

De atunci vorbim zilnic însă doar weekendul îl petrec la el. S-a mutat într-o garsonieră micuță și cochetă, cu o cameră la etaj, cam joasă dar va putea fi aranjată frumos, în timp. Am petrecut Paștele împreună, am făcut curat împreună, am fost la plimbare toți patru: eu, Adi, Ruhi și Jesse. A fost foarte frumos. Ca o familie.

Cu acest gând închei aceste rânduri. Promit să-ți scriu curând.

Cu toată dragostea noastră,

Mimi și Adrian

 

delphin love

Scrisoarea a 13-a


Draga mea prietenă,

M-a bucurat nespus vizita la tine acasă, în sfârșit. Demult îmi doream să vă văd. Scrisorile online sunt atât de impersonale oricât aș încerca eu să le fac altfel.

Mă încântă și mă fericește faptul că v-am văzut atât de compleți, pe tine și pe Mircea și copiii. În lumea de azi, din păcate, nu mai există iubire adevărată, cinste, onoare, toate acele valori cu care am crescut. Respectul pentru cel care te iubește este inexistent. Oamenii au senzația perpetuă că orice li se cuvine, că darul iubirii este un ceva gratuit, primit pentru cât sunt ei de grozavi și NU realmente un dar care trebuie prețuit. Încrederea nu se mai câștigă. Valoarea umană este tratată cu atâta ușurință. Trăiesc însă bune excrocii, mincinoșii, falsiturile umane, nenorociții.

De ce îți spun toate acestea după vizita minunată în care ne-am bucurat cu toții de o atmosferă de nesperată coeziune și bucuria iubirii? Pentru că, draga mea, la fel de nesperat cum a apărut, această sperată șansă, tot așa a și dispărut.

Am să te fac să înțelegi. Nu, nu te speria. Nu mai sufăr. Sunt atât de obișnuită cu răul și cu suferința că voi ajunge să râd de nemernicia umană. Lacrimi nu mai am. Au secat demult.

Nu am să-ți repet ce ai văzut și tu cu ochii tăi referitor la Adrian și relația care părea să se construiască între noi. Ești un fin psiholog și, deși ți-ai dorit foarte mult să găsesc un bărbat care să mă iubească cu adevărat, într-un mod deschis, constant, pasional, cu toată ființa sa, nu cred că nu ai văzut anumite detalii care te-au pus pe gânduri.

Uneori nu vrem să vedem mici aspecte care ne deranjează, încercăm să judecăm omul de lângă noi ca un ansamblu de calități, nu doar defecte, ignorăm prea dulcegele vorbe, ne facem că nu vedem lipsa atingerilor care să valideze acele vorbe, sărutul care nu este pasional ci copilăresc, apropierea trupească care se lasă așteptată. De ce? Pentru că sperăm. Adesea în prostie, adesea din nevoia de a fi iubite așa cum merităm, adesea din teama de singurătate după ce am cunoscut iubirea divină și potrivirea fizică perfectă și legătura emoțională organică cu altcineva.

Și astfel greșim. Față de noi înșine. Iar cel de lângă noi crede că i se cuvine tot ce primește de la noi pentru că se poartă frumos și SPUNE că te iubește și te vrea pentru restul vieții. Apoi…. vine o clipă când totul se arată monstruos de diferit față de vorbe.

 În doar câteva săptămâni de la vizita noastră, Adrian a devenit un străin. Acum două zile am descoperit cu stupoare că se mutase pe ascuns. Unde? Nu știm și pe mine una nici nu mă interesează.

Știu, te-am șocat. Îți imaginezi cum m-am simțit eu. Dar să nu sar la concluzii. Tu știi că niciodată nu m-am pripit în a judeca pe cineva însă faptele sunt incontestabile mărturii de caracter….

Era într-o vineri. Vorbisem cu tine la telefon cu o zi înainte și știu că ți-am spus că totul e ok. Și era. Atunci… trecuseră alte câteva săptămâni în care Adrian era nelipsit de la noi, Ruhi se obișnuise cu prezența lui și chiar îl plăcea mult. Se bucura și de faptul că Adrian avea o cățelușă – un bichon pe nume Jesse – cu care se juca zilnic. Jesse învățase foarte repede drumul până la ușa noastră și venea de multe ori și neînsoțită. Ne iubea cu acea sinceritate de animal care te simte. Ne gândeam chiar să-l chemăm pe Adrian să înnopteze la noi în weekend. Acum mă felicit că nu am făcut-o.

Adrian avea această fixație pe cumpărături. La început mă flata că venea zilnic cu flori, cu bunătăți exotice pentru Ruhi – curmale, săpunuri indiene, etc –, aparatură de bucătărie de parcă eu nu aveam destulă,  dar în sufletul meu tot suspectă era atâta generozitate. Și era. După cum vei vedea, instinctul nu m-a înșelat niciodată. Mintea, cel mai adesea.

Spuneam că era într-o vineri și am hotărât de capul meu să înnoptez la Adrian. Ruhi nu prea înțelegea ce vreau.

– Mimi, ce nevoie este de graba asta? Abia au trecut câteva luni. El oricum vine zilnic.

– Iubita mea, care grabă? Tocmai pentru că au trecut niște luni mi se pare firesc. Nu poți cunoaște un om decât în mediul său ambiant. Acum Adrian pare nesperat de șarmant și potrivit, dar lasă-mă te rog să mă conving.

– Ok, Mimi. De fapt, e viața ta și eu nu o pot trăi. Tu știi cel mai bine cum este potrivit pentru tine.

Și ca să nu fiu bădărană, l-am anunțat pe Adrian de intenția de a-i face o vizită. Spre surprinderea mea, s-a panicat.

– Sigur, Mimișor, te așltept cu drag doar dă-mi timp să fac curat.

– Să faci curat? Adrian, dar nu vine Regina Angliei la tine, nu este nevoie de nu știu ce pregătiri.

– Nu, dar sunt atâtea lucruri pe care nu le-am făcut de când am rămas singur. Nu aveam motivație.

– Ei, acum sper că ai. Sigur că te las să faci ce și cum crezi de cuviință. Dacă nu vrei să vin, nu vin. Mie mi s-a părut firesc dacă tot vrem să fim împreună pentru tot restul vieții.

– Cum să nu vreau să vii? Mă încântă.

De ce eu vedeam panică pe fața lui și nu încântare? De ce mi se părea că nu făcuse curat de secole? Ce fel de bărbat trăiește în mizerie? El părea un pedant.

– Dacă te încântă, mă bucur. Nu vreau să dau buzna dar, repet, mi se pare firesc.

– Tot ce faci tu este firesc și excepțional. Ești o femeie deosebită, Mimi. Nici nu mai credeam că există femei ca tine.

Am tăcut deși mi se părea exagerat. De multe ori mi se părea că exagerează în ceea ce spune. Și mă scotea din sărite, deși nu ziceam nimic, era faptul că insista că EU îmi recapăt încrederea în mine. Dar când mi-o pierdusem? Când l-am întrebat ce l-a determinat să creadă că aveam probleme de încredere în mine, nu a avut un răspuns pertinent. Instinctul îmi spunea că nu mă voia în casa lui, dar l-am ignorat. El năvălise în viața mea, trebuia să văd și eu viața lui. Și am văzut.

O îngrămădeală de lucruri peste tot. În bucătărie, în cameră, în baie…. din fiecare lucrușor răzbătea nevoie viscerală de posesie. De mult și multe… lucruri. Ca acei ”hoarders” pe care îi arată americanii în documentarele lor care acumulează obiecte pentru a-și suplini niște nevoi psihice neîmplinite. Atunci am înțeles obsesia lui de a cumpăra. De a merge la cumpărături. Mereu era ceva ce ”avea nevoie” sau pur și simplu ”era ieftin și să fie”.

Nu pot să-mi exprim dezamăgirea în cuvinte, draga mea Doina, pentru că am tolerat-o. Atunci. Am ignorat semnele celui de-al șaselea simț care mă îndemna să plec. Am rămas peste noapte. Surpriza a fost și mai mare. Și nu mă refer la absența consumării relației ci la teama organică de apropiere. De intimitate. Nu am încercat să discut problema deși mă irita, mă făcea să plâng – după atâta singurătate, acum să zac lângă un bărbat care mă atinge doar pentru că inițiez eu apropierea, iar când îl mângâi se trage, era prea mult și mă stresa. Mă făcea să retrăiesc trecutul cu Colonelul când acesta nu știa ce vrea cu mine și mă chinuia cu cruzime. 10 ani am trăit dorul fără să mi se răspundă când aveam nevoie, frustrarea sexuală pentru că Colonelul când nu avea nevoie de sex nici nu mă atingea, lacrimile iubirii nespuse pentru că EL mă adora când simțea EL nevoia de iubire, de valorizare, de răsfăț, de tot.

Nu aveam de gând să mă mai maltratez așa și cu Adrian. Dacă acum era așa, mai târziu ar fi fost coșmar pentru mine. Dimineața și-a cerut scuze.

– Mimișor, nu știu ce a fost cu mine. Poate vârsta, poet singurătatea, te-am dorit ca un nebun, dar….. nu mai știu cum e să fii cu o femeie.

– Este teamă, Adrian. Sper să-ți treacă curând. Știi cât am suferit așa în ultimii 10 ani.

– Trebuie să ne obișnuim unul cu altul. Cred.

– Așa cred și eu și sper, spun din nou, că se va întâmpla curând. Vezi bine, că nu ai nici un motiv de teamă.

M-a pupat pe buze ca un copil. Am încercat să-l sărut, dar reacția lui a fost aceeași așa că m-am retras. În sufletul meu, atunci, acolo, se năștea senzația că NOI nu vom exista nicicând. Dar, din nou, m-am certat singură. Prea vreau totul de odată. Să am răbdare. Și aș fi avut, dacă l-aș fi simțit pe Adrian făcând pași spre mine însă nu s-a întâmplat așa. Luni nu a mai venit la cafeaua de dimineață cum făcuse înainte zilnic, la telefon nu-mi răspundea.

– Mimi, du-te până la ușa lui. Poate e bolnav. Nici Jesse nu a mai venit. Așa te liniștești și afli ce s-a întâmplat.

– Nu pot, Ruhi. Nu m-am ținut scai de un bărbat niciodată. L-am adorat pe Colonelul cu toată ființa mea și, când el a plecat, am vrut să mor și eu. Doar știi. Dar, oricât l-am iubit, când nu mă căuta, nu-l deranjam. Pur și simplu, NU POT.

– Ai dreptate, Mimi. Dacă tu trebuie să tragi de ei, atunci nu te merită.

Și nu m-am dus. I-am scris sms și nu mi-a răspuns. Peste o săptămână, aflu de la Cocuța că s-a mutat. Unde, nu știa nimeni. Cocuța se întâlnise cu el pe hol, de asta știa.

– Părea că se furișează, Mimi. Dacă nu era chiar în fața mea, nu l-aș fi întrebat nimic, dar nu puteam să mă prefac că nu-l văd așa că l-am salutat.

– Bună dimineața, Adrian.

– Ăăăă… bună, Cocuța.

– Ce faci, Adrian? Pleci undeva cu Mimi?

– Cu Mimi? Ăăă…. nuuu…

– Pleci doar tu? Unde?

– Ăăăă…. m-am mutat… mai aveam niște lucruri de luat. Iartă-mă, mă grăbesc.

Și dus a fost. M-a lăsat cu gura căscată și întrebarea pe buze. Credeam că știi. Acum îmi dau seama că el a plecat ca un laș, fără nici un motiv, din calea ta.

– Ei, Cocuța, nu mă miră. Cu soarta nu te poți lupta. Mulțumesc că mi-ai spus.

Ziua s-a încheiat cu nervii lui Ruhi care l-a făcut în toate felurile și tăcerea mea. Eram atât de scârbită că nici lacrimi, nici nervi nu mai aveam.

Sila o resimt încă și azi, dar asta e. Nu mai am ce aștepta de la viață decât bucuria existenței lui Ruhi în viața mea și sănătate. Oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul acestei cărări dureroase numită viață nu mai merită nici lacrimile mele….

Te sărut pe suflet, draga mea și-mi iartă expunerea ta la toată șarada asta…. aștept cu nerăbdare să mă suni, când poți.

 empty road

A 12-a scrisoare


Draga mea prietenă,

Ți-am promis că-ți scriu curând și, iată, mă țin de cuvânt. Mai durează până ajungem la tine, în weekend doar, deci mă gândeam să nu te țin în asteptare. Mare puterea internetului. Hahaha…

Am deschis cutia după plecarea lui Adrian și am găsit înăuntru exact la ce mă așteptasem. Un inel de logodnă superb din aur alb. Ți-l arăt când venim. Întotdeauna mi-am dorit unul ca acesta, cu model încrustat, dantelat pe margine și o piatră albă, de zircon, de toată frumusețea, elegantă, micuță, nu bădărană. Am știut că Adrian are gusturi, însă recunosc că m-am mirat. M-am mirat de repeziciunea cu care au evoluat lucrurile într-un timp atât de scurt. 2 luni… incomparabil mai scurt decât un deceniu… însă Adrian m-a lămurit că un bărbat care iubește cu adevărat, care VEDE valoarea femeii de lângă el, nu are nevoie de ani de zile pentru a decide ce vrea cu ea sau dacă vrea ceva. Tot așa de adevărat este și că, un bărbat care minte că iubește, nu se va hotărî despre nimic în viața lui. Însă, se va schelălăi tot timpul că ”nu poate” una, ”nu poate” alta, pentru a nu-și asuma răspunderi. Ei, Doina, pentru mine acela nu este bărbat ci, eventual un suflet (dacă are) neterminat. Așa le spune Ruhi și are mare dreptate.

Iată de ce îmi este greu să percep faptul că ultimii zeci de ani din viața mea au fost o iluzie atent, calculat, alimentată. Sau nu? Ce fusese de fapt? Pentru mine, o iubire de basm, voită de Dumnezeu – așa am crezut, simțit atâția ani – pentru Colonelul …. acum mă întreb… Poate, în felul lui, m-a iubit sincer, dar … de multe ori nu-i simțeam sufletul. Dăruirea de sine e o nevoie, nu poate fi solicitată, iar eu am așteptat această dăruire a lui zeci de ani. Avea momente… iar acele momente pentru mine au fost totul. Să-i văd ochii adumbriți de dorință și, credeam eu dragoste, să-i aud vocea, râsul, să-i simt trupul gol lângă mine, brațele care mă țineau lângă inimă strâns, vorbele de iubire …. trezirea de dimineață lângă alintarea lui leneșă… capul care se cuibărea în căldura sufletului meu când suferea…. ”iubita MEA… DRAGOSTEA MEA….te iubesc cu toată iubirea pământeană…. al tău sunt” …. vorbe ce au murit de mult, trăind doar în sufletul și auzul meu…. genune a rămas… mult timp…

Vezi tu, draga mea, e foarte greu să renunți la sufletul tău și s-o iei de la capăt la bătrânețe sperând că vei apuca să trăiești ceea ce n-ai avut nicicând. SIGURANȚA iubirii eterne. Dar, știu, nimic nu e cert pe lumea asta decât momentul acum și moartea, poate nici moartea dacă sperăm în reîncarnare. Și nu vreau să-mi bat joc de Adrian care mă iubește sincer și cu dăruire, care caută să mă fericească cu mărunte gesturi ce le visasem toată viața și Colonelul mi le dăduse atât de rar. Nu aș suporta să știu că cineva suferă din cauza mea.

Adrian veni spre seară cu dulciuri pentru Ruhi și un buchețel de lăcrimioare pentru mine. Știam că așteaptă un răspuns. Era firesc. Din păcate, eu nu eram pregătită pentru ce voia el. Atâția ani cu Colonelul, apoi suferința nesfârșită a pierderii, mă marcaseră. Nu mai credeam în iubire. Îmi e drag Adrian, dar…. Pe de altă parte, are și Ruhi dreptate.

– Mimișor, dacă vei respinge singurul bărbat care te iubește așa cum ai tu nevoie, degeaba vei plânge pentru restul vieții tale.

– Știu, iubita mea, dar teama de încă o suferință este atât de mare încât nu știu, nu am curajul să mai simt. Am dăruit tot Colonelului, doar știi…

– Mimi, ce-a fost a fost. Nu se mai întoarce. Colonelul a plecat. Tu ești aici. Ai și tu dreptul, o dată în viața asta, să trăiești fericită pe deplin. Știu ce viață grea ai avut și cât ai tânjit după iubire pentru că nimeni nu ţi-a dat-o în copilărie iar ca adult ți-a dat-o cu pipeta. Ajunge! Trebuie să fii fericită! Dacă cineva merită, TU ești aceea.

Știu că are dreptate, dar …. acum  nu pot decât atât. Am profitat de vizita lui Adrian ca să nu mai amân inevitabilul.

– Adrian, mă bucur că ai venit. Trebuie să vorbim. – n-am știut niciodată să manipulez oamenii prin vorbe – Colonelul era expertul – așa că ce simțeam și gândeam erau mereu pe buzele mele chiar dacă eram percepută ca prea directă sau dură. Numai dură nu eram … hahaha… dar lumea interpretează cel mai adesea după propria-i natură.

– Mimi, așteptam să spui asta.

– Îmi pare rău că sar așa cu vorba dar acum mă știi cât de cât. Nu pot minți și nici la îmbălmăjit nu sunt bună.

– Dacă erai așa, nu te puteam iubi, Mimișor. Pentru că, crezi sau nu, te iubesc pentru omul minunat care ești.

– Apropo de asta, poate ți se va părea nesimțire ce-ți voi spune, dar mai bine mă urăști acum decât mai târziu. N-aș merita să mă rabde pământul dacă te-aș folosi pentru binele meu. Da, singurătatea este o povară prea grea pentru mine, dar nu pot să mă folosesc de sentimentele nimănui ca să-mi fie mie bine. Așadar….

– Nu e nevoie de mai multe cuvinte. Știu ce vrei să spui.

– Știi?! …. – amuțisem. Ce anume știi?!

– Mimi, nu te supăra, dar mă așteptasem la asta. Este vizibil și pentru un nevăzător. Încă îl iubești pe Colonel.

– ………….. – mi se făcuse rușine.

– Nu-ți fie jenă, draga mea. E firesc. L-ai iubit toată tinerețea și maturitatea. Nimeni nu poate să-ți ceară să uiți ori să sari cu capul înainte la prima vorbă de iubire. Ruhi mi-a povestit în mare viața ta. Grea povară ți-a dat Dumnezeu. Aș fi inuman să nu empatizez și să nu înțeleg.

– Ești… real?! Chiar ești real?! – am bâiguit ca o fetiță proastă. De ce ești atât de bun cu mine?!

– Pentru că știu ce înseamnă suferința din iubire.

– Știi? De unde?!

– Înainte de Ana, am iubit o femeie din tot sufletul și m-a părăsit fără o vorbă după 5 ani în care i-am dat totul. Pe mine însumi m-am pierdut pentru ea. De asta ți-am spus că pe Ana am iubit-o dar…. știam că înțelegi acel ”dar”. Ești cea mai deșteaptă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Nu, nu te crispa, nu e o flatarisire cum spui tu.

– Și …. acum ce?

– Acum rămânem așa cum suntem. Prieteni dragi. Dacă vrei să porți inelul ca simbol al legământului meu, bine, dacă nu, nu este o problemă. Sper că într-o zi vei putea să-l porți din toată inima. Eu nu plec nicăieri.

– Ești… ești… – nu puteam spune nimic altceva. Lacrimi imense mi se rostogoleau pe față și nu puteam să-l privesc în ochi. Nu te merit.

– Ba tocmai că mă meriți. Ce văd eu acum este cea mai frumoasă, cea mai profundă, calitate umană.

– .. cine știe dacă vreodată voi putea….

– Mimi, m-ai acceptat deja în viața ta. Îmi este îndeajuns.

– … eu…

– Hai, gata. – a spus Adrian cu atâta dezinvoltură că m-a făcut să zâmbesc. El înțelegea. Lui îi păsa. El nu credea că sunt melodramatică. Doamne, este oare posibil ca, în sfârșit…. mâna mi s-a întins singură după inel.

– Pune-mi-l tu pe deget. – i l-am întins cu sfială. Mâna îmi tremura atât de tare că era să-l scap. Tocmai intrase Ruhi în sufragerie unde eram stând în picioare ca doi copii proști și asistă la moment.

– Iupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!!!!!!! – țipă cu atâta bucurie că am izbucnit amândoi în râs. În sfârșit!

N-a fost prea încântată când i-am povestit care era înțelegerea dintre mine și Adrian, dar a înțeles. Iubirea necesită timp iar noi ne hotărâsem că ne acordăm tot timpul care a mai rămas. Dacă vreodată vom dori să ne căsătorim, o vom face, deocamdată voiam să trăim împreună. Toți trei.

Draga mea, după aproape o viață de tristețe, frustrări, liniște mormântală și durere, soarele a răsărit și pe strada mea. Am familia mea, căsuța mea….

3 hearts

house 2

A 11-a scrisoare – Cina


Draga mea prietenă,

Îți scriu cu mare bucurie. știu, a trecut mult timp de când nu am putut spune asta. Și mai știu, că două luni au trecut de când nu ne-am văzut. E și vina mea. Prea m-am lăsat pradă trecutului atât de crud și întunecat, prea m-am înăcrit. Dar Ruhi a fost raza de soare în tot acest tumult de evenimente triste, dureroase, nepermise.

Și tot Ruhi m-a învățat, împreună cu Adrian – îl vei cunoaște curând, venim în vizită, mă răsfață în modul cel mai galant posibil și vom șofa până la tine – că trecutul înseamnă exact asta – trecut și că este inuman să trăiesc în el la nesfârșit.

Că dispariția cuiva nu înseamnă sfârșitul vieții mele. Că am și eu dreptul să mă simt vie, să fiu realmente adorată, la orice vârstă. Că dragostea nu înseamnă rețineri, echivocuri, jumătăți de adevăr și, cu atât mai puțin, un bărbat îndrăgostit nu are nevoie de zeci de ani pentru a simți nevoia să fie cu femeia iubită.

Adrian mi-a arătat asta. Și mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat iubirea unui bărbat: timp împreună, vorbe de iubire (nu cu țârâita ci când am nevoie), grijă – răcisem bocnă după o escapadă ploioasă de arătam ca o pisică murată și Adrian m-a îngrijit zile la rând. Ruhi se burzuluise căci, deh, avea concurență acum. Așa-i trebuie. Ea l-a adus în casă. Hahahaha…. doamne, cât sunt de fericită! Și mi-a mai arătat ce-nseamnă dăruirea: sinceră, constantă, asumarea relației în fapt. Și chiar dacă voi părea frivolă trebuie să spun Ăsta da bărbat! Tu mă cunoști, Doina, cum nimeni alta și știi că nu mă refer doar la sex. Intimitatea face totul între doi oameni, sexul completează comuniunea sufletelor – cel puțin așa ar trebui. Oamenii însă sunt tare egoiști și animalici, și nu doar cei tineri din câte am văzut. Adrian spune tare deștept: – Mimișor, dacă nu există educație de acasă și caracterul e stricat, degeaba așteptăm noi să vedem cinste, onoare, onestitate, responsabilitate. Acestea au devenit defecte azi.

Mare dreptate are Motănel – așa-l alint căci toarce realmente în preajma mea. Uneori și el râde de sine. – Mimi, n-aș fi crezut neam că la 60 de ani voi fi atât de îndrăgostit!

Dar, ca de obicei, m-am repezit înaintea vremii și ți-am divulgat secretul. Mă vor scărmăna ăștia doi! Hahaha!

Iată filmul evenimentelor. Totul a început cu o cină. De Valentine’s Day. Eu și uitasem că există Ziua Îndrăgostiților când Ruhi năvăli în casă, ca de obicei, copila asta nu pășea, zbura, și chițăi drăgălaș:

– Mimișor, avem petrecere!

– Avem ce?! – am căscat ochii ca la gară. Eu și petrecerile, ha! Nu mai petrecusem de peste 20 de ani. Nu era cu cine. Zilele voastre de naștere decurgeau în liniște și iubire, calm, poate și pentru că vă gândeați la oroarea mea de gălăgie stupidă. Avusesem niște vecini odinioară care numai asta făceau.

– Pe-tre-ce-re! Mimi, sigur auzi încă bine.

– Ce petrecere, nebunatico?! Petrecere ne trebuie nouă?! Și cu cine păcatele mele să petrecem?!

– Ei, Mimi, cu cine… cum cu cine? Cu Adrian, Costache și mai vedem noi.

– Ruhi, de ce am eu senzația că tu îmi ascunzi ceva?! Auzi, petrecere, așa dintr-o dată! Ce se întâmplă, de fapt?!

– Ei… nu e dintr-o dată, Mimi. O plănuim de o lună.

-Ceeeeeeeeee?! O lună?! Cu cine?! Cum?! Și mai ales de ce?! Nu e ziua mea, nu e decât o zi obișnuită.

– Aia s-o crezi tu! E Valentine’s day!

– Valent…ce?

– Va-len-tine’s Day! Offff Mimi doar știi ce înseamnă. Amândouă predăm engleză. Adică, tu ai predat.

– Evident că știu ce înseamnă, copilă obraznică, dar eu nu am sărbătorit niciodată. Adică… nimeni nu a vrut să sărbătorescă cu … mine.

– Ei, aia a fost în trecut. Acum e altfel. Acum vrea.

– Ha?

– Of, Mimi, nu mă face să cred că ești oarbă! Cum cine? Adrian! E mort după tine! ”Mimi în sus, Mimi în jos” toată ziua e cu Mimi în gură. E limpede și pentru nevăzători!

– Draga mea, la vârsta mea nu mai visezi de mult. Iar miracole…nu se întâmplă pe strada mea….Știu asta din…

– Da, da, din trecut. Gata cu trecutul. A murit. Punct. Trebuie să trăiești în prezent. Iar prezentul este Eu și Adrian și atâția oameni minunați pe care-i cunoaștem. Uite, vine și Cocuța cu Emil deseară. Da, da. Sunt bine acum. A funcționat tratamentul lui Emil și este alt om. TU ai făcut atâtea schimbări în bine în viața tuturor care te-au cunoscut. TU ai făcut atâta lume fericită. Acum e rândul tău. Și nu accept comentarii!

Și uite așa, iubita mea, m-am ales cu casa plină. Și a fost o petrecere pe cinste. Nu, nu ăsta era secretul. Ai și tu puțină răbdare. Nici nu știu cum să-ți spun. Poate e mai bine dacă las dialogul neschimbat și doar ți-l aștern pe hârtie, decât să-ți povestesc eu. Cuvintele sunt tare sărace uneori.

Seară festivă. Am gătit toată ziua cu Ruhi feluri, feluri de mâncare, românească, indiană, dulciuri….. murisem de cald la aragaz…..

Ora 20 a adus musafirii: Adrian și-a făcut o intrare triumfală cu un buchet imens de trandafiri roșii – știa că îi ador – de două luni de când ne-am cunoscut era la noi zilnic; Cocuța cu un tortuleț cu frișcă și kiwi, Emil cu Mihăiță în brațe, zâmbitor, cu o sticlă de coniac fin; Costache cu un nou DVD și un buchețel suav de lăcrimioare și marea surpriză: Mati cu Adina. La asta chiar nu mă așteptam. Ruhi asta mică este un înger.

Am dansat după 1000 de ani… am cântat… am mâncat și am povestit. Adina e din nou însărcinată și se pare că totul merge bine. Doamne, câtă fericire! Dacă n-am făcut infarct atunci de bucurie, nu mai mor niciodată!

Am cedat prima, de oboseală. M-a moleșit și coniacul. Nu mai băusem de la aniversarea…. dar să lăsăm trecutul….m-am așezat pe canapea cu un pahar rece de cola în mână. Adrian îmi urmărea fiecare mișcare. Ruhi țopăia pe muzică indiană cu Costache. Bietul om era tot asudat, dar nu se lăsa. O adora pe Ruhi și Ruhi cred că vedea în el tatăl pe care nu-l avusese niciodată.

– Mimi… – Adrian venise lângă mine pe nesimțite. Cred că ațipisem nițel visând …

– Mdaa…

– Ești bine, Mimi? Te doare ceva?

– Nu, Motănel, nu mă doare nimic. Cum să mă doară ceva într-o zi atât de glorioasă? Tu vezi ce fericită este toată lumea?

– Văd, Mimișor, dar tu? TU ești fericită? – era prima dată în viață că cineva mă întreba asta. Eram șocată. Era adevărat? Real? Visam? Era bărbatul acesta aievea?

– Sunt… – vorbele s-au oprit în gâtlej. Nu puteam respira.

– Mimi, am ceva să te întreb. Pot?

– Te rog, ce vrei să mă întrebi?

– Mimi, nu știu cum să spun dar…. aceste 2 luni pentru mine au fost…. mană cerească. Știi că după decesul Anei am fost complet singur. Nici nu mai visam la o nouă iubire…. copii știi că nu ne-a dat Divinul și îmi era groază de bătrânețe. De asta m-am și mutat. Nu puteam locui în casa aceea chiar dacă o construisem împreună.

Știam. Îmi povestise viața lui. A avut o soție minunată. O căsnicie frumoasă până când sărăcuța muri în 2 ani de cancer uterin. Fusese devastat. Era de înțeles. Știam exact prin ce a trecut.

– Mimi, de când ne-am cunoscut știu în sufletul meu că tu ești iubirea vieții mele. Am iubit-o pe Ana, dar tu… tu… ești TOTUL. Femeie, mamă, prietenă, amantă… Și ca să nu mai pierd timpul care oricum nu  mai are răbdare cu noi, vreau să te întreb dacă …. dacă… iartă-mă… mă bâlbâi ca un băiețandru… dacă crezi că am putea … avea o bărtrânețe împreună?

Auzeam vorbele, dar parcă nu le înțelegeam. Ce întreba Adrian? Despre ce era vorba? Iubire? Noi? Împreună? Acum, la atâția ani? A simțit ezitarea, gândurile… a spus doar atât:

– Las aici această cutie. Când vei crede de cuviință, deschide-o.

Era o cutiuță minunată, roșie, în forma unei inimi. A lăsat-o pe măsuța de lângă canapea și a plecat. Încă nu-mi revin, draga mea, și mi-e teamă că restul ți-l voi povesti în următoarea epistolă.

Te sărut pe suflet ca mereu.

heart shaped jewelry box

A zecea scrisoare


Draga mea prietenă,

A sosit primăvara adevărată în București și abia aștept să vii să ne plimbăm prin Cișmigiu. A trecut așa de mult timp de când nu ne-am făcut timp să ne relaxăm printre florile îmbietor mirositoare și să ne desfătăm cu porumbeii care ne mănâncă din palmă. Să privim apa și să ne reflectăm în adâncurile ei.

Noi – eu și Ruhi – ne mai supărăm la amintirea morții tragice a Ellei, dar ne străduim din răsputeri să fim puternice și curajoase. Ne îmbărbătăm zilnic și încercăm să ne bucurăm de viață, așa cum și-ar fi dorit și Ella. Însă, Doamne iartă-mă, dar pe Victor nu putem să-l iertăm. Chiar nu putem. Cruzimea și lipsa empatiei nu sunt comprehensibile pentru mintea și sufletul nostru.

Dar…. sperăm și noi că zicala: ”Timpul le rezolvă pe toate….” este adevărată.

Draga mea, săptămâna trecută am avut surpriza vieții mele. Venisem cu Ruhi de la cumpărături. Mă scoate și pe mine de la naftalină, să nu mă tâmpesc cu totul în casă, deși eu mai mult mă târăsc decât merg. Bătrânețea este, cred, cea mai urâtă stare a ființei umane. Dar când ai lângă tine un Om care te adoră cu sinceritatea lui Ruhi, cu grija și empatia debordante, cu loialitate și răspundere, nu-ți mai pasă nici de oase dureroase, nici de dinții care pe zi ce trece dor mai mult, nici de amețeli, de nimic. Re-trăiești tinerețea pierdută prin ochii și zâmbetul ei.

Așezasem verdețurile pe masa din bucătărie, cafeaua, dulciurile clasice ale lui Ruhi, pe tejghea și mă pregăteam să deschid frigiderul, când ….

Vocea mică, ușor pițigăiată, râdea copios. Am ascultat. Se auzeau vorbe, dar nu înțelegeam ce spun. M-am furișat până aproape de ușa de la hol și am tras cu ochiul, sperând să nu mă vadă nimeni. Se auzea așa:

– Hahaha … așa-i ziceam și eu deunăzi lui Mimi – rămăsesem Mimi pentru ea și eu credeam că e firesc. Ella va rămâne mama ei pentru eternitate.

– Vedeți dumneavoastră, domnișoară Miriam, și noi bătrânii avem haz, uneori. Și ce mi s-a părut mai amuzant la toată afacerea asta era că tot magazinul râdea de ce spusesem, mai puțin eu. Mie unul nu mi s-a părut nimic amuzant.

– Domnule Pascu….

– Vă rog, domnișoară Miriam, dacă mai rostiți o dată acest apelativ, jur pe onoarea mea de veteran profesor de nimicuri, că voi leșina de nervi pe parchetul dumneavoastră!

– Hahahahaha…. ok domnule  …. îîîî…. Adrian? Așa e bine? – vocea lui Ruhi devenise șăgalnică. Cred că domnul – nu-l vedeam, deci habar nu aveam ce însemna bătrân la el, avea fluturi în burtica probabil respectabilă. Orice bărbat se simte flatat când i se dă atenție, mai ales la o vârstă înaintată.

– E foarte bine, domnișoară. Fac și o reverență dar mi-e teamă că spatele meu nu-și va mai reveni la o poziție bipedă.

– Hahaha… nu este nevoie… domnule… îîî… Adrian. Și dacă tot suntem la faza asta, ce-ar fi dacă nu mi-ai mai spune domnișoară Miriam. Știi că Mimi îmi spune Ruhi și m-am obișnuit așa.

– Done deal! Ruhi este, prințesa mea!

Și râseră amândoi cu atâta poftă că nu m-am mai putut răbda. Am ieșit din ascunzătoare și …. am rămas cu gura căscată. Ce bătrân?! Ce burtică?! Nici vorbă. Era cel mai frumos bărbat pe care-l văzusem vreodată. Și tu știi, iubita mea, că eu nu mă extaziez în fața unui chip frumos. Niciodată nu m-a interesat frumosul. E atât de fragil și efemer, oricum. Dar m-a impresionat întotdeauna șarmul, eleganța, ținuta unui bărbat. Deh … om sunt și eu, iar singurătatea nu e o stare comodă pentru o ființă socială.

Erau și ei surprinși de parcă apărusem de pe Venus și căzusem taman în mijlocul unei oaze cu farfuria zburătoare.

Tot eu a trebuit să vorbesc pentru că ei doi se holbau la mine, iar junele Adrian roșise.

– Ei, îmi spuneți și mie să râd și eu?!

– Sigur, Mimi, tocmai veneam să te chem. – Ruhi îmi zâmbi ca o zambilă și veni să mă îmbrățișeze așa cum numai ea știa.

– Veneai? Când? Că eu vă aud chițcăind aici de 10 minute! – am scăpat porumbelul din gură. Acum nu mai puteam face nimic.

– Vai, Mimi, mă spionai! Tu?! – și râse cu atâta poftă și ea și acest Adrian răsărit de nicăieri că ma luară nervii. Nu prea mă puteam eu supăra pe Ruhi – mereu vedeam imaginea Ellei inerte – dar, aveam și eu o zi proastă. Sau poate eram subit geloasă. Cine era individul ăsta, frate, și de când era Ruhi atât de comunicativă cu străinii?!

– Nu vă spionam. Remember? Locuiesc și eu aici. Cine e musiu?!

– Sărut mâna, scumpă doamnă. Numele meu este Adrian Pascu și m-am mutat în locul familiei Stăvărache de la 4. Nu ți-am povestit niciodată despre ei, Doina, nu era nimic de spus. De 8 ani de când locuiesc aici nu am văzut-o pe madam la față niciodată, iar el era un necioplit. Nici bună ziua nu dădea. Se furișa tot timpul. Nici n-am știut că au plecat.

– Bună ziua, domnule Pascu. – am zis destul de tern și rece. Mă durea capul de la soare, chiar nu aveam chef de baliverne.

– Mimi, el este Adrian. Așa ne-a rugat să-i spunem. Noi doi ne-am împrietenit alaltăieri la magazin când m-ai trimis după detergent.

-Alaltăieri?! Ei, bravo, și eu aflu abia acum! Offff Ruhi….

– Mimișor, nu te supăra, te rog. De asta a venit Adrian. Să te cunoască. I-am povestit câte ceva despre noi, despre durerea prin care am trecut, despre tine și …. a dorit neapărat să ne viziteze.

– Așaaaa…. Bine. Nu vă supărați domnule Pascu, dar se pare că singurătatea m-a împietrit și nici maniere nu mai am.

– Vă rog, Mimi, pot să vă spun Mimi? – aștepta ca un cățeluș să-i arunc osul.

– Puteți…

– V-aș rămâne îndatorat dacă ați renunța la domnule Pascu și mi-ați spune Adrian. Dar numai dacă doriți.

– Gata, ajunge cu fandoseala. Adrian, ești bine venit.

Am râs toți trei din tot sufletul, după mult timp. Era o zi bună.

– Și acum, Ruhi, pune, te rog de o cafea, iar tu, Adrian, povestește-mi despre momentul haios de la magazin.

– Aoleu, Ruhi! Mimi a auzit tot! Suntem pierduți! – când râdea, un râs voios, deschis, dădea ușor capul pe spate. Un cap rotund, bine conturat, un păr grizonat care-i ședea bine, o privire căpruie largă, directă, jucăușă dar nu frivolă, o gură splendidă – am devenit ușuratică să vorbesc așa – buze pictate, roze, zâmbitoare. Un gând tare nesuferit încolțise în mintea mea și așa obosită. Oare, …. exista un destin? Altul decât l-am crezut? Am alungat gândul. Era prea obraznic.

– Hahahaha …. ei, nu tot… doar un pic…. – a fost rândul meu să roșesc. Se purta atât de firesc. De parcă ne cunoșteam de ani de zile.

Ruhi alunecă în bucătărie ca un fluturaș, făcându-mi cu ochiul din pragul camerei de zi unde, în cele din urmă am catadicsit să-l invit pe bietul om. Să aibă vreo 54 de ani, mi-am zis. Mai mult oricum nu arăta. Eu, la 58 credeam că arăt bine. Dar nu puteam să-l întreb. Nu eram necioplită.

– Așadar, povestește-mi, Adrian.

– Păi, faza haioasă a fost că stând la coadă după detergent o doamnă se uita cam fix la mine. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că-i aminteam de fostul soț. Am întrebat-o era de bine asta? Mi-a răspuns: ”Ah, e mort săracu”. Am crezut că uit de tot ce mă învățase mama despre respect și înțelegere. Ca să n-o jignesc, i-am spus în glumă: ”Atunci cred, stimată doamnă, că trebuie să cumpărați mult Vanish.” Ea mă privi cu mare uimire și întrebă de ce. ”Ca să dați jos pata de imagine de pe retină.” Se pare că am vorbit foarte tare – recunosc că mă enervase să fiu asemuit cu un mort – pentru că lumea din jur, inclusiv Ruhi, au izbucnit în râs. Săraca femeie a lăsat cumpărăturile și a ieșit. După ce s-a mai potolit râsul, am întrebat-o pe Ruhi ce-am spus atât de amuzant. Eu nu-mi dădusem seama.

– Adevărul este, Adrian, că a fost amuzant. Îmi pot imagina. Ești filolog cumva?

– Am predat Literatură Americană la Universitate cândva, Mimi.

– Ce ciudată e viața, Adrian. Și eu am fost profesoară mulți ani.

– Mimișor, dacă pot îndrăzni un alint, cred că noi trebuia să ne întâlnim.

 Nu am spus nimic căci orice aș fi spus părea în van. Ne-am băut cafeaua, am mai povestit. Adrian a plecat pe la 10.  Acum că ziua s-a liniștit, închid și eu ochii de noapte bună. Sună-mă când poți. Mi-e dor….

o-OLD-COUPLE-LOVE

Scrisoarea a noua


Draga mea prietenă,

Este o zi ca niciuna de până acum. Te va surprinde, poate. Vei spune poate și tu că dramatizez, cum spunea Colonelul când mă supăram pentru dureri de nedescris pe care le internalizam profund. Eu sunt prima care regret că m-am născut cu suflet atât de sensibil. El era mai egoist, Dumnezeu să-l ierte. Nu vreau să-l vorbesc de rău dar de multe ori mă întrebam dacă îl mișcă ceva cu adevărat. Unde dispare, uneori pentru lungi perioade de timp, bărbatul sensibil, de care m-am îndrăgostit. Nu-și lăsa sufletul la vedere niciodată. Doar în intimitate ce puteam cunoaște ce simte cu adevărat, dar și atunci cu teamă, reținut. Eu l-am iubit mai mult decât viața. A durat foarte mult până a înțeles, până a simțit la fel, și a trebuit să vină ultima clipă ca să spună ce-am însemnat pentru el.

Dar nu îți scriu ca să mă plâng de soartă. Oricum nu ar conta. N-am reușit să schimb nimic în ea.

M-am acuzat de egoism zilele acestea. Visul despre care ți-am povestit era oare o dovadă că o vreau pe Ruhi doar pentru mine? Am ajuns oare atât de rea și fără suflet încât am proiectat dorința într-un vis nepermis? Nu mă va pedepsi oare Dumnezeu că gândesc așa, că îmi doresc ceva la care nu am dreptul?

Din păcate, draga mea, acest vis s-a împlinit. Orice rău mi se va întâmpla în continuare, merit.

Am avut bucuria, după ce ați plecat voi, să vină Ruhi să stea cu mine 2 zile în weekendul următor. Ne-am simțit ca două surori. Ne-am plimbat pe Calea Victoriei, am intrat în toate magazinele, când picioarele mi-au cedat, am băut o cafea în Valea Regilor. Știu, noi două n-am mai fost acolo de doi ani. Poate, data viitoare când mai vii în București, reușim.

Plecase Ruhi acasă și mă gândeam la ea, zâmbeam de bucurie, când telefonul a sunat.

– Mimi!!! – țipăt disperat cu voce transformată în geamăt. M-a cutremurat. Am înțepenit la telefon și-am ascultat cea mai intensă durere ce mi-a fost dat să aud de la un om atât de drag.

– Mimi …. vino repede…. să vină cineva… mama…. nu mai mișcă… nu respiră… nu știu dacă mai e vie…..!!!!!

– Ruhi, nu! Te rog nu spune asta. Mă sperii copilă. Nu poate fi adevărat!

– Te implor, Mimi, cheamă pe cineva! Nu știu ce să fac!

– Stai, puiul meu, stai să-mi revin. Poate e leșinată. Îl chem pe Costache… pe Călin…. ajungem îndată! Nu plânge, te implor, ți se va face rău și ție!

– Repede, Mimi, te rooooooggggg…. orice minut contează!

– Zbor, iubita mea! Nu dispera!

Nu știu ce am spus la telefon, cu cine am vorbit, cert este că au sosit pe rând și costache, și Călin, Mati veni în fugă de sudoare năclăit. Am îngăimat ceva, nu mă întreba ce vorbe mi-au ieșit pe gură. Am pornit.

Cum am ajuns, nu mă-ntreba. Clipa se oprise în loc parcă pentru totdeauna. Mintea, sufletul îmi zbura, mașina parcă nu se mișca.

Ușa se trânti de perete și am văzut suferință pură, inumană durere. Chip distorsionat de lacrimi, ochi goi, umflați de plâns teribil, voce transformată în geamăt prelung.

– Aici, în dormitor … – atât a putut spune. Noi am năvălit toți buluc. Parcă dormea biata Ella, doar că pieptul nu se mișca deloc.

– E inconștientă – spuse o voce de bărbat. Cred că a înghițit pastile. E o capsulă sub pat. Parcă vorbea Mati, dar nici asta nu mai știu. Mă luase leșinul de frică, de durere. M-am trântit pe canapea și mă uitam în gol. ”Doamne, n-o lăsa să moară, te implor! N-o pedepsi pe ea din cauza nemerniciei mele. A suferit cumplit și până acum!”

– Suflă … – zise altă voce. E în comă. Nu știu cine a vorbit. Cred că eram în transă.

– Da, o urgență medicală. E inertă. Cred că a vrut să se sinucidă. În cât timp ajungeți? – am mai auzit. Apoi, parcă cerul a murit deodată și-o liniște mormântală ne-a acoperit.

– Vin în 10 minute. – anunță Călin. Să n-o mișcăm. Mimi! Trezește-te, ai grijă de Ruhi.

Am tresărit. Unde-mi era capul când copila suferea?! Ce fel de ființă sunt că stau ca o vacă în loc s-o țin în brațe, s-o mângâi, să-i fiu alături?!

Veni salvarea și dusă a fost biata Ella, în brațe vânjoase de paramedici. Ea, inertă, și acum o văd întinsă pe targă, o mână de om obosit să mai lupte cu viața. Oricine cedează după chin prelungit. Iar dacă mintea s-a îmbolnăvit, corpul fizic cedează și el, in timp. Suferința sufletului nu se vede, nu se aude, ea țipase cât a putut, n-a fost nimeni s-o ajute. Nu mă miră că n-a mai putut.

Noaptea trecu în lacrimi. Plângeam amândouă cu disperare, cu teamă. Ce se va întâmpla?

Ziua veni cu tragicul final. Ella nu mai putuse lupta. Inima ei mult încercată cedase. Nu se mai trezise. Sfâșietor, draga mea, este până și să asiști la asemenea dramă, darămite să fii tu cea căreia i se ia și puținul sprijin pe care-l aveai. Și era numai vina mea. Va trebui să trăiesc cu povara nemerniciei mele. Am dorit-o pe Ruhi numai a mea. Pe Ella a costa-o viața. Nu mă voi ierta niciodată. Și îl uram pe Dumnezeu că mi-a împlinit visul. Nu dorisem niciodată așa ceva!

Nu meritam nimic bun în viață. Eram atât de norocoasă. Și am răsplătit bunătatea acestor oameni fiind un nimic. Meritam blestemată, pedepsită crunt, respinsă de oameni, pentru gândul meu.

Trebuia să fac ceva, orice, să mă căiesc, să fac pentru Ruhi raiul pe pământ. Viața mi-aș fi dat-o acum mai mult ca oricând. Dar, Dumnezeu nu mă lăsa să mor. Ș-atunci, am făcut singurul lucru pe care-l puteam. Am înfiat-o. Aveam o pensie bună, cei de la Adopții au tras din nas că eram bătrână, dar Mati a demonstrat că nu sunt singură pe lume.

Trecuseră 2 luni de când se-ntunecase viața. Încă sufeream amândouă și o purtam pe Ella în suflet. N-o vom uita nicicând. Era seară din nou și noi ne prefăceam că ne uitam la un film. Ruhi se ridică subit.

– Ce e, iubita lui mama, ți-e rău? – am întrebat îngrijorată.

– Trebuie să caut în șifonier.

 – În șifonier? Ce să cauți, puiul meu. Am făcut ordine ieri.

– Nu știu. SIMT că e ceva acolo. Trebuie să văd.

– Bine, căutăm împreună.

– Nu, Mimi, te rog nu te supăra. SIMT că trebuie să fac asta singură.

– Bine, iubita mea.

O lăsasem să facă ce vrea. Știam de mult că avea al 6-lea simț, oricât de ciudat îmi părea. Dacă ea simțea ceva, sigur așa era.

Reveni după 5 minute.

– Vezi, Mimi, din nou am avut dreptate. Era într-un buzunar de palton. Scrisoare de la mama.

– Scrisoare? Cui? Ție ți-e adresată?

– Nouă, Mimi. Mie și ție. Doar pe noi ne avea biata.

– O citim? Sau vrei s-o citești doar tu?

– O citim împreună. Vreau să auzi și tu.

Nu pot să-ți explic, iubita-mi Doina, câtă durere poate așterne o hârtie. Câtă disperare, ce depresie profundă. Doamne, dacă exiști, de ce permiți atâta răutate, atâta cruzime de nedescris?!

Iată scrisoarea:

”Dragele mele,

Vă scriu acum, când încă am mintea limpede, zic eu. Mai târziu nu voi mai putea. Vă rog, nu mă urâți. Nu plec pentru că nu vă iubesc. Dimpotrivă. Plec tocmai pentru că vă iubesc. Pentru că o iubesc pe Ruhi mai mult decât viața. Dacă aș rămâne, i-aș face-o coșmar. Așa cum mi-a făcut-o mie Victor în ultimii ani.

Nu mai sunt cu mintea sănătoasă, m-a înnebunit complet. Și nu pot să-i fiu povară fiicei mele. Știu cât ar fi de cumplit.

Da, s-a întors din nou. De ce? N-am să știu niciodată. După 10 ani de veniri, plecări, reveniri, plecări, din nou reveniri, m-a mai păcălit o dată.

Două luni m-am ascuns de voi toți, iubindu-l din nou. Nu-mi mai dădea vorbe de iubire ca altădată, ne-am întâlnit doar o dată,dar tânjisem atât de mult să retrăiesc cu el acele momente ce credeam că sunt iubire pură, încât m-am mulțumit cu oricât. Și el mi-a alimentat speranța că, poate, de data asta, nu va mai pleca. Că, poate, în sfârșit a înțeles ce dar i-a dat Dumnezeu prin mine.

Azi îmi scria ”sper că m-ai visat de bobotează”, ”îți jur legământ”, mâine a încetat să mai comunice. I-am scris, am sunat, am întrebat ”Ce se întâmplă? Îmi spui și mie? Iar ai plecat?” nu mi-a răspuns decât eterul. Am plâns noaptea, pe-ascuns, să n-o speriu pe Ruhi. Am plâns când găteam. Am implorat Divinul să facă ceva. Sufeream îngrozitor. Nu înțelegeam ce se întâmpla. Totul a fost în zadar.

Într-o zi m-a sunat – după ce trecuse Ziua îndrăgostiților și 1 martie  în tăcere deplină de parcă murisem pentru el, deja – și a țipat la mine să încetez cu melodrama, că ”n-o gust deloc.” ”Să fim practici” – zicea. ”Avem fiecare viața noastră.” Am leșinat. M-am scurs pe podea și nu mă puteam ridica. Bine că nu era Ruhi acasă. După un deceniu, asta îmi spunea. Uitase totul – iubirea, grija, înțelegerea, tot ce spunea cândva ”îi mulțumesc lui Dumnezeu că exiști”, ”sunt al tău”, ”ești tot ce îmi doresc”.

Atunci am murit și eu. Sufletește. Nu mai am putere. Nu mai pot duce. Dumnezeu m-a pedepsit să iubesc un nenorocit. Prea multă suferință a fost…. am obosit…. mintea-mi e bolnavă…. nu mai rezist să renasc de fiecare dată….”

Scrisoarea rămase neterminată. Alunecase, biata fată, în somnul veșnic. Oricât mă durea dispariția ei fizică, măcar nu se mai chinuia. Ura, furia, puseseră stăpânire pe mine. Unde era acel nemernic, să-l ucid cu mâna mea?! Cum poți tortura pe cineva cu atâta cruzime cu voie?! Cât poate rezista oricine?! Dar nu puteam ucide. Eu eram om. Și dacă există Dumnezeu – am început să mă-ndoiesc – sper să-l chinuiască pe Victor până înnebunește, lent, cu cruzime, așa cum a făcut el cu Ella mea. I-a făcut viața coșmar în mod inutil. Blestemați fie toți ca el!

Mă iartă, iubită Doina, pentru înverșunare dar este inuman să torturezi om bun ca Ella până îl ucizi. De ce e omul mai rău ca o fiară?!

Nu mai pot scrie, de furie și durere. Te sărut pe suflet, ca întotdeauna.

darkness02