Capitolul V. Visul


Era prin anii 90 şi era tânără, visa la o viaţă plină de iubirea după care tânjise atât, dar pe care n-o primise. Nu aşa cum avea ea nevoie. Copilă fiind se simţise iubită până prin clasa a cincea. Apoi, nu se mai încadrase în tipar. În tiparul bunicii, al mamei care rămăsese singură toată viaţa după un divorţ şi naşterea ei, la 24 de ani. Spunea că se scârbise de bărbaţi după ce soţul ei şi soacra o chinuiseră până în pragul sinuciderii.

Ea nu era aşa. Ea avea nevoie de intimitate, de iubire, de sentimentul apartenenţei. Nu putea spune asta nimănui căci, atunci când încercase, bunica a decretat că numai curvele nu pot trăi fără bărbat. Că ea trebuia să-şi vadă de studii, mai târziu, de servici. Ca mama ei. Şi să se declare mulţumită. Pe nimeni nu interesa ce simte ea când vedea în jurul ei femei adorate, răsfăţate chiar, faptul că ea nu ştia cum e o sărbătoare în doi. Că nu putea să plângă în braţele mamei care să-i aline suferinţa, care să-i fie sprijin şi cel mai bun prieten. Şi-atunci, plângea pe ascuns.

Dimineaţa se trezea cu ochii cât cepele, dar nu observa nimeni. Nu conta pentru nimeni. Ar fi dat orice să poată urla din toţi plămânii durerea care se aduna în straturi groase, grele, în coşul pieptului.

În liceu, acelaşi coşmar încăpăţânat îi albise nopţile şi o şuviţă de păr ce cădea ştrengar pe frunte. Ca un reminder, să nu poată uita. Se vedea păpuşă într-o vitrină, alături de alte zeci de păpuşi. Frumoase, dar moarte. Doar ea era vie, însă nimeni nu vedea asta. Intra lume pestriţă în magazin, unii cumpărau, alţii doar le admirau. Le făcea semn cu mâna întinsă a rugă, le zâmbea, îi îndemna să o vadă. Inutil. Ţipa, mai apoi, cu disperare: ”Sunt vie! De ce nu mă vedeţi?! De ce nu mă vrea nimeni?!” Degeaba. După câteva încercări inutile, deveni tăcută. Oricum nu auzea nimeni. Într-o zi, intră un tânăr şi ea privi cu tristeţe cum se plimba, ca atâţia înaintea lui, prin magazin. La un moment dat, se opri în faţa ei şi o arătă, spunând: “Pe asta o vreau!” O luă de mâna stângă şi o conduse spre ieşire. Ea nu se putu abţine să nu întrebe: “Nimeni până acum nu m-a văzut. Tu de ce ai făcut-o?” El râse ştrengăreşte şi, sărutându-i obrazul, spuse: “Ţi-am văzut sufletul…” Aşa se simţise cu Victor. La început. În siguranţă… acasă…apoi, nu mai rămăsese decât durerea şi veşnica, naiva speranţă, că, într-o zi, o va iubi ca la început… în momentele bune, el îi promitea eternă iubire, apoi… totul se întuneca.

Toată viaţa ei fusese un vis. O speranţă. Deşartă. După atâţia ani rămăsese doar amintirea şi moartea. Suflet bolnav, minte rătăcită. Se trezi brusc, din somnul profund, cu respiraţia tăiată. Adormise în hainele în care colindase oraşul şi acum erau asudate, reci, sufocante. Nu putea respira. Se târâ până la fereastra înaltă şi reuşi să o deschidă puţin, dar căzu secerată de o durere cumplită în burtă. O durea ovarul stâng. O durere feroce, ca atunci când avortase. Doar nu era însărcinată din nou?! După pierderea copilului, medicii i-au spus că nu va mai putea rămâne gravidă. Au fost la 3 medici diferiţi, din 3 localităţi diferite. Victor a dus-o cu maşina. Voia s-o ştie însărcinată cu copilul lui chiar dacă pe vremea aceea călătorea mult în străinătate, iar Gloria era singură adesea. Şi nu avea pe nimeni alături. Se mutase în Bahal ca să fie cu el. Familia murise pe rând, nu avea de ce să mai rămână în Zorania. Oricum, era complet singură şi acolo. Nu avea nici o prietenă. Puţinele în care crezuse, o abandonaseră când n-au mai avut nevoie de ea. Cel mai mult îi părea rău de Maria, dar şi ea obosise să-i mai fie alături. Îşi găsise perechea şi nu mai avea timp.

Într-o seară, era convinsă că Victor se străduise s-o lase însărcinată. Era neobişnuit de tandru, o copleşea cu vorbe de iubire, o strângea în braţe cu disperare de parcă voia să se contopească cu ea, cu totul, buzele lui senzuale o devorau cu nesaţ, iar când ţipă la explozia finală, se asigură că nici o moleculă din seva-i nu va părăsi moliciunea ei primitoare. Îi vedea ochii adumbriţi de pasiunea ce părea atât de sinceră, de loială. Simţi mâna mare care-i ţinea capul în timp ce o săruta adânc, murmurând: ” iubirea mea…iubirea mea” Nu mai auzise acele vorbe niciodată mai apoi.

Ţipă din toţi rărunchii, se târâ pe jos de durere, îşi zgârie venele până la sânge în încercarea disperată de a-l scoate de acolo. Bolborosea vorbe neînţelese, frânturi de gând nebun, de rugă către o Divinitate surdă. Cât cerşise! Şi lui şi lui Dumnezeu! Cât tânjise după acele momente! Sângele se impregnă în covor şi nu-şi dădu seama decât când cineva o luă în braţe şi, încet, ca în transă, mintea începu să perceapă cuvinte.

– Doamne, iubita, ce se întâmplă cu tine?! Cine te-a adus în halul ăsta?! Ce-ai vrut să faci, fiinţă disperată, că-ţi curge sânge din vene?! Cu ce te-ai tăiat?! Gloria nu reuşi să rostească nici o vorbă deşi mintea lucra febril. Silvia văzu venele aproape despicate, rupte, cu o furie greu de imaginat.

– Dumnezeule mare, ce ţi-ai făcut?!

Gloria rămase mută. Silvia o ridică pe braţe, ca pe un fulg, şi o depuse, inertă, pe pat. Îi spălă, dezinfectă şi pansă rănile şi chemă o ambulanţă. Pastila pe care i-o întinse îi alunecă amară pe gât şi ochii i se închiseră aproape imediat. Tenebrele dispăruseră, cel puţin pe moment, iar palmele strânse cu unghiile intrându-i în carne se destinseră în cele din urmă. Mai simţi doar că e purtată pe sus de braţe puternice, reci ca ale Silviei, iar gura rosti şoptit: “Victor…” apoi nu mai simţi nimic.

Capitolul IV. Pierdută


O clipă cât o respirație se simți bine. Era liberă. Să meargă unde vrea, să vorbească cu cine vrea, să râdă dacă vrea, să plângă dacă vrea. Nu mai depindea de nimeni. Nici măcar sufletește. Oricum, niciodată nu s-a putut baza pe nimeni, nici măcar pe Victor. Îi dăduse impresia, chiar spusese, că va fi mereu acolo pentru ea, dar au fost doar vorbe. Ea trebuia să fie într-un anume fel ca să fie suficient de bună. Să depindă de decizia altora ca să i se dea iluzia aprecierii. Să înghită orice ca să fie iubită. Și asta a făcut. N-a fost, totuși, suficient.

         Singura persoană pe care s-a putut baza a fost ea însăși. Acum, și fizic era singură. Se simțea… pierdută. Afară era o lume pe care n-o cunoștea. Pe vremea primei sale tinereți era altfel. Oamenii erau buni. Exista cinste, onoare, cuvântul dat avea valoare. Acum… valora interesul și capacitatea de a manipula alți oameni pentru a servi unui scop egoist: de valorizare, de iubire, de apreciere, de sprijin de orice fel… Era o lume pe care n-o înțelegea și în care nu dorea să intre. Însă, așa cum  se întâmplase toată viața ei, nu avea de ales. Era ori o situație ori nimic. Și ce persoană sănătoasă la cap ar alege nimicul?!

         ”Hai, fată, lasă tânguiala și gândește-te unde dormi la noapte!” se certă singură și porni spre o direcție necunoscută, în josul străzii pe care se înălțau, parcă sfidător, blocuri întunecate.

         Bântui toată ziua pe străzi, târându-și amărăciunea și bagajul în care era toată viața ei. Mâncă de la un vânzător ambulant ceva ce semăna cu un kebab. Nu-i simți gustul de foame, ar fi mâncat orice. Bău apă dintr-o fântână improvizată și scuipă apa imediat. Probabil era contaminată. Ei, asta e, măcar va muri curând. Căută un hotel căci se făcuse seară de când tot bătea asfaltul sperând că va găsi o soluție pentru situația în care se afla. Dar, cum să caute loc de muncă când nici casă nu avea?! Trebuia să găsească o chirie măcar, apoi când va avea un loc de muncă putea face credit la o bancă să-și cumpere o căsuță sau un apartament cât de mic. Dar cum să găsească chirie când nu mai știa nimic despre piața de imobiliare?! Atâția ani casnică… era greu să-ți revii.

         Ridică privirea care urmărise cu încăpățânare urma pantofilor pe asfalt de ceva timp și rămase uimită. Un baner mare pe care scria ”N-ai unde-ți culca capul la noapte? Intră. Nu vei regreta!” îi sări în ochi. ”Ăștia își bat joc de mine?! Probabil halucinez de sete și oboseală. Altfel, cum ar scrie așa ceva?!” I se păru că i se adresează. De parcă toată lumea știa ce făcuse și în ce hal ajunsese. Nu avea de ales chiar dacă doar i se păruse. Va intra și va vedea.

         Ușa scoase un clinchet plăcut, de clopoțel vesel, când o deschise și împinse valiza înăuntru după care păși în ceea ce se dovedi a fi, într-adevăr, holul unui hotel. Deci, nu-și imaginase.

         O ușă mare, din lemn masiv, cu crestături artistice ce dădeau impresia de broderie, cu frunze și trandafiri și fluturi. Cine crease această ușă era un artist. Lângă ușă, în dreapta, o statuie gigantică a unei femei cu trup generos și frumos, o pălărie mare cu un singur trandafir în colțul stâng al borului ce-i acoperea ochii. O rochie de voal care mai mult incita decât îmbrăca trupul care, într-un mod ușor sfidător, dar nu neapărat nerușinat, te făcea să caști gura. ”Ce-or fi gândind bărbații când văd statuia asta?!” – se întreba Gloria deși știa exact ce gândeau. Văzuse privirile lor nu o dată. Și le ura. Te făceau să te simți o halcă de carne pe care ar fi devorat-o cu plăcere, însă atât. Un sentiment incomfortabil, care înjosea orice femeie. Ce căuta ea aici? Era evident că locul era destinat plăcerilor trupești. Ea disprețuia orice persoană care se vindea în modul acesta grosolan unor necunoscuți. Se întoarse pe călcâie dând să iasă când auzi o voce atât de dulce, de frumoasă, încât înțepeni.

– Nu te teme, iubita. Nu este ce crezi… – o voce blândă, de femeie la a doua tinerețe.

– Nu mă tem de nimic, dar….

– Dar crezi că ai nimerit într-un bordel.

– Ăăăă … nu l-aș numi chiar așa…

– Hai să lăsăm minciuna. Se citește pe fața ta ce gândești.

Gloria știa că așa este. Mereu a avut problema asta. Nu putea minți nici dacă viața ei depindea de asta. Nu știa cum. Fața ei spunea totul. Tot ce gândea, tot ce simțea. Era, așadar, ușor pentru oricine să știe, să vadă. Poate de asta le era așa de ușor unora s-o fraierească. Ce mare amăgire îi fusese viața… câtă răutate umană suportase, câte jigniri, umilințe…

– Nu mint. Am văzut statuia și, trebuie să recunoașteți și dumneavoastră, că te duce cu gândul la o femeie de moravuri ușoare.

– Știu. Asta e și șmecheria. – zise femeia râzând. Era, într-adevăr, o femeie la vreo 50 de ani, voinică, frumoasă încă, trupeșă, ca o matroană.

– Știu și cum arăt eu, așa că nu te mai holba așa la mine, fato. Dacă ai nevoie de un loc unde să dormi, ai văzut banerul, da?, atunci aici ai tot ce-ți trebuie până te pui pe picioare.

– Dar, de unde știți dumneavoastră că trebuie să mă pun pe picioare? Așa de rău arăt?!

– Iubita, aș minți dacă aș spune nu. Arăți ca un om nefericit, nu te întreb care-i treaba, și care are nevoie disperată de un somn bun și o mâncare caldă. Ah, și un duș prelungit. Puți ca un sconcs!

Nu se putu abține să nu râdă. Femeia avea haz și era directă. Adora oamenii onești, care spun ce gândesc, chiar dacă nu sunt plăcuți pentru asta. Orice numai tertipuri nu.  A avut parte de ele cu Victor cât pentru 7 vieți!

Femeia râse și ea și-i întinse mâna. Gloria luă în mână palma mare care-i acoperea micuâețe mâini cu totul și o trecură fiorii. Femeia avea mâinile reci ca ale unui mort. Își retrase mâna deîndată și dădu un pas înapoi. Femeia râse zgomotos.

– Vai de tine, biata fată, am uitat să-ți spun că sunt un android! Numele meu este S52, dar îmi place să mi se spună Silvia. Pe tine cum te cheamă?

Gloria reuși cu greu să se adune. Scăpase valiza din mână, iar aceasta se răsturnase. Acum Silvia îi aduna lucrurile de jos și râdea înfundat.

– Iartă-mă, Silvia, nu m-am așteptat.

– Știu, iubita, știu. Creatorii mei au fost niște artiști. Nimeni nu-și dă seama decât după ce dă mâna cu mine. Iar mie îmi place să clarific lucrurile de la început. Așa evităm multe momente stânjenitoare. Dacă nu vrei să-mi spui cum te cheamă, este ok. Ai tu un motiv, bănuiesc.

– Ah, nu. Nu este așa. Mă cheamă Gloria. Ce loc este aici de fapt?

– Mă bucur să te cunosc, Gloria. Este un azil.

– Adică de nebuni?!

– Nu, dragă. Auzi ce prostie! Cuvântul azil nu mai înseamnă casă de nebuni ori de bătrâni de 5 ani. Noua Ordine i-a schimbat semnificația. Acum înseamnă casă temporară. Deci, vezi bine, nu ai de ce îți face probleme.

– Așaaa… chiar nu știam. Eu în ultimii 5 ani nu prea am ieșit, soțul meu… ăăă … fostul meu soț nu mă lăsa. Nu singură.

– Oh, ești divorțată, așadar!

– A murit?

– Da.

– Biata fată! – părea sincer emoționată, prea sincer pentru un android, dar Gloria se bucură că exista un suflet căruia să-i pese, chiar dacă acesta era jumătate robot, și mai ales, care să nu încerce să o descoase.

– Haide, să nu mai pierdem vremea. Ești obosită. Te conduc în camera ta, apoi poți coborî la bucătărie să mănânci. În cameră ai tot ce-ți trebuie.

O luă înainte pe scări în sus. Gloria urmărea cu palmele liniile din lemnul balustradei și număra modelele de fluturi de pe covoarele noi, moi, întinse pe fiecare treaptă. Aceleași culori ca pe ușă. Albastru și alb. Totul înota în aceste culori. Ca un ocean de liniște. Și totul era nou, din altă lume, parcă, față de griul urât și trist de afară.

– Știu că ai întrebări, dar ele pot aștepta.

– Acum vreau doar să știu a cui e statuia?A fondatoarei noastre, doamna Stilescu. Acum 5 ani i-a murit băiatul într-un accident în trafic. Fugise de acasă pentru că tatăl lui vitreg voise să-l violeze. Doamna Stilescu l-a dat afară pe nenorocit deîndată ce a aflat, dar era prea târziu. Gil, așa-l chema pe băiat, murise deja. Atunci, doamna S, cum îi spuneam noi, a hotărât că trebuie să deschisă un spațiu pentru cei care au nevoie de o casă temporară. Ca să nu ajungă la disperare, cum fusese fiul ei. Ea, sărmana, nu avea de unde ști ce făcea soțul ei când era ea plecată prin țară. A fost conferențiar în cibernetică și pleca mult la conferințe, chiar și în străinătate. Când se întorcea, băiatul nu-i spunea nimic, iar soțul avea tot interesul să nu-i trezească suspiciuni. Când, în ziua aceea fatidică, Gil, în sfârșit n-a mai suportat și a fugit de acasă, ea era la Washington, iar băiatul o sunase să-i spună. A luat ea primul avion spre casă, dar… a ajuns prea târziu.

– Și cu soțul ei ce s-a întâmplat?

– Cu Gil mort, nu s-a putut dovedi nimic. N-a fost arestat, însă doamna a divorțat de el și l-a lăsat în dosul gol, pe străzi. Banii și i-a investit în locul acesta.

– Și statuia… ce vrea să însemne?

– Putere?

– Puterea unei femei care a fost tratată ca o proastă de bărbați și care le-a venit de hac.

– Ah, da… dacă te uiți cu atenție, se vede … emană o energie puternică, de învingătoare.

– Așa este. Gloria, cred că tu ești un sensite.

– Un ce?

– Un sensite. O umană care simte energii.

– Așa se numește?

– Nu știai că ai puterea asta?

– Am simțit ceva cât am trăit cu …. dar nu am reușit să înțeleg niciodată. Credeam că sunt doar stări.

– Nu sunt. Mai vorbim despre asta. Iată camera ta.

Gloria păși într-o cameră imensă. Luminoasă. Deschisă până pe o terasă pătrată, plină cu trandafiri. Se pare că trandafirii pe care-i adora o urmăreau peste tot. Primul cadou de la Victor fusese un trandafir galben. Nu-i putea suferi. El știa că ei îi plăceau cei roșii. Două șezlonguri, o măsuță, pe măsuță un aparat de făcut cafea. Uși culisante. Un pat matrimonial cu cuvertură în același tonuri de albastru bleu ciel și alb, cu imenși trandafiri albaștri pe cuvertură. Un dulap cât peretele, clădit în perete, zeci de sertare în care ea nu avea mai nimic de pus. Poate va avea. Cine știe cât va putea sta aici?

Lăsă valiza din mână, poșeta aluneca pe covorul mițos, tot albastru, trupul se lungi de-a curmezișul pe moliciunea patului. Acesta îi cuibări somnul ce veni instantaneu și, pentru prima dată în nesfârșite zile, liniștit.

Capitolul III. Drumul


Aerobusul ateriză într-un final. Zborul durase doar o oră, dar ei i se păruse o veşnicie. Timpul se măsura acum în bătăile inimii sale şi în puterea de a răzbi.  Va trebui să-şi aducă aminte cum se simţea independenţa, cum era să te descurci singură, cum era să n-ai pe nimeni, cum fusese viaţa înainte de Victor. Nu mai era doamna Stern decât în acte. Era Gloria. Gloria Mundi. Îşi va face acte false, ştia că existau în lumea de jos numită Paradisul Uitat persoane dubioase care fabricau orice. Întotdeauna judecase şi dispreţuise în secret acei indivizi certaţi cu Ordinul – noua lege universală – pentru că, în mintea ei, nimic nu justifica criminalitatea. Ea credea în lege, în Justiţie, în dreptate, în adevăr. Acum era una dintre ei. O criminală.

Coborî din aerobus, încet, cu ezitare. Uşa se închise silenţios în urma ei, iar aerobusul decolă în mare viteză. Adresa. Unde era adresa?Puse în funcţiune ghidajul videotelefonului şi Arthur -vocea de ghidaj- ce se mai supărase Victor că nu înregistrase vocea lui!- îi spuse pe tonul uşor peltic, cu accent irlandez, că trebuia să o ia la stânga, pe a treia străduţă de unde era. Zâmbi involuntar. Vocea asta de elf o făcea mereu să zâmbească.

Urmă instrucțiunile roboțelului. Călca absentă pe cărări cu piatră cubică neagră, pe alei întunecate, triste. Pașii aveau ecou. Nu era nimeni în jur. Poate, totuși, era târziu. Nu purta ceas. Nu știa ora. Telefonul nu-i sunase nici măcar o dată. Cine era s-o mai sune? Nu-i lipsea nimănui. Oare Lavinia și Max aflaseră? Dacă da, de ce nu o căutau? Se împiedică de o piatră singulară, de culoare cenușie, uitată ca și ea, pe o stradă cu blocuri gri, cu balcoane înfipte în pereți ca niște nișe de întunecime și înghesuială. Oamenii ăia pe unde respirau? – se întreba. Citea numele străzilor. Pe aici trebuia să fie. Hospice Avenue 222. De ce-or fi având toate străzile nume englezești? De când nu mai ieșise de capul ei pe străzi, nu mai știa. Victor n-o lăsa să iasă singură, cel puțin nu pe jos. ”Am grijă de siguranța ta, iubire. Lumea de afară e primejdioasă”. Îl crezuse. Mereu a crezut tot ce i-a spus.

Se opri în fața unui bloc de 23 de etaje. O dărăpănătură. Parcă nici nu era locuit. Intră într-un hol întunecat, cu o gresie neagră, crăpată. Nu era nimeni.

-Aloooo! E cineva!?

Vocea îi răspunse ecou. Nici o țipenie. Urcă primele scări care îi ieșiră în față. Nu întâlni pe nimeni. De undeva, de sus, se auzeau zgomote. O huruială. De parcă cineva dădea găuri în pereți. Se hotărî să meargă înspre zgomot. Era evident că prietena ei nu locuia aici, iar ceea ce fusese cândva bloc de apartamente acum era altceva. Dar ce, nu reuși să-și dea seama. Poate acolo unde se lucrează, cineva îi va spune unde au dispărut oamenii. În capătul holului descoperi ceva ce semăna a lift. Apăsă butonul, dar liftul nu funcționa. Se duse spre scări. Scări abrupte, dărăpănate, pe alocuri balustrada era ruptă, iar ea se temea că va ameți și va cădea. Ar fi căzut în gol. Se uită în jos cu teamă. Dacă și-ar da drumul acum…dar, poate n-ar muri, ar rămâne invalidă. Asta era mai groaznic decât să mori. Gândul de a zăcea undeva pe un pat, imobilizată de paralizia membrelor datorită fracturării coloanei vertebrale în cădere, singură, uitată de lume, o făcu să se tragă înapoi cu repeziciune.

Oboseala urcării o birui și se opri din drum. Nu mai putea. Picioarele nu o mai țineau. Zgomotul se opri brusc. Auzi o voce de bărbat înjurând.

– Morții mă-ti de compresor!

Apoi o bufnitură. Probabil bărbatul trântise mașinăria căreia îi spunea compresor de pardoseală. De fapt, un ciment învechit, în mod evident călcat de sute de pași, odată, demult. În liniștea de după, auzi pași grăbiți care păreau să coboare în direcția ei. Să se ascundă? Să aștepte? Era acel necunoscut un  pericol pentru ea? Nu prea avea unde se ascunde, așa că hotărî să rămână pe loc. Oricum, era atât de obosită și de urcat și de foame – nu mai știa când a mâncat ultima dată, lăsase toate cardurile în urmă, cash nu avea decât pentru o zi, maxim 2 – că nu putea fugi nici dacă viața ei depindea de asta.

Se așeză pe scările murdare de moloz și vechime și așteptă. Pașii apăsați, grăbiți, nervoși se apropiau asurzitor și… când ridică privirea, în fața ei se afla un bărbat înalt, bine făcut, cu un trup atletic, un păr negru creț și vâlvoi, niște ochi negri-tăciune, dar un zâmbet de milioane. Era la fel de surprins ca și ea. Ea căscase gura, admirându-l sincer și fără să-și dea seama că el putea ghici la ce se gândea. El o conspecta cu curiozitate nedisimulată și ea roși. Vocea sparse tăcerea oarecum intimidantă.

– Oh, salutări! De unde ai apărut!? Nu știam că mai e cineva pe aici.

– Salutări! Nici eu nu credeam că nu mai e nimeni pe aici. O caut pe prietena mea care locuiește…ăăă….locuia aici. Este ultima adresă a ei pe care o am.

– Adică eu sunt nimeni?! Da, bine, am înțeles ce voiai să spui. Nu, nu mai locuiește nimeni aici de 5 ani. Când am venit noi, locatarii fuseseră evacuați.

– Noi? Care noi?

– Oh, scuze. Nu mai sunt obișnuit cu oamenii. Noi, adică firma la care lucrez – Technoscale Robotics.

– Ce e asta? Ce face firma ta?

– Roboți, așa cum îi spune și numele. Mai exact, drone.

– Drone? Credeam că sunt doar povești.

– Sunt realități. În curând, totul va fi controlat cu dronele astea. Traficul rutier, condamnații ieșiți pe cauțiune, infractorii sexuali eliberați după ce și-au ispășit pedeapsa, etc. Vom fi o societate mult mai organizată.

– Și oamenii obișnuiți?

– Nu e grozav?

– Vom fi mereu supravegheați. Nu e firesc.

– De ce? Ai ceva de ascuns?

Dacă ar ști… Era îngrozitor dacă era adevărat. Dacă dronele vor controla totul, nu va mai exista intimitate, siguranță. Ea nu va mai fi în siguranță. Trebuia să plece. Cât mai repede. Să-și găsească un adăpost, un loc de muncă, să câștige bani cât mai repede și cât mai mulți să-și poată face operația cu laser. Să n-o mai recunoască nimeni. Poate așa n-o vor găsi niciodată. Dacă o găsesc, n-o vor crede că a ucis în legitimă apărare. Bărbații întotdeauna aveau drepturi, femeia era o proprietate. Ea, cel puțin, nu cunoscuse altfel de bărbați. Nici nu credea că există.

Crezuse din tot sufletul. În dragoste, în suflete-pereche, în oameni, în Dumnezeu. La început, Victor fusese tot ce a visat. Idealul de bărbat. Apoi, cu timpul… nu mai știa ce fusese. Acum, la 32 de ani, nu mai credea. Murise speranța, rămăsese doar durerea și întrebările la care n-o să-i răspundă nimeni, niciodată. Victor a refuzat de fiecare dată. De parcă îi era frică să o lase să-l cunoască deși ea simțea că, adânc, în sufletul lui, exista un alt Victor. Acela care i se arătase la început de relație. Apoi, parcă acela murise și îl locul lui rămăsese acest monstru: insensibil, opac, crud, care n-o mai vedea pe ea ca om, ca femeie, ci ca obiect, ca resursă și proprietate.

Își reveni din visare când îl auzi pe bărbat întrebând-o:

– Dar tu cine ești? Un nume ai?

– Am – îi răspunse ridicând fruntea sfidător. Același lucru aș putea să te întreb și eu!

– Wow! Ușor, domniță! N-am dat cu drujba!

– Nu te-ai prezentat. Eu de ce aș face-o?

– Ai dreptate. Îmi cer scuze. Sunt Mihael Sobu, arhitect și dronolog.

– Ha? Adică cum vine asta?

– Adică, am două specializări. Sunt arhitect și mă ocup de…

– Știu ce este un arhitect. Nu sunt femeie de serviciu, sunt profesor. Mă rog, am fost.

– Ooohh, sărut mâna, doamna profesoară!

– Nu săruți tu nimic!

– Dar acră mai ești!

– Numai cu cei care mă persiflează!

– Iertare, glumeam….

– Mă bucur să te cunosc Mihael Sobu. Mă numesc… avu o scrută, imperceptibilă ezitare…Gloria. Gloria Mundi.

– Ca în latină? Ești gloria lumii?!

– Iar sarcasm! Așa mă cheamă!

– Bine, bine. Nu guști umorul.

– Ba da. Dar doar pe cel bun. Al tău este ofensator și nu văd de ce l-aș tolera. Oricum, trebuie să plec, iar tu trebuie să …faci ce faci tu de obicei.

– Nu-i grabă. Eu, cel puțin, nu mă grăbesc. Nu mai merge mașinăria și până când 720 mi-o repară, va fi mâine. Așa că timp am. Tu te grăbești undeva?

– Ăăă… credeam că voi locui la prietena mea, dar dacă ea nu mai stă aici…trebuie să-mi caut un hotel, ceva. Cine e 720?

– Robotul meu mecanic.

– Aha… și ce este un dronolog?

– Cel care se ocupă de designul și construcția dronelor. Adică, unul ca mine.

– Am înțeles.

S-a lăsat tăcere. El nu mai întreba nimic, ea nu voia să spună nimic. Se gândea cum să facă să nu fie nesimțită, dar să plece până când nu ajungeau să converseze prea mult. Nu era pregătită pentru oameni, mai ales că era pe fugă.

Mihael vorbi în momentul în care își formula în minte încheierea întâlnirii.

– Deci… aș fi prea nesimțit dacă te-aș invita la mine? Fără nici un gând ascuns. Recunosc că-mi placi, dar nu sunt genul care se cuplează cu oricine și, cu siguranță, nu invit toate fetele pe care le cunosc acasă la mine, dacă asta gândești.

– Ăăă… generoasă ofertă, dar… n-o pot accepta.

– Nu insist, dar unde vei merge?

– Nu știu. Găsesc eu ceva. Mă dirijează Arthur.

– Cine e Arthur?

– Robotul meu deștept. – îi făcu o demonstrație, fixând navigația în căutarea unui hotel. Mihael râse zgomotos la auzul vocii lui Arthur.

– E haios.

– Da, este. Ei, Mihael…la revedere.

– Stai!

– Ce mai e?

– Iată numărul meu. Doar în caz că ai vreodată nevoie.

– Mulțumesc. Salutări!

– Salutări, Gloria!

Se grăbi să plece, deși habar nu avea unde o va purta drumul. Pe Fulvia nu avea cum s-o mai găsească, deci nu avea unde locui.

– Arthur, dirijează-mă. Am rămas doar noi doi.

Capitolul II. Gloria


Ușa se închise cu zgomot surd în urma ei. Valiza grea îi rupea mâinile, însă nimic nu o sfărâma în bucăți ca durerea. O durere mută, căci nu avea cui o spune, târâtă după sine ani de zile. O scârbă viscerală față de perfidia masculină, față de soartă, de Dumnezeul care a abandonat-o.

Se ghemui într-un colț al străzii moarte pe care zilnic își freamătă pașii mii de oameni, ducând în cârcă cruci alese ori nedorite, putințe, neputințe, dezamăgiri, vise mute. Rămase așa, chircită în durerea-i, până când claxonul unui aerobus o făcu să-și ridice privirea. Îi zâmbi un pilot X7, din aceia special instruiți să conducă aerobusuri, iar ea văzu, printre lacrimi, o lumină ciudată în ochii lui.

– Urci? – o întrebă acesta. De parcă știa ce vrea să facă?! Singurul lucru pe care știa cert că vrea să-l facă era acela de a pleca departe. De a uita. Pe EL, pe sine, pe dragostea pe care o simțea și acum pentru bărbatul care-i fusese torționar.

Nu-i răspunse. Nu avea ce. Își culese lacrimile de pe genele de pe care rimelul cursese valuri și-i desenaseră pe obraz dâre de durere, bagajul, puterea infimă ce-i mai rămăsese și urcă în aerobus. Acesta își luă zborul imediat. Ea apucă să se așeze pe una din pernele libere de spumă cu memorie și închise ochii. Nu voia să vadă nimic, să audă nimic, nu voia nici să mai existe. Nu avea însă curajul să-și completeze gândul de auto-anihilare. Era păcatul capital al noii lumi și dacă nu mureai, te pedepseau refuzându-ți criogenarea. Ori ea nu voia asta.

Dacă era să dispară fizic, voia să aibă măcar speranța că va dăinui spiritual. Că nu va dispărea, pur și simplu, dintr-o lume în care nu a cerut să se nască, dar pe care a servit-o, ai cărei prunci i-a educat mulți ani, până când Victor a luat-o de nevastă și i-a interzis să mai muncească. ”Fac eu bitcoins suficienți ca tu să nu ai nevoie să te stresezi cu progeniturile altora. Poate îți fac eu un copil și atunci vei fi mereu ocupată. Până atunci, însă, ai casa, cumpărăturile, mașina ta proprie GT400 – am scris-o pe numele tău -, nu ai nevoie să muncești pentru străini.” Acceptase. De când îl cunoscuse, nu și-a dorit altceva decât să-l facă fericit.

Acum, tot ce-și dorea era să-l uite. Să uite momentele în care el se purta de parcă era iubirea vieții lui, apoi se întorcea pe călcâie și nega tot. Acest du-te-vino dement o tortura. Apoi, tăcerile lui interminabile când ea se simțea respinsă, ignorată, uitată chiar dacă era în fața lui, umilința care punea stăpânire pe ea de fiecare dată pentru că trebuia să se milogească de el să-i spună ce s-a întâmplat. Răspunsul era mereu contradictoriu.

– Nu s-a întâmplat nimic important. Ți-am spus că sunt dezamăgit de toate…

– Dar aseară erai fericit. Mă iubeai. Ce s-a putut întâmpla peste noapte?!

– ………….

– Puiule, te rog vorbește cu mine. Un singur creier nu poate avea mai mult de două perspective. Știi și tu asta. Hai să discutăm. Orice are o soluție.

– Mulțam. Ești drăguță.

– Înțeleg că nu vrei să vorbești cu mine…

– Prefer să fiu singur.

– Mă respingi?!

– ………..

– De ce te porți așa? Ce rău ți-am făcut eu ție? Spuneai că ești fericit cu mine!

– Uneori…

– Uneori ceeee????!!!

Nu spunea. Apoi, peste zile ce ei îi păreau nesfârșite, el revenea la normal. Ca și cum momentul acela nu existase nicicând. Nu voia să explice. Nu-i suporta întrebările. El uitase. Ea nu avea dreptul să înțeleagă. Dacă insista pentru că i se părea firesc ca într-o relație să se comunice, mereu se sfârșea cu scandal.

Își promisese de atâtea ori că nu-i va mai păsa. Dacă nu vrea să vorbească, e ok. Dar nu reușea să-i înțeleagă comportamentul. Oricât se străduia, nu înțelegea cum se putea transforma așa de la un moment la altul. Acum o iubea cu o disperare și sinceritate de nedescris, acum o trata de parcă era o nimeni. Înnebunea și lui nu-i păsa de durerea pe care i-o provoca. Îi închidea gura numind-o melodramatică și gata. Dacă n-o iubea, de ce nu-i dădea drumul?! O dată îl întrebase.

– Vrei să ne despărțim?! Eu n-am nimica…

– Nu asta am spus. De ce răstălmăcești cuvintele mele?

– Nu te pot iubi așa cum vrei tu.

– Ce înseamnă asta? Nu există un anume fel de a iubi. Ori iubești, ori nu. Tu mă iubești sau nu?

– Nu căuta răspunsuri.

– Îți dai seama ce îmi ceri?! Tu de ce ai căutat?! De ce când TU mă vrei, eu trebuie să-ți ofer totul, dar tu nu vrei nici să vorbești cu mine mai apoi?!

– Am oferit mereu… cu rețineri, dar am oferit…

– Cu rețineri după atâția ani?!

– Deh, nici așa nu e bine…

Nu avea nici un rost. El nu dialoga decât când avea nevoie. În rest, ea trebuia să ghicească ori să-și imagineze ce o ducea capul. Era absent, în lumea lui, dar când revenea, ea trebuia să fie aceeași: iubitoare, înțelegătoare, a lui.

Aerobusul trecu peste clădiri și, se trezi lângă ea cu robotul cu tichete, R22.

– Până unde, stimată doamnă?

Habar nu avea ce să-i răspundă. Își stoarse mințile să găsească o destinație. Subit, își aduse aminte că, cu ani în urmă, avusese o prietenă în ParkLake. Poate, o va primi. Căută adresa în videotelefon. O găsi. Îi spuse lui R22 destinația, iar acesta îi înmână holotichetul. Nu știa dacă Fulvia mai trăia sau dacă o mai ținea minte, dacă nu cumva se mutase, dar nu avea de ales. Nu avea unde merge, iar după crima pe care o comisese, probabil era deja căutată. Acum își aduse aminte că uitase să spele cuțitul. De fapt, uitase să-l scoată din grumazul lui. Singurul gând fusese atunci acela de a fugi. Oriunde, cât mai repede.

Se lăsă pe spate cu scaunul și porni audioboxul. Măcar să cânte ceva. Așa nu-și mai auzea gândurile și, poate, reușea să se adune cât de cât până ajungea la prietena ei. Ea nu trebuia să știa nimic. O va întreba sigur. Îi va spune că l-a părăsit. Lavinia, Max, oare ei ce vor crede când nu îi va mai suna nici ea, nici Victor? Oare o vor căuta? Nu, acum nu trebuia să se gândească la asta. Acum, trebuia să uite. Să se transforme. Să devină ceea ce disprețuise mereu: o nenorocită. Va minți, va fura dacă va trebui, va ucide toată umanitatea pe care o avusese în ea. Nimeni și nimic nu va reuși s-o mai rănească. Va deveni alta, cu totul. Și… pentru asta, întâi de toate îi trebuia alt nume. Apoi, altă fizionomie. Apoi, …. va vedea mai apoi. O listă întreagă de nume îi rulă în creier. Cândva, memorase lista în așteptarea copilului care nu s-a mai născut. La numai o lună de când îl anunțase că-i poartă copilul, după o ceartă teribilă pentru că ea îndrăznise să-l întrebe de ce nu se bucură că ea este însărcinată, a pierdut copilul. El era plecat în delegație. Când s-a întors, nici n-a întrebat-o ce s-a întâmplat. După trei săptămâni, când au făcut dragoste, el i-a mângâiat burtica cu atâta drag că ea a plâns mai târziu, toată noaptea, în bucătărie, în timp ce el dormea liniștit.

Avea drum lung de străbătut. Singură. Fără nici un sprijin. Un nume….  Gloria. Pentru că, spera, că într-o zi, grația divină îi va permite și ei să fie fericită.

 

Capitolul I. Prima crimă


Și-a spălat mâinile șiroind a sânge, urmărind pierdută în gânduri cum apa se împletea cu roșul scurs din rana înțepată de cuțitul pe care încă îl strângea între degete. Privea cum se prelinge urma de viață pe arătător, încet, apoi în chiuveta din baie, prin grătarul de scurgere până în sifon și mai departe în țevi, prin canale. Auzea, parcă, din nou, gâlgâitul ultim din gâtul retezat al bărbatului care zăcea răstignit pe canapeaua din living. A fost de ajuns o singură tăietură. Cuțitul era ascuțit, iar furia ei nemăsurată. Zece ani de abuz…amintirea primei palme, apoi a jignirilor, a umilinței…. a speranței ei, a iubirii ei, a temerii că, dacă fuge, el o va găsi…promisiunea lui că nu se va mai repeta, că o va iubi mereu…

Nu simțea nimic. Nici regret, nici ură. O amorțeală ciudată care o făcea stană de piatră. Nu simțea nici durerea din rana adâncă de pe frunte unde el o lovise cu pumnul încleștat și ghiulul de pe inelar rupsese pielea. Căzuse pe jos, pe spate, iar el o încălecase, țintuind-o, cu mâinile și picioarele desfăcute. Știa ce urma. O va amuți, astupându-i gura cu palma rece, sărată, umedă, și o va silui. Ea va continua să plângă și să geamă cerșind să înceteze. El nu va auzi. Ea va trebui să audă, din nou, vorbele murdare:

– Știu că-ți place! Ești a mea!

El se va termina curând, cu muget de fiară, se va rostogoli într-o parte și o va lăsa cu chiloții în vine, sânii goi, sutienul rupt și ….sufletul terfelit. Apoi, el se va ridica, își va turna un whiskey cu gheață și va bea până va adormi. Ea va rămâne o vreme pe jos, chircită de durere fizică și emoțională, va plânge în surdină, apoi, se va târâ în baie, va face duș și …. mâine va fi o nouă zi în care … el se va mira că ea are ochii umflați și roșii, că are pete vinete pe obraji și că nu va vorbi când îi va servi micul dejun. El va întreba ce s-a întâmplat, apoi își va aminti, va lua pastila pentru durerea de cap, își va reveni din mahmureală, va cerși iertarea ei și nu va înceta până când ea nu-i va spune că-l iartă. Abia atunci va pleca la servici, iar ea va putea răsufla ușurată. Până când…nu știa niciodată. Dar….acceptase soarta. Nu avea ce face.

Așa gândise mulți ani, prea mulți. Până într-o zi când…. teama că o va ucide se făcuse mai mare decât teama de a deveni o criminală și de a-și petrece restul zilelor în închisoare.

Era o sâmbătă. Nu va uita niciodată acea zi. Nimic nu prevestise deznodământul ulterior. De două săptămâni nu pusese mâna pe ea. Era tandru, iubitor, generos. Ea putea zâmbi din nou. Rănile fizice se vindecaseră. Rămăsese doar o umbră deasupra sprâncenei stângi. Spera că va continua așa. El planifica o ieșire cu Max și Lavinia, prietenii lor de o viață și vecini de cartier, la un picnic în Parcul cu Lotuși. Știa că ea adora lotușii. Ea s-a bucurat. Vineri seara, el venise acasă cu un buchet enorm de trandafiri roșii – preferatele ei – și un lănțișor de argint cu un pandantiv în formă de două inimi intercalate. I l-a pus în jurul gâtului, spunând:

– Așa sunt inimile noastre, iubita mea. Legate pentru totdeauna.

Ea a lăcrimat de fericire, l-a sărutat și seara au făcut dragoste ca în primii doi ani de căsnicie când el era cel mai iubitor bărbat de pe pământ. I-a promis atunci că nu va da jos lănțișorul niciodată. A adormit târziu în brațele lui, mulțumită, simțindu-se iubită.

Dimineața se ivi însorită cu un soare de iunie prietenos, molatec și care îi răsfăța pe după perdele cu raze mângâietoare. Se întoarse spre el somnoroasă, felină, și îl sărută pe gură. El se întinse, trezit parcă brusc, întoarse fața într-o parte și zise:

– Știi că nu-mi place înainte de spălatul pe dinți.

Ea înlemni lângă trupul care doar cu câteva ore înainte i se oferise cu atâta pasiune, sinceritate, că respingerea din dimineață i se părea un vis urât.

– Iartă-mă, puiule. Mi se făcuse dor. – șopti cu teamă să nu-l supere, sperând, totuși, că doar i s-a părut.

– Dor???? Păi, aseară am făcut sex. – vorbele tunară. Seci. Indiferente.

– Pentru mine…n-a fost… sex – articulă cu greu, simțind cum inima începe să galopeze și mintea să se cufunde în teroare.

– N-a fost? Dar ce-a fost?

– Am crezut…că am făcut dragoste…

– Tot aia e. Hai, treci la baie. Apoi, fă ceva de mâncare că plecăm la picnic.

– Da, iubire. – se ridică din pat cu lacrimi în ochi. Nu se înșelase. Pentru el ea nu însemna nimic decât o gaură. Un bun al lui, nu un om, nu o femeie, nu partenera lui de suflet, chiar dacă, uneori, spunea vorbele. A doua zi le nega. Parcă era alt om. Nu apucă să-și ia halatul ca să-și acopere goliciunea, când el zise:

– Și nu mi te smiorcăi acuma când nu te văd, că nu ai de ce. Nu gust melodrama.

-Nu mă smiorcăi…mă doare doar că mă tratezi de parcă aș fi o nimeni.

– Ei, asta-i bună! Ți-am cumpărat un cadou și tu te plângi?!

Nu mai era nimic de zis. Trebuia să tacă. El era deja aprins.

– Nu mă plâng…voiam doar….

– Ei, da, voi femeile mereu vreți ceva. Nimic nu vă ajunge!

– Nu, iubire. Nu este așa. Nu te supăra și tu din orice. Aveam doar nevoie de tandrețe. Aseară ai fost perfect.

– Ei, – spuse el mai calm – nu se poate mereu. Hai, pisicuțo, treci în bucătărie!

Încă spera că furtuna nu se va naște. Nu mai zise nimic, trecu în bucătărie și se apucă de pregătit micul dejun. Auzea dușul curgând și pe el fredonând. Dacă ar ști cât îi adora vocea! Cât de fericită fusese cu o seară în urmă și acum…parcă…unde dispăruse bărbatul ei, cel care o iubise de parcă era singura femeie de pe planetă?!

Puse masa și îl strigă:

– Iubirea mea, masa e gata! Vii?

– Vin acum. – se auzi din dormitor.

Când intră în bucătărie, era proaspăt ras – nu suporta nici barba de o zi, îl mânca pielea – ea adora pielea lui, fină, de băiețandru, parfumat și zâmbitor.

– Ia să vadă băiatul ce i-a pregătit nevasta…

– Sper să-ți placă. Sunt preferatele tale: ouă ochiuri, pâine prăjită, margarină, roșii de casă, ceai.

– Mmm… bun așa, ești bună…. și în bucătărie … – zise, zâmbind malițios. Ei nu-i plăcea când vorbea așa. Suna atât de …murdar. Nu era ea pudică, dar o deranja când el vorbea așa. Se simțea o bucată de carne. Și … atât. Îl rugase de multe ori să nu mai vorbească așa, dar pe el îl încânta și îl amuza faptul că ea roșea în acele momente.

– Pe la cât crezi că ne vedem cu Max și Lavinia? – întrebă ea, ungându-i felia de toast cu margarină.

– N-ai tu treabă cu asta. Tu doar pregătește mâncarea care o luăm cu noi. Restul e treaba mea.

– Păi tocmai de asta te întrebam, să știu pe la ce oră să fiu gata….

– Cum adică pe la ce oră?! Da ce? Tu muncești pe ore?

– Nu asta am zis. Nu voiam să întârziem și ei să ne aștepte.

– Dar ce, ai întâlnire cu Max sau ce?

– Iubire, de ce vorbești așa?! Nu e amuzant.

– Normal că nu e. Ți se pare că mă amuz?! –vorbele cădeau ca loviturile de ciocan. Dure. Amenințătoare. Ochii se mijeau și nu se mai vedea decât maroniul întunecat. Cunoștea această privire prea bine.

– Știi bine că nu e nimic între mine și Max sau orice alt bărbat. – ridică tonul fără să vrea. Nu înțelegea ce îl apucase. Nu-i dăduse niciodată motiv de gelozie. Nici nu credea că poate fi gelos.

– Știu?! Pe bune?! – acum se răstea, iar ochii aruncau săgeți otrăvite.

– Da, știi.

– Ei hai că asta-i chiar culmea?! Adică eu sunt nebun?!

– N-am zis asta…

– Dar o gândești! Se vede că o gândești! – țipa.

– Cum poți să spui asta?! De ce cauți mereu motive de ceartă, iubirea mea?!

– EU caut motive?! Deci, mă crezi nebun! E clar!

– Nu… – teroarea pusese o gâlmă în gâtul ei și abia mai putea articula vorbele. Știa că oricum el nu le mai auzea.

– Nuuu?! Atât ai de spus?! Cum explici că Max te sună pe tine când are nevoie de un sfat, că stați ore întregi pe telefon cu, vezi, doamne, schimb de rețete?!

– Nu stăm ore întregi și vorbesc de față cu tine. Nu este clar că nu am nimic de ascuns? De ce mă suspectezi, puiul meu?

– Ei lasă că știu eu! Rețete, auzi! Ce treabă are el cu gătitul când are nevastă?!

– Doar știi și tu că Max e gurmand și îi place să gătească. Sigur că Lavinia îi face de mâncare, dar dacă lui îi place, de ce să n-o facă?Un bărbat nu gătește! E treabă de muiere!

– Bine, dragă… – ce să mai zică? Încăpățânat cum era, știa că orice ar fi spus ea, el tot la părerea lui rămânea. Dacă nu mă crezi pe mine, de ce nu-l întrebi pe Max?

– Adică, ce, să râdă de mine?!

– De ce să râdă? Dacă crezi că te înșel cu Max, confruntă-l.

– Ce ți-ar mai plăcea ție să mă vezi umilit! Să râdă ăla de mine că mă înșeală nevasta!

– Dar nu te înșel! – nu și-a dat seama cum a izbucnit țipătul printre dinții pe care-i ținea strânși tocmai ca să nu spună ceva greșit.

– Ceeee???!!! Tu țipi la mine?!

Nu apucă să răspundă căci palma șfichiui buza de jos care se sparse în vaiet. Se dezechilibră pe scaunul de vizavi și scăpă furculița pe jos. Repeziciunea cu care el lovise peste masă cu atâta sete, o zăpăcise. Culese tacâmul de pe jos, printre lacrimile de durere, el se ridică brusc, trântind farfuria cu resturile de mâncare pe jos. Tună un: – Culege-le, rapandulă! și se îndepărtă în direcția living-ului. Nu trecu mult și auzi televizorul dat la maxim iar el țipând în telefon.

– Alo, Max, pică treaba de azi. Nevastă-mea e la ciclu. – scuipă vorbele și închise fără să aștepte răspuns. Reveni în bucătărie, unde ea spăla deja vasele și îi comunică că picnicul nu va mai avea loc.

– Atunci, să nu mai pregătesc mâncarea? De ce nu mai vrei să mergem? – auzise convorbirea, dar nu putea să-i spună lui asta. Încerca să-l facă pe el să spună de ce mințise despre ea.

– Acuma nu vrei să mai gătești? Ce crezi că mâncăm iarbă? Sau îți trimite Max din ce-a gătit el?!

– Iar Max? Iubirea mea, de ce vorbești așa? Te rog frumos încetează….

Se duse în fața lui, îl încolăci cu brațele, se uita în ochii lui cu toată iubirea pământeană, rugându-l din priviri. Nu apucă să reacționeze când Victor o trânti la pământ.

Era în beznă totală și acum momentul. Nu și-a dat seama ce se întâmplase decât când l-a văzut cu gâtul tăiat pe canapea, cu pantalonii pe vine, crăcănat și plin de sânge. Tot ce-și aducea aminte era că nu putea respira, ceva o strângea puternic de gât și ea a apucat cuțitul de pe podea și l-a înfipt orbește. A simțit ceva cald prelins pe ochi și față, dar nu și-a deschis ochii decât când strânsoarea a slăbit. Atunci l-a văzut.

Se uita în oglindă ca-ntr-un lac fără fund. Nu vedea decât o față străină, desfigurată de sângele de pe frunte unde rămăsese impregnată cicatricea de la ultima bătaie și dâra pe care o lăsase dosul palmei cu care-și ștersese lacrimile și sudoarea. Nu era ușor să ucizi. Dar mai greu era să reziști, să te abții, să suporți în tăcere. Iar ea n-a mai putut.

Ecoul mult prea zgomotos al apei pe care uitase s-o mai închidă și freca în neștire mâinile cu săpun o zgâria pe creier. Țipă fără să-și dea seama apoi…vomită mult și cu zbucium. Lacrimile se prelingeau pe obraz, în gură, pe tricoul înroșit de ceea ce fusese iubirea vieții ei, pe gresie. Gura se simțea fadă, uscată, puturoasă…ca ultimul deceniu din viața ei.

Se stropi pe față. Minute în șir. Apoi, își lăsă părul lung, roșcat, ondulat de transpirație, în jos și își băgă capul sub jetul de apă rece. Răsuflă sacadat, în ritmul căderii de apă, de parcă acum respira întâia oară. Și jeli cu sughițuri. Nu pe el, nu crima care se va dovedi a fi prima, nu posibilitatea de a fi prinsă și arestată. Jeli că a ajuns aici. Se jeli pe sine. Viața ei….

Închise apa, scutură părul ud care i se lipi de spinare, uscă fața care, încet, revenea la ceea ce știa că e fața ei, se îndreptă de spate și zise către sine:

– S-a terminat. Acum chiar s-a terminat.

Se întoarse în living și rămase în picioare în fața trupului inert. Jugulara spântecată se holba la ea nerușinată, așa cum fusese el. Un nenorocit. Îl scuipă pe față, îl lovi cu sete cu piciorul în vintre și se duse în dormitor. Deschise dulapul mare de lemn de cireș, scoase valiza și o ticsi de haine, pantofi, obiecte cosmetice, tot ce apucă. Se grăbea de parcă o mâna cineva din spate. Ura acel loc. Nu putea respira. Trebuia să plece. Repede. Departe.

Când valiza stătea să se rupă de plină ce era, o târâ de mânerul lung până în holul de la intrare. Șterse urmele lăsate prin casă de mîinile ei ca și cum voia să șteargă orice urmă a existenței ei acolo, în casa ororilor. Căută telefonul. Îl găsi sub canapeaua unde căzuse în încăierare, se uită la ceas. Zise cu voce tare:

– Azi, 21 iunie 2017, la ora 12 la amiază, Karma a murit.

Cu telefonul în mână, în haine curate în culori pastelate de albastru și gri, în pantaloni de doc gri și o pălărie gri și ochelari fumurii, în cealaltă mână cu valiza care conținea toată viața ei. Nu luase nimic din ce îi cumpărase el, când avea chef să fie generos și mereu după un episod care se termina cu ea plângând pe jos în living și el îmbătându-se în dormitor, nici măcar pozele de la nuntă. Nu voia să țină minte nimic. Acea femeie murise.