Eternitate


Ne ţineam de mână ca doi copii, înlănţuiţi în bucuria regăsirii. Pe canapeaua ca un nor pufos, păturica miţoasă ne ascundea de gerul de afară şi de lume. Era timpul nostru. De astă dată real, viu, fără reţineri, fără obstacole, fără temeri. Doar iubirea. Eternă. Dumnezeiască. În sfârşit, puteam trăi liber toată bucuria. Că existăm, că ne aparţinem.

Erau multe de discutat, multe de înţeles, dar acum Timpul nu mai era duşmanul nostru şi, chiar de muream fizic mâine, ne re-întâlneam mereu şi mereu în toate vieţile ce au fost şi vor urma.

– Încă mă mai întreb, iubire, de ce tatăl ne-a făcut să așteptăm atât…. I-am și spus, acolo, că mă tortura… Nu s-a supărat…

– Fata lui tata, multe pe lumea asta sunt de neînțeles și degeaba le căutăm noi sensul. Ani de zile mi-am spus că trăiam bine cu o femeie care nu mă iubea, pe care n-o iubisem, cu care n-am fost compatibil emoțional nicicând, dar cu care aveam senzația de stabilitate, de cert. Ani de zile m-am convins că este bine așa. O înșelam tot timpul pentru că îmi lipsea iubirea, dar nu aveam curajul să plec. Mereu era ceva de făcut, mă credeam responsabil pentru tot. Mai era și băiatul … Apoi…am cunoscut iubirea. Pură, așa cum o visasem și…m-am bucurat de ea câțiva ani, dar când să se împlinească miracolul….am murit. Dacă n-o lua Dumnezeu, nici acum, cred, nu aș fi avut curajul să îmi trăiesc iubirea și aș fi distrus încă o viață pe lângă a mea care, oricum, era un eșec. Îmi era și rușine. De mine. De EA. De timpul pierdut în neiubire…. Și am rămas singur mult timp. Nu reușeam să mă adun. Nu pentru că sufeream că pierdusem un simulacru de mariaj ci pentru că nu mai credeam că merit să fiu iubit. Eram bătrân. Cui îi trebuia un boșorog?

– Vezi tu, iubirea mea, în iubire de multe ori, ca și în viață în general adesea, nu noi hotărâm. Există un destin și mie cel puțin mi s-a demonstrat de prea multe ori ca să mă încăpățânez să nu văd. Când a plecat Colonelul, s-a sfârșit lumea și viața mea. El fusese totul. Fără el, doar existam, dar nu mă simțeam vie. Am încercat să mă mint, m-am aruncat într-o relație inutilă, doar ca să pot trăi. Dumnezeu nu m-a lăsat.

– Noi trebuia să fim!

– Cât mi-am dorit să aud asta, tati meu, nu ai idee! Câtă iubire, câtă mângâiere în atât de simple vorbe!

Mâna mare îmi cuprinse capul, trecându-și degetele prin părul ondulat, pe la ceafă și sărutul fu atât de suav, de drăgăstos, că mi-au dat lacrimile.

– Nu plânge, Mimi a mea, de-acum nu vei mai plânge. Iar dacă totuși te vei obrăznici și vei mai lăcrima, voi avea grijă să fie de bucurie!

 sweet old age

Și apoi…


Nu, nu putea fi Colonelul. El niciodată nu vorbea așa. Pentru el declarațiile de iubire erau slăbiciune și melodramă. În tinerețe le iubise și el ca mine, dar odată cu vârsta….pieriseră vorbele… Uneori asta mă durea. Tânjeam ca o fetiță după vorbe mari, după dulcegării desuete, după jocul acela al iubirii care ne făcuse viața mai suportabilă de atâtea ori… după zborul de îngeri când îl auzeam șoptind: ”iubirea mea…”

Acest bărbat, deși fizic era aproape copia fidelă, era deschis, nestăpânit ca vulcanul ce încă mai lâncezea în sufletul meu și care-și dorea atât de mult să mai trăiască ”toată iubirea pământeană”. Acest bărbat era curajos, semeț, fără a fi trufaș. Era … tot ce simțisem că exista în Colonelul însă de teama unui eșec, a unei dureri, se exterioriza atât de rar.

Acest bărbat era sufletul meu întruchipat și când zâmbea îl vedeam pe însuși Dumnezeu în el.

– Când ți-ai dat seama că te schimbaseși, Sorine?

Întrebarea îmi suna prostească în urechi dar, dacă tot spusese că se simțea el însuși diferit de ceea ce fusese odinioară, voiam să știu.

– Cred că atunci când m-am trezit. Îmi aminteam lucruri, gânduri, discuții pe care știam în mod conștient că nu le trăisem nicicând în viața reală. Simțeam mirosul tău, deși nu te întâlnisem, același miros pe care apoi l-am simțit când am intrat în camera ta… o combinație de mosc și floral… un miros pe care nu-l cunoscusem niciodată. Și atunci de ce mi se părea familiar? De ce chipul tău îmi era cunoscut? De ce părea că noi vorbisem nu demult?

– Dar… dar noi… nu am existat niciodată….

– Noi, înainte, nu….dar dincolo de timp eram împreună…

– Care este ultimul lucru pe care-l ții minte? – mă îngrozea răspunsul, dar nu mă puteam abține. Trebuia să știu. Trebuia să înțeleg cum era posibil. Mereu am avut problema asta și degeaba îmi tot spunea Colonelul ”nu căuta răspunsuri”, nu puteam. Mă născusem cu setea de pricepere. Nu puteam trăi în neștiință, în neant.

Când a răspuns vocea îi era voalată, suavă, dulce, iar mie mi s-au înmuiat picioarele.

– Țin minte că zâmbeai și mi se prelingea soapta-ți pe obraji….

– ”Apoi îmi desfac aripile și te cuprind la piept a zbor de noi…”

– De unde?! Cum?!

– De unde îmi amintesc?! …. Din tine…

Și apoi, ne-am convins amândoi că ne regăsisem. Suflete gemene, trupuri diferite, EL profunzimea cea mai abisală a Colonelului, întrupat în bărbatul visurilor mele. Noi… cuplul etern ce trebuia să existe împreună. Nu ne mai îndoiam. Nu ne mai era teamă.

Şi totuşi iubirea…


Nu ştiu cât am fost leşinată. Nici nu mi-am dat seama că leşinasem. Tot ce ţin minte este că, în momentul în care m-am întors spre uşă şi l-am văzut, s-a făcut beznă.

Îmi era aşa de frică să mai deschid ochii că o înţeleg pe Ruhi că mă zgâlţâia.

– Mimi, te implor, nu din nou! Mimi, te rog, deschide ochii!!!!

Nici eu nu mai înţelegeam nimic, darămite ea, săraca. Totul era atât de …supranatural… că oricât de tare de înger ai fi, ţi se pare că ai înnebunit.

– Eu… eu… nu ştiu ce am…. halucinez…. cred… Poate doctoraşul chiar are dreptate şi coma mi-a luat minţile.

– Mimi, te rog nu vorbi aşa. Dar, te rog eu frumos nu mai leşina. Ok?!

– Fac tot ce pot, iubita mea.

Când mi-am adunat curajul şi am deschis ochii larg, în cele din urmă, EL era tot acolo. Înalt, cărunt, cu ochelari, un trup zvelt, splendid pentru vârsta lui, o statură elegantă chiar şi în pijama… m-am surprins admirându-l. Şi era…. leit Colonelul. Citisem despre reîncarnare dar parcă era ceva ce, poate, se întâmpla altora, undeva….în vis…într-un roman bine scris…în filme… dar, nu mi se părea. Era real, era acolo şi aştepta zâmbind.

Vocea mă înfioră. Curenţi electrici treceau prin vene şi şira spinării se curbă cum făcea la atingerea Colonelului.

– Vă simţiţi mai bine?

– Ăăăăă…. da, oarecum. Mai mult mi-e jenă. M-am făcut de râs…

– Ah, nu, doamnă Mimi. Sub nici o formă nu trebuie să vă jenaţi de mine. Eu am făcut mai urât când am auzit de dumneavoastră. Şi când v-am şi văzut, era să leşin şi eu.

– Ceee???!!! Adică… ce vreţi să spuneţi?!

– Exact ce aţi auzit. Când Ruhi m-a adus aici prima dată, tocmai mă trezisem şi eu din comă… 4 luni e cam mult… şi v-am văzut dormind. Am înlemnit lângă patul dumneavoastră şi dacă nu mă sprijinea Ruhi, cădeam din picioare literalmente.

– Dar…dar… cum e posibil?! Eşti chiar TU???!!!!

– Aşa se pare, iubirea mea….Misterioase sunt căile tale, Doamne, dar… rămân etern recunoscător că ne-ai reunit!

two-hearts1

Descoperirea


Treceau zilele și, încetul cu încetul, mă obișnuiam cu gândul că nu murisem. Ruhi îmi era un real sprijin și mă re-introducea în viață. Nu era ușor. Visul fusese atât de real în lumea de dincolo încât în aceasta, reală, îl căutam peste tot. Voiam să re-trăiesc totul din nou și din nou, iar și iară… nu se putea. Ruhi înțelegea într-un fel, dar avea și ea dreptatea ei. Nu îmi sunase ceasul încă. Dar, viața fără Colonelul nu era viață ci simplă existență.

Nu-mi găseam locul. Nimic nu mai era la fel. Îmi lipsea Doina, copiii…vecinii pe care îi iubisem și ajutasem. M-au uitat. Doina nu mai răspundea la telefon, copiii … fiecare cu viața lui. Singurul care se mai interesa de mine era Mati, dar nu puteam năvăli în viața nimănui neinvitate. Într-o zi am plâns enorm. Cu sughițuri, cu durere cumplită, cu dezamăgire de nedescris. Ruhi aflase că Doina și copiii mă îngropaseră alături de Colonelul. La o lună după ce căzusem în comă, au renunțat la mine.

I-am cerut lui Ruhi să mă scoată din spital. Voiam să văd mormântul. Voiam să mă conving cu ochii mei că oamenii pe care îi iubisem ca pe mine, au renunțat definitiv la mine. Singura care nu renunțase era Ruhi. Ea a continuat să creadă că mă voi trezi.

Nu cred că există ființă umană care să nu cedeze la asemenea durere. O descoperire cruntă, crudă, de neimaginat. Ce fel de oameni fuseseră și eu nu am văzut?! Cum de nu mi-am dat seama?! Doina… era cea mai bună prietenă a mea… știa totul despre mine….Niciodată nu am văzut în ochii ei minciuna… ”Mimi, te iubesc. Crede-mă!” De câte ori auzisem vorbele astea de la ea și ea… m-a îngropat. N-a mai avut răbdare….Deh, avea viața ei, familia ei… Eu … devenisem un balast care îi scria aceeași poveste. Divina, obsedanta, iubire ce i-o purtam Colonelului. N-aș fi crezut că va renunța cu atâta ușurință la mine. Călinuș a stăruit cât a putut și el, dar e tânăr, vrea și el viața lui….Mati…are deja familia pe care și-a dorit-o și prioritățile lui nu mă includ și pe mine.

Trebuia să ies din spital. ”Nu vă stresați, doamna Apostol. Odihniți-vă.” Eram sătulă de doctorașul ăsta condescendent care părea oricum mai stresat ca mine, de dieta fadă, de somnul ce oricum nu venea. Înnebuneam cu zile. Eram bine. Mă țineam pe picioare. Spitalul nu mă ajuta să-mi revin, oricum. Dimpotrivă. Mă tâmpea definitiv.

– Mimi, te rog din suflet, mai ai puțină răbdare. Măcar câteva zile. Îți mai fac ăștia niște teste și pe urmă plecăm acasă. – Ruhi putea fi convingătoare, uneori, dar azi nu.

– Ce fel de teste le mai trebuie?! Cobai am ajuns și pentru ăștia?! Am 70 de ani, Ruhi, răbdare nu mai am. Te rog să mă înțelegi. Vreau să merg acasă.

– Mimi, te înțeleg, dar nu ești singura în situația asta. Uite mai este cineva ca tine. În salonul 5, este un domn Apostolache.

– Apostolache? Aud bine?

– Da.

– Aproape că avem același nume de familie. Ce ciudat. Și prenumele care-i este?

– Sorin.

– Ok. Și ce treabă am eu cu acest domn?

– Nici o treabă, Mimi. Spuneam doar că și el s-a trezit recent din comă. Cam la o săptămână după tine și … nu are pe nimeni.

– Ruhi, nu mă vei cupla cu nimeni. Niciodată! Adrian a fost ultima experiență.

– Mimi, nu încerc așa ceva. Crede-mă. Doar că…

– Doar că nimic, auzi!? NIMIC!

Am țipat. Eu care nu țip niciodată. Mi se pare de prost gust să zbieri atâta timp cât poți vorbi civilizat. Chiar dacă te încearcă furia, nu trebuie neapărat să fii mojică. Dar acum nu mai puteam. Amintirile erau prea … dezgustătoare…

Nu am observat când s-a deschis ușa de la salon. Am auzit doar o voce care părea atât de familiară încât am simțit că mă lasă picioarele și am să cad.

– Nu vă supărați, sunteți doamna Apostol?

Îmi era frică să mă întorc spre cel care vorbea. De ce? Pentru că era vocea Colonelului și …. cu siguranță înnebunisem.

together again

Revenire


-Comă???!!!! Ce????!!!!

Mă uitam îngrozită la doctor, la asistente, la Ruhi care plângea cu sughițuri, ținându-mă de mână.

– Doamna Apostol, se auzi vocea, acum blândă a medicului care, se pare, mă salvase – știu că vă este greu să realizați ce vi se întâmplă acum. Pacienții care ies din comă prelungită au această dificultate, dar, credeți-mă, sunteți un miracol. Și, spre mândria mea profesională, primul meu miracol. Nu pot decât să sper că și alți pacienți ai mei aflați în comă profundă se vor trezi.

– Eu…eu…nu știu ce să spun. Deci… totul a fost un vis?! Lumea de dincolo, Colonelul revenit definitiv… Viki… dialogul meu cu Divinul… tot?!

– Mimi, acum vorbea Ruhi, mai calmă, ușurată că n-am murit definitiv. Nu știu ce-a fost ce ți s-a întâmplat ție ”dincolo” cum spui tu, abia aștept să-mi povestești, dar noi…aici…am crezut că te-am pierdut. Atâta timp am așteptat că te vei trezi….ne-am rugat… Doina suna în fiecare zi, sperând la o schimbare…Mati venise de nu știu câte ori…. Ceilalți mai dădeau și ei telefoane… Călin vrusese să te ducem în străinătate, poate acolo reușeau să facă ceva. Zilele treceau și tu….refuzai să te trezești. Doar uneori îți apărea pe față un zâmbet. Atât. Domnul doctor propusese chiar decuplarea de la aparate. Nu l-am lăsat.

– Am… Ruhi… eu chiar am murit și nici nu știam. Viki mi-a zis, dar am crezut că o face doar să mă șicaneze. Era un înger tare obraznic și, uneori, și Tatăl se supăra pe ea.

– Mimi, ce tot spui tu acolo?! Despre ce vorbești?! Înger?! Tatăl?!

Îl trase pe doctor de mânecă într-o parte și n-am reușit să aud decât frânturi de discuție.

Ruhi: – Domnule doctor, este posibil ca Mimi să-și fi pierdut… ăăă…vreau să zic… creierul ei să fi fost afectat de comă?

Doctorul: – Domnișoară, este posibil, din păcate. Gândiți-vă cât timp a fost ”dincolo” ca să zic așa, este firesc să nu mai funcționeze ca lumea. Are și o vârstă….

Restul nu l-am mai auzit. Se pare că ațipisem. Mă trezi un ciupit. Ruhi se uita cu groază la mine.

– Mimi, dacă intri iar în comă, te omor cu mâna mea!

– Draga mea dragă….. sper că nu. Eu sigur nu intenționez deși a fost atât de bine acolo. Tocmai mă revăzusem cu Colonelul. Divinul ne-a adus împreună și ne-a promis o nouă viață. Eu… eu am crezut că se referea la ”acolo”, sub nici o formă nu credeam că era doar un vis.

– Poate că era, poate că … Nu știu, Mimi. Tot ce știu este că te-ai trezit. Nimic aștceva nu contează.

– Pentru mine contează, iubita mea. Eram cu Colonelul. Eram fericită. Teama că-l voi pierde nu mai exista. Pentru prima dată în atâția ani simțeam o pace profundă.

– Colonelul, Colonelul! Tot timpul EL! Și EU?! EU nu exist pentru tine?!

– Iartă-mă, draga mea copilă! Ai dreptate. Iartă-mă, te rog. Sigur că exiști și evident că sunt fericită să te văd aievea deși, și dincolo vorbeam zilnic.

– CE?! Era confuză. Se vedea pe fața ei. Vorbi cu ea însăși, cum mai făcea uneori. – Deci, nu am visat. Nu mi s-a părut. Credeam că mi-am pierdut mințile de dorul ei și, de fapt, era real.

– Știam că mă simți, dar nu înțelegi. De acolo nu puteam să te fac să crezi. Nu aveam cum.

– Mimi, ce ciudată e viața!

– Știu, iubita mea. O știu pe deplin.

Somnul de data asta mă cuprinse cu brațe călduroase, iubitoare. ”Colonelul” a fost ultimul gând apoi liniștea somnului odihnitor…Mâine va fi o nouă zi. Deci, asta era noua mea viață….

sun rays
un nou soare, o nouă viață

Pași spre lume


– N-am crezut să apuc vreodată această zi, Ruhi.

– De ce, Mimi? Îți doreai atât de mult să-l revezi. Să fiți împreună. Îmi spuneai ades că tu crezi că va veni ziua aceea din tot sufletul.

– Așa și era. Credeam. Speram … dar… îmi era și frică că sper degeaba. Că…poate…nu merit această binecuvântare, acest dar dumnezeiesc. Îmi pusesem întreaga existență în mâna Divinului și nu trecea zi în care să nu-i mulțumesc pentru TINE și pentru această iubire de vis.

– Și-atunci?!

– Știi, iubita mea, când ne dorim ceva foarte foarte foarte mult, când îl obținem este, uneori, după atât de multă așteptare și/sau suferință că nu mai știm cum să ne bucurăm. De parcă dacă ne-am bucura, ar veni cineva să ne fure această bucurie.

– Ce copilă ești. Mimi. – râsul ei cristalin, nasul mic și obraznic adulmecând parfumul de roze pe care Viki îl răspândise înadins deși n-ar fi recunoscut decât poate dacă o amenințam că îi retez aripile de lumină…hahaha… se auzi prin toată camera. Pereții îmbrăcați în lumina ei preferată – portocalie – vibrară odată cu râsul ei.

– Sunt, Ruhi, nu mă certa. Așa râde și EL de mine. Obraznici amândoi. Atât de bine semănați la fire că nu m-aș mira să fi fost fiica lui într-o viață anterioară.

– Nu. Eu nu te fac să suferi.

– Ba da, iubita mea, toți facem asta cu sau fără voia noastră. Iar noi am plătit pentru trecut, mai mult el decât eu, deci nu trebuie nici tu să te ții cramponată acolo. Acum, aici, Divinul ne-a dat o nouă șansă – o nouă viață.

O priveam prin oglindă cum zâmbea, o privisem așa de atâtea ori, dar acum … se întâmpla ceva ciudat. Părea că se îndepărta. Continuam să vorbesc cu ea, să-i spun cât mi-e de dor, să întind mâna să-i cuprind palma mică cum făceam de-atâtea ori… Când am atins oglinda, am simțit sticlă rece, compactă, nu moliciunea și căldura luminii în care ne scăldasem până atunci.

– Ruhi!!!! – țipam acum pentru că orice îi spuneam rămânea fără răspuns iar ea continua să se îndepărteze.

– Ruhiiiiiiii!!!!!!! Vikiiiiiii!!!!!! Doamneeeeee!!!! Ce se întâmplăăăăă!!!!! Cineva, vă rog, veniți repede! Mă arde oglinda! Mă pierd în ea! Mă…..dezintegrez!!!!  ………………………….

O voce aspră se auzi de nicăieri și spunea lucruri pe care nu le înțelegeam:

– Doamna Apostol! Treziți-vă! Doamna Apostol! Mă auziți?!

Ce tot vorbea ăsta? Cu cine vorbea? Nimeni, dar absolut nimeni nu-mi spunea Doamna Apostol! Cine, Doamne iartă-mă, o mai fi și ăsta?! Și… cum adică să mă trezesc?! Păi nu vede că nu dorm?! Sunt perfect trează doar că …. nu văd nimic. Oi fi oarbă?! Am încercat să mișc pleoapele, dar le simțeam grele, lipite parcă de ochi. Am simțit ceva rece, ca o stâncă de câteva tone, care mă apăsa pe piept.

– Soră, încarcă la 300 juli! Se trezește! S-o ajutăm! – aceeași voce care răstea comenzi scurte.

Să facă ce?! Ce-s ăia juli?! Unde eram, păcatele mele?!

– Mimi, nu mă părăsi, te implor!!!!! – se auzea vocea lui Ruhi. S-o părăsesc?! Ce spunea copila asta? Cum s-o părăsesc?! Trebuie să deschid ochii, dacă sunt oarbă asta e, dar trebuie să-i spun cât o iubesc și că nimic nu mă va face vreodată s-o părăsesc.

Când am deschis ochii, n-am văzut decât alb în fața ochilor. Greutatea de pe piept dispăruse ca prin minune, vocea aspră nu se mai auzea. Deasupra capului se bălăngănea ceva mare ca un ventilator de cameră… eu… eram întinsă pe o masă…de spital.

– Cum?….- am reușit să îngân cu greu.

– Doamna Apostol – iar ăsta cu doamna lui! – bine ați revenit printre noi!

– Ce?! Revenit?! Dar unde am fost plecată?!

Cred că am rostit cuvintele cu voce tare fără să-mi dau seama, căci răspunsul veni ca un tunet: – Ați fost în comă 4 luni. Am crezut că v-am pierdut definitiv.

pasi spre lume

O nouă viață


Priveam și nu credeam că văd bine. Îmi dorisem, visasem, atât de mult momentul acesta încât acum când îl aveam, nu mai știam cum să reacționez.

Îmi venea să plâng, să țopăi, să strig din toți plămânii, să leșin, să cad la picioarele Divinului și să-i mulțumesc în genunchi, să… tac, pur și simplu. Oricare dintre variante le-aș fi gândit, n-a reieșit nimic decât… tăcerea. Mă obișnuisem atât de mult să tac, de multe ori nu aveam cu cine schimba o vorbă decât cu mine însămi atunci când trăiam, încât acum când aveam, în cele in urmă, posibilitatea de a vorbi cu iubirea vieții mele din nou, nu eram în stare nici să mă mișc.

– Chiar ești?! – vocea îmi tremura atât de tare încât nici cuvintele nu se articulau ca de obicei.

A zâmbit, cu zâmbetul acela fermecător și râsetul de copil de care mă îndrăgostisem în urmă cu decenii răsună voios, tandru. Obrajii cu pielea fină și acum, ca de copil, adoram să-i mângâi obrajii, să-i sărut suav…. erau purpurii, roșea când avea emoții…

– În toată splendoarea mea, Mimișor! – uneori se autoironiza. Nu se schimbase deloc. Același aer mucalit, aceeași ținută elegantă, aceeași alură de sportiv, același bărbat al meu.

I-am sărit în brațe mai să-l dobor, strigând: – Doamne, ce dor mi-a fost de tine!!!!!

– Știu… – vocea devenise brusc tristă. Ai murit iubindu-mă… așa cum spuneai mereu și eu nu pricepeam în mintea mea îngustă cum mă puteai iubi atât și îți reproșam că ești melodramatică.

– Nu mai contează, iubirea mea. Poate chiar eram. Acum înțeleg mai multe decât atunci. Atunci de multe ori mă supăram că nu comunicai cum aveam eu nevoie. Au trebuit ani, mulți, să înțeleg că tu nu funcționai ca mine, dar asta nu însemna că mă iubeai mai puțin.

– Ne-a trebuit mult timp, mai ales mie….

– Nu mai contează. Ce contează cu adevărat este că suntem împreună, așa cum ne-am dorit. Divinul a fost foarte generos cu noi.

– Ai avut dreptate tot timpul, iubirea mea….nu degeaba a creat Dumnezeu femeia…

Nu am mai vorbit nimic. Vorbele erau de prisos. Era atâta iubire în jur, în noi, că vorbele oricum erau sărace. Singurul lucru cu adevărat prețios era darul Divinului – posibilitatea de a fi împreună și a începe o nouă viață.

– Cum … ce… va fi de acum încolo, Doamne? – nu mă puteam abține să nu vreau să știu.

– Răbdare, copilă. Răbdare….Vei afla și asta curând.

 old-couple-at-sunset

Două miracole


– Ce neascultătoare eşti, Mimi! – Victoria putea fi foarte aspră, uneori.

– Dar, ce-am făcut?!

– Mai şi întrebi?! Cum adică ce-ai făcut?! De când te caut şi tu… Pe unde ai umblat?!

-Am, am…..

– Ei, hai ciripeşte!

– Am căutat-o pe Ruhi. Nu mai puteam de dorul lumii cândva cunoscute.

-Te înţeleg, dar nu este frumos să-l laşi pe Tatăl să aştepte.

– Ce?! Mă aşteaptă Tatăl?! Şi de unde să ştiu eu?! De ce toată lumea mă crede şi aici clarvăzătoare?!

– Clarvăzătoare nu eşti. Ştim toţi asta dar ştii şi tu că Tatăl te-a înzestrat cu al 6-lea simţ. Asta nu poţi tăgădui. Deci, SIMŢI că se întâmplă ceva.

– Da, Viki, dar nu simt CE se întâmplă. Ştii că nu sunt în stare să fac asta. Până nu am confirmarea nu am cum.

– Ştiu, de asta spun că te înţeleg însă….

– Însă ce?

– Însă mai multe nu pot să-ţi spun eu. Hai să mergem. Te va lămuri EL.

Am simţit o teamă cumplită. Picioarele le simţeam plumb. Tremura sufletul în mine. Oare Tatăl e supărat pe mine pentru că nu-i înţeleg planul? Pentru că mereu vreau să ştiu? Pentru că vreau să mă re-unească cu Colonelul? N-am îndrăznit să verbalizez această temere în faţa lui Viki. Ea nu avea nici o vină, nici o putere. Totul era voinţa Tatălui. Mă simţeam egoistă că îmi doream atâtea. Îmi dăduse deja atâtea…. chiar şi miracolul simţirii peste fire şi eu….Până să apuc să-mi cer iertare în gând, o voce tună din neant:

– Mai aştept mult, copile zvăpăiate?!

– Tată – Viki era roşie în obraji ca focul. Te rog să ne ierţi. Noi…

– Bine, bine, gata. Treci la treabă şi lasă-mă cu Mimi.

Viki alunecă ca un curcubeu peste zarea ce încet se însenina. A dispărut brusc, aşa cum apărea mereu. De nicăieri. Vocea Divinului sună acum calmă şi caldă, ca o oază de linişte, de bine.

– Mimi, am ceva să-ţi spun. Te rog să nu îmi faci figura şi să leşini că, zău, mă supăr. Te-am urmărit de când ai ajuns aici, ţi-am văzut sufletul, chinul, dorul. Chiar dacă uneori tu crezi că nu te văd sau că nu-mi pasă de tine, nu este adevărat. Dar, eu am ritmul şi planul meu pentru fiecare copil al meu, în parte.  Şi mi-a plăcut enorm ce am văzut. Eşti unul dintre copiii mei preferaţi de aceea ţi-am şi dăruit simţirea extra-senzorială. Azi, mai am un dar pentru tine. Uită-te în oglindă.

Avea dreptate Divinul. Am simţit că leşin. Era… era un dar prea mare… EU eram atât de mică şi nesemnificativă în comparaţie cu minunea Sa şi totuşi cât mă iubea.

Am privit în oglindă cu teamă viscerală. Teama de necunoscut. Şi am văzut dorul meu împlinit. Colonelul îmi zâmbea cu faţa lui adorată.

NU-mi venea să cred. M-am întors către Tatăl care… râdea….

– Tată, pe bune?! Văd bine?!

– Da, copilă prostuţă!

– E…. e… prea mult, Tată…. un asemenea dar! Oare merit?!

-Dacă nu meritai, nu primeai. Am văzut în tot timpul ăsta cât de puternică este legătura dintre voi doi şi cât de sincer şi cu dăruire vă iubiţi. EU am creat această legătură, EU v-am ţinut împreună atâţia ani. EU trebuie să vă unesc, chiar dacă destul de târziu şi cu mare suferinţă din partea voastră. Însă, acum sunteţi pregătiţi.

– Mă vede? Mă aude?

– Află singură. EU mi-am ţinut promisiunea. Restul depinde de voi doi.

Al doilea miracol se desăvârşea şi eu am apucat să-l trăiesc.

 

even-miracles-take-a-little-time-22

Continue reading

Revederea 2


Cât mi-aș fi dorit să-i pot vorbi! S-o fac să mă vadă! S-o pot îmbrățișa! Să simt acele brațe subțiri, moi ca de fluturaș, cum mă înconjoară cum au făcut de atâtea ori când plângeam de dor, de durere. Să aud vocea de șoricică cum spune: ”Nu plânge, Mimi. Te iubesc și sunt alături de tine mereu. Nu blestema soarta pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Sigur te iubește și totul va fi bine.” și să vorbim ore întregi despre viață, despre relații, despre oameni – era atât de înțeleaptă la vârsta ei!

Am bătut cât de tare am putut în oglinda înaltă cât mine. Poate…poate…mă aude sau se sparge oglinda și pot să alerg la ea. Dar… ca de obicei… ce-mi doream eu, nu se întâmpla.

M-am așezat pe marmura rece ca gheața și am făcut ceea ce nu făcusem demult. Am meditat. Am închis ochii și mi-am golit minte de orice alt gând. Nu m-am rugat – nu mai puteam, prea multă durere mă lăsase tatăl să îndur deși îl implorasem să mă ajute căci singură nu eram în stare.

Întâi am văzut lumina. Albă, translucidă, ternă. Apoi, încet încet aceasta a dispărut. S-a ivit fața lui Ruhi, tristă, preocupată, fără expresie. Scria în jurnal.

M-am concentrat pe fața ei și am văzut-o ridicând capul. M-am hotărât să-i vorbesc chiar dacă știam că nu mă aude.

– Ruhi, iubita lui mama, nu te speria. Nu halucinezi. Eu sunt, Mimi.

– Mimi … ??? – se uita în jur, confuză, curioasă. Mimi, unde ești?! Nu te văd.

– Nu mă poți vedea încă, dar mă bucur că mă simți. Sufletul meu a reușit să se conecteze la al tău. Nu știi cât mă bucur. N-am mai simțit această conexiune decât cu Colo….

– Mimi, unde ești?!

– Dincolo de timp, iubita mea.

– Unde e asta?

– E o lume paralelă unde ajung sufletele noastre după ce corpul fizic moare.

– Și… sunt și alții acolo?

– Da, Ruhi. Ella a fost cea care m-a întâmpinat. și am un înger personal, Victoria, o mare șmecheră… hahaha

– Ce bine că râzi, Mimi! știi… eu bănuiesc că ai murit de supărare….poate greșesc…

– Nu greșești. Așa mi-a spus și Ella. Durerea abandonului după atâția ani se pare că mi-a pus capac și am cedat. Iartă-mă că te-am lăsat singură!

– Mult m-ai întristat, Mimi, când te—am găsit cu poza lui în brațe, inertă, dar acum înțeleg.

– Tu mereu ai fost atât de deșteaptă și înțeleaptă! Ești binecuvântarea Tatălui! Singura mea bucurie rămasă … atunci și acum. Acum nu te mai părăsesc.

– Chiar?! Poți asta, Mimi?! Poți!?

– Da, iubita mea, sunt îngerul tău personal. Deocamdată nu ne putem vedea față în față, dar sper că într-o zi tatăl îmi va îngădui să te strâng în brațe. Până atunci…. lasă-mă să încerc ceva… nu te speria…

– Ce?!

Am întins mâna spre oglinda care lucea ca o apă de lac pură. Un mic clipocit s-a auzit când mi-am strecurat mâna dreaptă prin fluidul cutremurat și am atins-o.

– Mimi, mi-ai prins mâna! – a strigat cu atâta bucurie încât mi-au dat lacrimile. Mă simte! Doamne, câtă bucurie!

– Da, iubita. Am reușit. Mâine ne … simțim iară. Acum trebuie să plec. Mă cheamă Victoria. O simt.

– Pe mâine, mami!

Nu-mi mai spusese ”mami” de ce părea o eternitate. Cât să fi trecut de când am murit? Mă mai ținea oare minte cineva? Doina, copiii….. oare mai exista pentru ei măcar amintirea mea? …

hand coming out of mirror

Revederea


– Victoria, am și eu o rugăminte.

– Spune, Mimi. Mă poți ruga orice înafară de a-ți divulga planul Tatălui. Asta nu am voie. Dacă fac asta, mă va pedepsi și excomunica în Tărâmul Tăcerii și acolo voi pieri. Mă voi dezintegra.

– Nu, Victoria, nimic de genul acesta deși trebuie să recunosc că mi-ar plăcea măcar acum să primesc un cât de mic indiciu.

– Nu pot, Mimi, zău nu pot.

– Rugămintea era alta. Voiam să te rog să-l rogi pe Tatăl să mă dezlege de EL. Să pot să uit, să nu-mi mai fie dor… să nu mai trăiesc himera revederii, a speranței eternității și a iubirii pure.

Nu bine am încheiat propoziția că, brusc, s-a făcut beznă. A început o ploaie grea de fulgere și tunete, o perdea densă, de plumb topit. Nu mai vedeam nimic, de parcă orbisem de-a binelea. Am început să țip: – Victoria, Victoria!!!! Ce s-a întâmplat???!!! Unde ești???!!!! Nu mai văd nimic!!!!! Ajută-mă!!!!

Îmi răspunse o voce sugrumată, de agonie…muribundă parcă

– Nu trebuia să ceri asta….

– Nu s-a terminat totul?! Nu e clar că EL a plecat definitiv?! EU nu am dreptul să pot trăi?!

– N-ai înțeles să ai răbdare?! – acum vocea era furioasă.

– Dar mă doare! La naiba, cât să mă mai chinui?! Tatăl nu-și iubește toți copiii la fel?! Nu a văzut lacrimile mele nesfârșite, chinul, speranța călcată în picioare?! …

Fulgeră atât de aproape de mine, că am sărit un pas în spate. Nu știu dacă fulgerul a apucat să mă lovească, dar am simțit o căldură atât de intensă în tot corpul că am avut senzația că mă aprind. Apoi, panica. Viscerală. Atât de intensă că mă sufocam. Respirația se transformă în încercări disperate de a simți aer în plămâni, stomacul se zbătea nebun, trupul paralizase. Îmi venea să țip, poate așa voi putea respira, dar sunetele nu ieșeau pe gură. În schimb flăcările ardeau trupul și mintea. Lacriminle șiroiau ca ploaia. Mă rugam, imploram: Ucide-mă, Doamne, ACUM!

Încercam să mă agăț de ceva, orice, ca să înceteze odată senzația de vertij, de afundare în neant, picioarele căutau pământ, mâinile se zbăteau haotic ca la nebuni, mintea pierduse contactul cu orice realitate.

– Doamne, te implor, ajută-mă! Ce vrei să-mi spui cu asta?! Te-am mâniat că vreau să mă dezlegi?! Dar nu mai este nimic! El a plecat!

Am simțit o durere atât de atroce că am căzut din picioare. Orbecăiam în mintea mea ca o nălucă, o jalnică simulare de ființă, care-și pierduse mințile definitiv.

Când gândul rosti: – Deci nu vrei să mă dezleg? Nu s-a terminat? Ne vrei împreună? Asta vrei să înțeleg?!, zbuciumul se încheie la fel de brusc precum începuse. Când am deschis ochii, vedeam din nou, nu era nici urmă de ploaie decât pe obrajii mei.

Victoria, mă ținea de mână. De ce n-o simțisem înainte?

– Te-am strigat. Unde ai fost?!

– Trebuia să treci singură prin asta ca să pricepi odată.

– M-a pălmuit.

– Da.

– A fost cumplit.

– Trebuia.

– Ca să înțeleg.

– Da.

Am tăcut nu știu cât. I-am mulțumit în gând Tatălui pentru mesaj.

– Sunt gata pentru revedere.

– Uită-te în oglinda din spatele tău. Te las.

Știam că întrebam degeaba unde pleacă așa că nu m-am obosit. Am privit în oglindă și …. am chicotit de bucurie. Era Ruhi, la masa ei de lucru. Scria ceva. Am bătut în oglindă, am strigat-o. Nu mă auzea. Atunci… am închis ochii și … am lăsat gândul să ajungă până la ea.

Am stat așa ceva timp când am auzit un murmur și un suspin. – Mimi. Era vocea ei. Mă simțise. Deci, asta era calea.

ruhi