Nu ți-am spus de mult ”te iubesc”
Din egoism și teamă.
Nici eu nu mai țin minte ultima dată
Când te-am ținut strâns la piept.
Te-am redus la tăcere deși tocmai asta urai,
Din neînțeleasa mea fobie de-a nu te pierde
Deși părea că nu te mai voiam.
Sufletu-mi plângea în chinuri după tine.
Să simt aceeași, statornică, mângâiere
A bunătății tale îngerești,
A grijei și a miraculoasei tale iubiri pământești,
Întrege, neștirbite de-ale mele nesimțiri,
Loiale-n toate clipele în care îți venea, poate, să mă dai afară.
Nu ți-am dat iubirea după care tânjeai
De groază că, dacă cu adevărat mă cunoșteai, mă părăseai.
Nu puteam trăi fără tine, deci te-am lăsat.
Ca un laș, mișelește am plecat.
Și tot din nesimțire, nu m-am uitat înapoi
Căci lacrimile tale și acum mă dor.
Te-aș implora să mă ierți, dar nu o fac
Căci nu merit nici asta și-ncerc să mă împac
Cu gândul că am apucat să trăiesc cu tine ce alții nici n-au visat.
Refugiul lui Mimi 