Bătrâneţe

Timpul trece-n fugă.

Abia apuci să-l trăieşti.

Ai clipit şi clipa bună

A trecut sau s-a sfârşit.

Copii de ai, cresc pe nesimţite

Şi dacă au noroc, nu rămân singuri, ca tine.

Şi pleacă să-şi facă viaţa lor

Iar tu rămâi a nimănui.

Sigur că te bucuri pentru ei

Sunt lumina ochilor tăi,

Dar parcă ai dori şi tu mai mult decât singurătate

Căci viaţa lor n-o poţi trăi, nici ei pentru tine.

Zilele tale sunt inutile, nopţile tale reci,

Ţi-e greu să găseşti motiv să te trezeşti.

De ai părinţi, încă ai treabă,

Dar dacă nu te înţeleg, tot orfană rămâi, fără vlagă.

Şi nu poţi să nu te întrebi

Tu de ce n-ai avut dreptul visul să ţi-l împlineşti?!

Căci a fost atât de mic că nu era greu

Dumnezeu să-ţi dea şi ţie ce altora le-a dăruit.

Apoi, când nu mai vezi de lacrimi, cerşind unui Divin surd

Îţi cade capul pe pernă şi-adormi cu gândul că, poate,

Într-un viitor apropiat, durerea se va sfârşi.