Capitolul V. Visul


Era prin anii 90 şi era tânără, visa la o viaţă plină de iubirea după care tânjise atât, dar pe care n-o primise. Nu aşa cum avea ea nevoie. Copilă fiind se simţise iubită până prin clasa a cincea. Apoi, nu se mai încadrase în tipar. În tiparul bunicii, al mamei care rămăsese singură toată viaţa după un divorţ şi naşterea ei, la 24 de ani. Spunea că se scârbise de bărbaţi după ce soţul ei şi soacra o chinuiseră până în pragul sinuciderii.

Ea nu era aşa. Ea avea nevoie de intimitate, de iubire, de sentimentul apartenenţei. Nu putea spune asta nimănui căci, atunci când încercase, bunica a decretat că numai curvele nu pot trăi fără bărbat. Că ea trebuia să-şi vadă de studii, mai târziu, de servici. Ca mama ei. Şi să se declare mulţumită. Pe nimeni nu interesa ce simte ea când vedea în jurul ei femei adorate, răsfăţate chiar, faptul că ea nu ştia cum e o sărbătoare în doi. Că nu putea să plângă în braţele mamei care să-i aline suferinţa, care să-i fie sprijin şi cel mai bun prieten. Şi-atunci, plângea pe ascuns.

Dimineaţa se trezea cu ochii cât cepele, dar nu observa nimeni. Nu conta pentru nimeni. Ar fi dat orice să poată urla din toţi plămânii durerea care se aduna în straturi groase, grele, în coşul pieptului.

În liceu, acelaşi coşmar încăpăţânat îi albise nopţile şi o şuviţă de păr ce cădea ştrengar pe frunte. Ca un reminder, să nu poată uita. Se vedea păpuşă într-o vitrină, alături de alte zeci de păpuşi. Frumoase, dar moarte. Doar ea era vie, însă nimeni nu vedea asta. Intra lume pestriţă în magazin, unii cumpărau, alţii doar le admirau. Le făcea semn cu mâna întinsă a rugă, le zâmbea, îi îndemna să o vadă. Inutil. Ţipa, mai apoi, cu disperare: ”Sunt vie! De ce nu mă vedeţi?! De ce nu mă vrea nimeni?!” Degeaba. După câteva încercări inutile, deveni tăcută. Oricum nu auzea nimeni. Într-o zi, intră un tânăr şi ea privi cu tristeţe cum se plimba, ca atâţia înaintea lui, prin magazin. La un moment dat, se opri în faţa ei şi o arătă, spunând: “Pe asta o vreau!” O luă de mâna stângă şi o conduse spre ieşire. Ea nu se putu abţine să nu întrebe: “Nimeni până acum nu m-a văzut. Tu de ce ai făcut-o?” El râse ştrengăreşte şi, sărutându-i obrazul, spuse: “Ţi-am văzut sufletul…” Aşa se simţise cu Victor. La început. În siguranţă… acasă…apoi, nu mai rămăsese decât durerea şi veşnica, naiva speranţă, că, într-o zi, o va iubi ca la început… în momentele bune, el îi promitea eternă iubire, apoi… totul se întuneca.

Toată viaţa ei fusese un vis. O speranţă. Deşartă. După atâţia ani rămăsese doar amintirea şi moartea. Suflet bolnav, minte rătăcită. Se trezi brusc, din somnul profund, cu respiraţia tăiată. Adormise în hainele în care colindase oraşul şi acum erau asudate, reci, sufocante. Nu putea respira. Se târâ până la fereastra înaltă şi reuşi să o deschidă puţin, dar căzu secerată de o durere cumplită în burtă. O durea ovarul stâng. O durere feroce, ca atunci când avortase. Doar nu era însărcinată din nou?! După pierderea copilului, medicii i-au spus că nu va mai putea rămâne gravidă. Au fost la 3 medici diferiţi, din 3 localităţi diferite. Victor a dus-o cu maşina. Voia s-o ştie însărcinată cu copilul lui chiar dacă pe vremea aceea călătorea mult în străinătate, iar Gloria era singură adesea. Şi nu avea pe nimeni alături. Se mutase în Bahal ca să fie cu el. Familia murise pe rând, nu avea de ce să mai rămână în Zorania. Oricum, era complet singură şi acolo. Nu avea nici o prietenă. Puţinele în care crezuse, o abandonaseră când n-au mai avut nevoie de ea. Cel mai mult îi părea rău de Maria, dar şi ea obosise să-i mai fie alături. Îşi găsise perechea şi nu mai avea timp.

Într-o seară, era convinsă că Victor se străduise s-o lase însărcinată. Era neobişnuit de tandru, o copleşea cu vorbe de iubire, o strângea în braţe cu disperare de parcă voia să se contopească cu ea, cu totul, buzele lui senzuale o devorau cu nesaţ, iar când ţipă la explozia finală, se asigură că nici o moleculă din seva-i nu va părăsi moliciunea ei primitoare. Îi vedea ochii adumbriţi de pasiunea ce părea atât de sinceră, de loială. Simţi mâna mare care-i ţinea capul în timp ce o săruta adânc, murmurând: ” iubirea mea…iubirea mea” Nu mai auzise acele vorbe niciodată mai apoi.

Ţipă din toţi rărunchii, se târâ pe jos de durere, îşi zgârie venele până la sânge în încercarea disperată de a-l scoate de acolo. Bolborosea vorbe neînţelese, frânturi de gând nebun, de rugă către o Divinitate surdă. Cât cerşise! Şi lui şi lui Dumnezeu! Cât tânjise după acele momente! Sângele se impregnă în covor şi nu-şi dădu seama decât când cineva o luă în braţe şi, încet, ca în transă, mintea începu să perceapă cuvinte.

– Doamne, iubita, ce se întâmplă cu tine?! Cine te-a adus în halul ăsta?! Ce-ai vrut să faci, fiinţă disperată, că-ţi curge sânge din vene?! Cu ce te-ai tăiat?! Gloria nu reuşi să rostească nici o vorbă deşi mintea lucra febril. Silvia văzu venele aproape despicate, rupte, cu o furie greu de imaginat.

– Dumnezeule mare, ce ţi-ai făcut?!

Gloria rămase mută. Silvia o ridică pe braţe, ca pe un fulg, şi o depuse, inertă, pe pat. Îi spălă, dezinfectă şi pansă rănile şi chemă o ambulanţă. Pastila pe care i-o întinse îi alunecă amară pe gât şi ochii i se închiseră aproape imediat. Tenebrele dispăruseră, cel puţin pe moment, iar palmele strânse cu unghiile intrându-i în carne se destinseră în cele din urmă. Mai simţi doar că e purtată pe sus de braţe puternice, reci ca ale Silviei, iar gura rosti şoptit: “Victor…” apoi nu mai simţi nimic.