Capitolul IV. Pierdută


O clipă cât o respirație se simți bine. Era liberă. Să meargă unde vrea, să vorbească cu cine vrea, să râdă dacă vrea, să plângă dacă vrea. Nu mai depindea de nimeni. Nici măcar sufletește. Oricum, niciodată nu s-a putut baza pe nimeni, nici măcar pe Victor. Îi dăduse impresia, chiar spusese, că va fi mereu acolo pentru ea, dar au fost doar vorbe. Ea trebuia să fie într-un anume fel ca să fie suficient de bună. Să depindă de decizia altora ca să i se dea iluzia aprecierii. Să înghită orice ca să fie iubită. Și asta a făcut. N-a fost, totuși, suficient.

         Singura persoană pe care s-a putut baza a fost ea însăși. Acum, și fizic era singură. Se simțea… pierdută. Afară era o lume pe care n-o cunoștea. Pe vremea primei sale tinereți era altfel. Oamenii erau buni. Exista cinste, onoare, cuvântul dat avea valoare. Acum… valora interesul și capacitatea de a manipula alți oameni pentru a servi unui scop egoist: de valorizare, de iubire, de apreciere, de sprijin de orice fel… Era o lume pe care n-o înțelegea și în care nu dorea să intre. Însă, așa cum  se întâmplase toată viața ei, nu avea de ales. Era ori o situație ori nimic. Și ce persoană sănătoasă la cap ar alege nimicul?!

         ”Hai, fată, lasă tânguiala și gândește-te unde dormi la noapte!” se certă singură și porni spre o direcție necunoscută, în josul străzii pe care se înălțau, parcă sfidător, blocuri întunecate.

         Bântui toată ziua pe străzi, târându-și amărăciunea și bagajul în care era toată viața ei. Mâncă de la un vânzător ambulant ceva ce semăna cu un kebab. Nu-i simți gustul de foame, ar fi mâncat orice. Bău apă dintr-o fântână improvizată și scuipă apa imediat. Probabil era contaminată. Ei, asta e, măcar va muri curând. Căută un hotel căci se făcuse seară de când tot bătea asfaltul sperând că va găsi o soluție pentru situația în care se afla. Dar, cum să caute loc de muncă când nici casă nu avea?! Trebuia să găsească o chirie măcar, apoi când va avea un loc de muncă putea face credit la o bancă să-și cumpere o căsuță sau un apartament cât de mic. Dar cum să găsească chirie când nu mai știa nimic despre piața de imobiliare?! Atâția ani casnică… era greu să-ți revii.

         Ridică privirea care urmărise cu încăpățânare urma pantofilor pe asfalt de ceva timp și rămase uimită. Un baner mare pe care scria ”N-ai unde-ți culca capul la noapte? Intră. Nu vei regreta!” îi sări în ochi. ”Ăștia își bat joc de mine?! Probabil halucinez de sete și oboseală. Altfel, cum ar scrie așa ceva?!” I se păru că i se adresează. De parcă toată lumea știa ce făcuse și în ce hal ajunsese. Nu avea de ales chiar dacă doar i se păruse. Va intra și va vedea.

         Ușa scoase un clinchet plăcut, de clopoțel vesel, când o deschise și împinse valiza înăuntru după care păși în ceea ce se dovedi a fi, într-adevăr, holul unui hotel. Deci, nu-și imaginase.

         O ușă mare, din lemn masiv, cu crestături artistice ce dădeau impresia de broderie, cu frunze și trandafiri și fluturi. Cine crease această ușă era un artist. Lângă ușă, în dreapta, o statuie gigantică a unei femei cu trup generos și frumos, o pălărie mare cu un singur trandafir în colțul stâng al borului ce-i acoperea ochii. O rochie de voal care mai mult incita decât îmbrăca trupul care, într-un mod ușor sfidător, dar nu neapărat nerușinat, te făcea să caști gura. ”Ce-or fi gândind bărbații când văd statuia asta?!” – se întreba Gloria deși știa exact ce gândeau. Văzuse privirile lor nu o dată. Și le ura. Te făceau să te simți o halcă de carne pe care ar fi devorat-o cu plăcere, însă atât. Un sentiment incomfortabil, care înjosea orice femeie. Ce căuta ea aici? Era evident că locul era destinat plăcerilor trupești. Ea disprețuia orice persoană care se vindea în modul acesta grosolan unor necunoscuți. Se întoarse pe călcâie dând să iasă când auzi o voce atât de dulce, de frumoasă, încât înțepeni.

– Nu te teme, iubita. Nu este ce crezi… – o voce blândă, de femeie la a doua tinerețe.

– Nu mă tem de nimic, dar….

– Dar crezi că ai nimerit într-un bordel.

– Ăăăă … nu l-aș numi chiar așa…

– Hai să lăsăm minciuna. Se citește pe fața ta ce gândești.

Gloria știa că așa este. Mereu a avut problema asta. Nu putea minți nici dacă viața ei depindea de asta. Nu știa cum. Fața ei spunea totul. Tot ce gândea, tot ce simțea. Era, așadar, ușor pentru oricine să știe, să vadă. Poate de asta le era așa de ușor unora s-o fraierească. Ce mare amăgire îi fusese viața… câtă răutate umană suportase, câte jigniri, umilințe…

– Nu mint. Am văzut statuia și, trebuie să recunoașteți și dumneavoastră, că te duce cu gândul la o femeie de moravuri ușoare.

– Știu. Asta e și șmecheria. – zise femeia râzând. Era, într-adevăr, o femeie la vreo 50 de ani, voinică, frumoasă încă, trupeșă, ca o matroană.

– Știu și cum arăt eu, așa că nu te mai holba așa la mine, fato. Dacă ai nevoie de un loc unde să dormi, ai văzut banerul, da?, atunci aici ai tot ce-ți trebuie până te pui pe picioare.

– Dar, de unde știți dumneavoastră că trebuie să mă pun pe picioare? Așa de rău arăt?!

– Iubita, aș minți dacă aș spune nu. Arăți ca un om nefericit, nu te întreb care-i treaba, și care are nevoie disperată de un somn bun și o mâncare caldă. Ah, și un duș prelungit. Puți ca un sconcs!

Nu se putu abține să nu râdă. Femeia avea haz și era directă. Adora oamenii onești, care spun ce gândesc, chiar dacă nu sunt plăcuți pentru asta. Orice numai tertipuri nu.  A avut parte de ele cu Victor cât pentru 7 vieți!

Femeia râse și ea și-i întinse mâna. Gloria luă în mână palma mare care-i acoperea micuâețe mâini cu totul și o trecură fiorii. Femeia avea mâinile reci ca ale unui mort. Își retrase mâna deîndată și dădu un pas înapoi. Femeia râse zgomotos.

– Vai de tine, biata fată, am uitat să-ți spun că sunt un android! Numele meu este S52, dar îmi place să mi se spună Silvia. Pe tine cum te cheamă?

Gloria reuși cu greu să se adune. Scăpase valiza din mână, iar aceasta se răsturnase. Acum Silvia îi aduna lucrurile de jos și râdea înfundat.

– Iartă-mă, Silvia, nu m-am așteptat.

– Știu, iubita, știu. Creatorii mei au fost niște artiști. Nimeni nu-și dă seama decât după ce dă mâna cu mine. Iar mie îmi place să clarific lucrurile de la început. Așa evităm multe momente stânjenitoare. Dacă nu vrei să-mi spui cum te cheamă, este ok. Ai tu un motiv, bănuiesc.

– Ah, nu. Nu este așa. Mă cheamă Gloria. Ce loc este aici de fapt?

– Mă bucur să te cunosc, Gloria. Este un azil.

– Adică de nebuni?!

– Nu, dragă. Auzi ce prostie! Cuvântul azil nu mai înseamnă casă de nebuni ori de bătrâni de 5 ani. Noua Ordine i-a schimbat semnificația. Acum înseamnă casă temporară. Deci, vezi bine, nu ai de ce îți face probleme.

– Așaaa… chiar nu știam. Eu în ultimii 5 ani nu prea am ieșit, soțul meu… ăăă … fostul meu soț nu mă lăsa. Nu singură.

– Oh, ești divorțată, așadar!

– A murit?

– Da.

– Biata fată! – părea sincer emoționată, prea sincer pentru un android, dar Gloria se bucură că exista un suflet căruia să-i pese, chiar dacă acesta era jumătate robot, și mai ales, care să nu încerce să o descoase.

– Haide, să nu mai pierdem vremea. Ești obosită. Te conduc în camera ta, apoi poți coborî la bucătărie să mănânci. În cameră ai tot ce-ți trebuie.

O luă înainte pe scări în sus. Gloria urmărea cu palmele liniile din lemnul balustradei și număra modelele de fluturi de pe covoarele noi, moi, întinse pe fiecare treaptă. Aceleași culori ca pe ușă. Albastru și alb. Totul înota în aceste culori. Ca un ocean de liniște. Și totul era nou, din altă lume, parcă, față de griul urât și trist de afară.

– Știu că ai întrebări, dar ele pot aștepta.

– Acum vreau doar să știu a cui e statuia?A fondatoarei noastre, doamna Stilescu. Acum 5 ani i-a murit băiatul într-un accident în trafic. Fugise de acasă pentru că tatăl lui vitreg voise să-l violeze. Doamna Stilescu l-a dat afară pe nenorocit deîndată ce a aflat, dar era prea târziu. Gil, așa-l chema pe băiat, murise deja. Atunci, doamna S, cum îi spuneam noi, a hotărât că trebuie să deschisă un spațiu pentru cei care au nevoie de o casă temporară. Ca să nu ajungă la disperare, cum fusese fiul ei. Ea, sărmana, nu avea de unde ști ce făcea soțul ei când era ea plecată prin țară. A fost conferențiar în cibernetică și pleca mult la conferințe, chiar și în străinătate. Când se întorcea, băiatul nu-i spunea nimic, iar soțul avea tot interesul să nu-i trezească suspiciuni. Când, în ziua aceea fatidică, Gil, în sfârșit n-a mai suportat și a fugit de acasă, ea era la Washington, iar băiatul o sunase să-i spună. A luat ea primul avion spre casă, dar… a ajuns prea târziu.

– Și cu soțul ei ce s-a întâmplat?

– Cu Gil mort, nu s-a putut dovedi nimic. N-a fost arestat, însă doamna a divorțat de el și l-a lăsat în dosul gol, pe străzi. Banii și i-a investit în locul acesta.

– Și statuia… ce vrea să însemne?

– Putere?

– Puterea unei femei care a fost tratată ca o proastă de bărbați și care le-a venit de hac.

– Ah, da… dacă te uiți cu atenție, se vede … emană o energie puternică, de învingătoare.

– Așa este. Gloria, cred că tu ești un sensite.

– Un ce?

– Un sensite. O umană care simte energii.

– Așa se numește?

– Nu știai că ai puterea asta?

– Am simțit ceva cât am trăit cu …. dar nu am reușit să înțeleg niciodată. Credeam că sunt doar stări.

– Nu sunt. Mai vorbim despre asta. Iată camera ta.

Gloria păși într-o cameră imensă. Luminoasă. Deschisă până pe o terasă pătrată, plină cu trandafiri. Se pare că trandafirii pe care-i adora o urmăreau peste tot. Primul cadou de la Victor fusese un trandafir galben. Nu-i putea suferi. El știa că ei îi plăceau cei roșii. Două șezlonguri, o măsuță, pe măsuță un aparat de făcut cafea. Uși culisante. Un pat matrimonial cu cuvertură în același tonuri de albastru bleu ciel și alb, cu imenși trandafiri albaștri pe cuvertură. Un dulap cât peretele, clădit în perete, zeci de sertare în care ea nu avea mai nimic de pus. Poate va avea. Cine știe cât va putea sta aici?

Lăsă valiza din mână, poșeta aluneca pe covorul mițos, tot albastru, trupul se lungi de-a curmezișul pe moliciunea patului. Acesta îi cuibări somnul ce veni instantaneu și, pentru prima dată în nesfârșite zile, liniștit.

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s