Capitolul III. Drumul


Aerobusul ateriză într-un final. Zborul durase doar o oră, dar ei i se păruse o veşnicie. Timpul se măsura acum în bătăile inimii sale şi în puterea de a răzbi.  Va trebui să-şi aducă aminte cum se simţea independenţa, cum era să te descurci singură, cum era să n-ai pe nimeni, cum fusese viaţa înainte de Victor. Nu mai era doamna Stern decât în acte. Era Gloria. Gloria Mundi. Îşi va face acte false, ştia că existau în lumea de jos numită Paradisul Uitat persoane dubioase care fabricau orice. Întotdeauna judecase şi dispreţuise în secret acei indivizi certaţi cu Ordinul – noua lege universală – pentru că, în mintea ei, nimic nu justifica criminalitatea. Ea credea în lege, în Justiţie, în dreptate, în adevăr. Acum era una dintre ei. O criminală.

Coborî din aerobus, încet, cu ezitare. Uşa se închise silenţios în urma ei, iar aerobusul decolă în mare viteză. Adresa. Unde era adresa?Puse în funcţiune ghidajul videotelefonului şi Arthur -vocea de ghidaj- ce se mai supărase Victor că nu înregistrase vocea lui!- îi spuse pe tonul uşor peltic, cu accent irlandez, că trebuia să o ia la stânga, pe a treia străduţă de unde era. Zâmbi involuntar. Vocea asta de elf o făcea mereu să zâmbească.

Urmă instrucțiunile roboțelului. Călca absentă pe cărări cu piatră cubică neagră, pe alei întunecate, triste. Pașii aveau ecou. Nu era nimeni în jur. Poate, totuși, era târziu. Nu purta ceas. Nu știa ora. Telefonul nu-i sunase nici măcar o dată. Cine era s-o mai sune? Nu-i lipsea nimănui. Oare Lavinia și Max aflaseră? Dacă da, de ce nu o căutau? Se împiedică de o piatră singulară, de culoare cenușie, uitată ca și ea, pe o stradă cu blocuri gri, cu balcoane înfipte în pereți ca niște nișe de întunecime și înghesuială. Oamenii ăia pe unde respirau? – se întreba. Citea numele străzilor. Pe aici trebuia să fie. Hospice Avenue 222. De ce-or fi având toate străzile nume englezești? De când nu mai ieșise de capul ei pe străzi, nu mai știa. Victor n-o lăsa să iasă singură, cel puțin nu pe jos. ”Am grijă de siguranța ta, iubire. Lumea de afară e primejdioasă”. Îl crezuse. Mereu a crezut tot ce i-a spus.

Se opri în fața unui bloc de 23 de etaje. O dărăpănătură. Parcă nici nu era locuit. Intră într-un hol întunecat, cu o gresie neagră, crăpată. Nu era nimeni.

-Aloooo! E cineva!?

Vocea îi răspunse ecou. Nici o țipenie. Urcă primele scări care îi ieșiră în față. Nu întâlni pe nimeni. De undeva, de sus, se auzeau zgomote. O huruială. De parcă cineva dădea găuri în pereți. Se hotărî să meargă înspre zgomot. Era evident că prietena ei nu locuia aici, iar ceea ce fusese cândva bloc de apartamente acum era altceva. Dar ce, nu reuși să-și dea seama. Poate acolo unde se lucrează, cineva îi va spune unde au dispărut oamenii. În capătul holului descoperi ceva ce semăna a lift. Apăsă butonul, dar liftul nu funcționa. Se duse spre scări. Scări abrupte, dărăpănate, pe alocuri balustrada era ruptă, iar ea se temea că va ameți și va cădea. Ar fi căzut în gol. Se uită în jos cu teamă. Dacă și-ar da drumul acum…dar, poate n-ar muri, ar rămâne invalidă. Asta era mai groaznic decât să mori. Gândul de a zăcea undeva pe un pat, imobilizată de paralizia membrelor datorită fracturării coloanei vertebrale în cădere, singură, uitată de lume, o făcu să se tragă înapoi cu repeziciune.

Oboseala urcării o birui și se opri din drum. Nu mai putea. Picioarele nu o mai țineau. Zgomotul se opri brusc. Auzi o voce de bărbat înjurând.

– Morții mă-ti de compresor!

Apoi o bufnitură. Probabil bărbatul trântise mașinăria căreia îi spunea compresor de pardoseală. De fapt, un ciment învechit, în mod evident călcat de sute de pași, odată, demult. În liniștea de după, auzi pași grăbiți care păreau să coboare în direcția ei. Să se ascundă? Să aștepte? Era acel necunoscut un  pericol pentru ea? Nu prea avea unde se ascunde, așa că hotărî să rămână pe loc. Oricum, era atât de obosită și de urcat și de foame – nu mai știa când a mâncat ultima dată, lăsase toate cardurile în urmă, cash nu avea decât pentru o zi, maxim 2 – că nu putea fugi nici dacă viața ei depindea de asta.

Se așeză pe scările murdare de moloz și vechime și așteptă. Pașii apăsați, grăbiți, nervoși se apropiau asurzitor și… când ridică privirea, în fața ei se afla un bărbat înalt, bine făcut, cu un trup atletic, un păr negru creț și vâlvoi, niște ochi negri-tăciune, dar un zâmbet de milioane. Era la fel de surprins ca și ea. Ea căscase gura, admirându-l sincer și fără să-și dea seama că el putea ghici la ce se gândea. El o conspecta cu curiozitate nedisimulată și ea roși. Vocea sparse tăcerea oarecum intimidantă.

– Oh, salutări! De unde ai apărut!? Nu știam că mai e cineva pe aici.

– Salutări! Nici eu nu credeam că nu mai e nimeni pe aici. O caut pe prietena mea care locuiește…ăăă….locuia aici. Este ultima adresă a ei pe care o am.

– Adică eu sunt nimeni?! Da, bine, am înțeles ce voiai să spui. Nu, nu mai locuiește nimeni aici de 5 ani. Când am venit noi, locatarii fuseseră evacuați.

– Noi? Care noi?

– Oh, scuze. Nu mai sunt obișnuit cu oamenii. Noi, adică firma la care lucrez – Technoscale Robotics.

– Ce e asta? Ce face firma ta?

– Roboți, așa cum îi spune și numele. Mai exact, drone.

– Drone? Credeam că sunt doar povești.

– Sunt realități. În curând, totul va fi controlat cu dronele astea. Traficul rutier, condamnații ieșiți pe cauțiune, infractorii sexuali eliberați după ce și-au ispășit pedeapsa, etc. Vom fi o societate mult mai organizată.

– Și oamenii obișnuiți?

– Nu e grozav?

– Vom fi mereu supravegheați. Nu e firesc.

– De ce? Ai ceva de ascuns?

Dacă ar ști… Era îngrozitor dacă era adevărat. Dacă dronele vor controla totul, nu va mai exista intimitate, siguranță. Ea nu va mai fi în siguranță. Trebuia să plece. Cât mai repede. Să-și găsească un adăpost, un loc de muncă, să câștige bani cât mai repede și cât mai mulți să-și poată face operația cu laser. Să n-o mai recunoască nimeni. Poate așa n-o vor găsi niciodată. Dacă o găsesc, n-o vor crede că a ucis în legitimă apărare. Bărbații întotdeauna aveau drepturi, femeia era o proprietate. Ea, cel puțin, nu cunoscuse altfel de bărbați. Nici nu credea că există.

Crezuse din tot sufletul. În dragoste, în suflete-pereche, în oameni, în Dumnezeu. La început, Victor fusese tot ce a visat. Idealul de bărbat. Apoi, cu timpul… nu mai știa ce fusese. Acum, la 32 de ani, nu mai credea. Murise speranța, rămăsese doar durerea și întrebările la care n-o să-i răspundă nimeni, niciodată. Victor a refuzat de fiecare dată. De parcă îi era frică să o lase să-l cunoască deși ea simțea că, adânc, în sufletul lui, exista un alt Victor. Acela care i se arătase la început de relație. Apoi, parcă acela murise și îl locul lui rămăsese acest monstru: insensibil, opac, crud, care n-o mai vedea pe ea ca om, ca femeie, ci ca obiect, ca resursă și proprietate.

Își reveni din visare când îl auzi pe bărbat întrebând-o:

– Dar tu cine ești? Un nume ai?

– Am – îi răspunse ridicând fruntea sfidător. Același lucru aș putea să te întreb și eu!

– Wow! Ușor, domniță! N-am dat cu drujba!

– Nu te-ai prezentat. Eu de ce aș face-o?

– Ai dreptate. Îmi cer scuze. Sunt Mihael Sobu, arhitect și dronolog.

– Ha? Adică cum vine asta?

– Adică, am două specializări. Sunt arhitect și mă ocup de…

– Știu ce este un arhitect. Nu sunt femeie de serviciu, sunt profesor. Mă rog, am fost.

– Ooohh, sărut mâna, doamna profesoară!

– Nu săruți tu nimic!

– Dar acră mai ești!

– Numai cu cei care mă persiflează!

– Iertare, glumeam….

– Mă bucur să te cunosc Mihael Sobu. Mă numesc… avu o scrută, imperceptibilă ezitare…Gloria. Gloria Mundi.

– Ca în latină? Ești gloria lumii?!

– Iar sarcasm! Așa mă cheamă!

– Bine, bine. Nu guști umorul.

– Ba da. Dar doar pe cel bun. Al tău este ofensator și nu văd de ce l-aș tolera. Oricum, trebuie să plec, iar tu trebuie să …faci ce faci tu de obicei.

– Nu-i grabă. Eu, cel puțin, nu mă grăbesc. Nu mai merge mașinăria și până când 720 mi-o repară, va fi mâine. Așa că timp am. Tu te grăbești undeva?

– Ăăă… credeam că voi locui la prietena mea, dar dacă ea nu mai stă aici…trebuie să-mi caut un hotel, ceva. Cine e 720?

– Robotul meu mecanic.

– Aha… și ce este un dronolog?

– Cel care se ocupă de designul și construcția dronelor. Adică, unul ca mine.

– Am înțeles.

S-a lăsat tăcere. El nu mai întreba nimic, ea nu voia să spună nimic. Se gândea cum să facă să nu fie nesimțită, dar să plece până când nu ajungeau să converseze prea mult. Nu era pregătită pentru oameni, mai ales că era pe fugă.

Mihael vorbi în momentul în care își formula în minte încheierea întâlnirii.

– Deci… aș fi prea nesimțit dacă te-aș invita la mine? Fără nici un gând ascuns. Recunosc că-mi placi, dar nu sunt genul care se cuplează cu oricine și, cu siguranță, nu invit toate fetele pe care le cunosc acasă la mine, dacă asta gândești.

– Ăăă… generoasă ofertă, dar… n-o pot accepta.

– Nu insist, dar unde vei merge?

– Nu știu. Găsesc eu ceva. Mă dirijează Arthur.

– Cine e Arthur?

– Robotul meu deștept. – îi făcu o demonstrație, fixând navigația în căutarea unui hotel. Mihael râse zgomotos la auzul vocii lui Arthur.

– E haios.

– Da, este. Ei, Mihael…la revedere.

– Stai!

– Ce mai e?

– Iată numărul meu. Doar în caz că ai vreodată nevoie.

– Mulțumesc. Salutări!

– Salutări, Gloria!

Se grăbi să plece, deși habar nu avea unde o va purta drumul. Pe Fulvia nu avea cum s-o mai găsească, deci nu avea unde locui.

– Arthur, dirijează-mă. Am rămas doar noi doi.

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s