Capitolul II. Gloria


Ușa se închise cu zgomot surd în urma ei. Valiza grea îi rupea mâinile, însă nimic nu o sfărâma în bucăți ca durerea. O durere mută, căci nu avea cui o spune, târâtă după sine ani de zile. O scârbă viscerală față de perfidia masculină, față de soartă, de Dumnezeul care a abandonat-o.

Se ghemui într-un colț al străzii moarte pe care zilnic își freamătă pașii mii de oameni, ducând în cârcă cruci alese ori nedorite, putințe, neputințe, dezamăgiri, vise mute. Rămase așa, chircită în durerea-i, până când claxonul unui aerobus o făcu să-și ridice privirea. Îi zâmbi un pilot X7, din aceia special instruiți să conducă aerobusuri, iar ea văzu, printre lacrimi, o lumină ciudată în ochii lui.

– Urci? – o întrebă acesta. De parcă știa ce vrea să facă?! Singurul lucru pe care știa cert că vrea să-l facă era acela de a pleca departe. De a uita. Pe EL, pe sine, pe dragostea pe care o simțea și acum pentru bărbatul care-i fusese torționar.

Nu-i răspunse. Nu avea ce. Își culese lacrimile de pe genele de pe care rimelul cursese valuri și-i desenaseră pe obraz dâre de durere, bagajul, puterea infimă ce-i mai rămăsese și urcă în aerobus. Acesta își luă zborul imediat. Ea apucă să se așeze pe una din pernele libere de spumă cu memorie și închise ochii. Nu voia să vadă nimic, să audă nimic, nu voia nici să mai existe. Nu avea însă curajul să-și completeze gândul de auto-anihilare. Era păcatul capital al noii lumi și dacă nu mureai, te pedepseau refuzându-ți criogenarea. Ori ea nu voia asta.

Dacă era să dispară fizic, voia să aibă măcar speranța că va dăinui spiritual. Că nu va dispărea, pur și simplu, dintr-o lume în care nu a cerut să se nască, dar pe care a servit-o, ai cărei prunci i-a educat mulți ani, până când Victor a luat-o de nevastă și i-a interzis să mai muncească. ”Fac eu bitcoins suficienți ca tu să nu ai nevoie să te stresezi cu progeniturile altora. Poate îți fac eu un copil și atunci vei fi mereu ocupată. Până atunci, însă, ai casa, cumpărăturile, mașina ta proprie GT400 – am scris-o pe numele tău -, nu ai nevoie să muncești pentru străini.” Acceptase. De când îl cunoscuse, nu și-a dorit altceva decât să-l facă fericit.

Acum, tot ce-și dorea era să-l uite. Să uite momentele în care el se purta de parcă era iubirea vieții lui, apoi se întorcea pe călcâie și nega tot. Acest du-te-vino dement o tortura. Apoi, tăcerile lui interminabile când ea se simțea respinsă, ignorată, uitată chiar dacă era în fața lui, umilința care punea stăpânire pe ea de fiecare dată pentru că trebuia să se milogească de el să-i spună ce s-a întâmplat. Răspunsul era mereu contradictoriu.

– Nu s-a întâmplat nimic important. Ți-am spus că sunt dezamăgit de toate…

– Dar aseară erai fericit. Mă iubeai. Ce s-a putut întâmpla peste noapte?!

– ………….

– Puiule, te rog vorbește cu mine. Un singur creier nu poate avea mai mult de două perspective. Știi și tu asta. Hai să discutăm. Orice are o soluție.

– Mulțam. Ești drăguță.

– Înțeleg că nu vrei să vorbești cu mine…

– Prefer să fiu singur.

– Mă respingi?!

– ………..

– De ce te porți așa? Ce rău ți-am făcut eu ție? Spuneai că ești fericit cu mine!

– Uneori…

– Uneori ceeee????!!!

Nu spunea. Apoi, peste zile ce ei îi păreau nesfârșite, el revenea la normal. Ca și cum momentul acela nu existase nicicând. Nu voia să explice. Nu-i suporta întrebările. El uitase. Ea nu avea dreptul să înțeleagă. Dacă insista pentru că i se părea firesc ca într-o relație să se comunice, mereu se sfârșea cu scandal.

Își promisese de atâtea ori că nu-i va mai păsa. Dacă nu vrea să vorbească, e ok. Dar nu reușea să-i înțeleagă comportamentul. Oricât se străduia, nu înțelegea cum se putea transforma așa de la un moment la altul. Acum o iubea cu o disperare și sinceritate de nedescris, acum o trata de parcă era o nimeni. Înnebunea și lui nu-i păsa de durerea pe care i-o provoca. Îi închidea gura numind-o melodramatică și gata. Dacă n-o iubea, de ce nu-i dădea drumul?! O dată îl întrebase.

– Vrei să ne despărțim?! Eu n-am nimica…

– Nu asta am spus. De ce răstălmăcești cuvintele mele?

– Nu te pot iubi așa cum vrei tu.

– Ce înseamnă asta? Nu există un anume fel de a iubi. Ori iubești, ori nu. Tu mă iubești sau nu?

– Nu căuta răspunsuri.

– Îți dai seama ce îmi ceri?! Tu de ce ai căutat?! De ce când TU mă vrei, eu trebuie să-ți ofer totul, dar tu nu vrei nici să vorbești cu mine mai apoi?!

– Am oferit mereu… cu rețineri, dar am oferit…

– Cu rețineri după atâția ani?!

– Deh, nici așa nu e bine…

Nu avea nici un rost. El nu dialoga decât când avea nevoie. În rest, ea trebuia să ghicească ori să-și imagineze ce o ducea capul. Era absent, în lumea lui, dar când revenea, ea trebuia să fie aceeași: iubitoare, înțelegătoare, a lui.

Aerobusul trecu peste clădiri și, se trezi lângă ea cu robotul cu tichete, R22.

– Până unde, stimată doamnă?

Habar nu avea ce să-i răspundă. Își stoarse mințile să găsească o destinație. Subit, își aduse aminte că, cu ani în urmă, avusese o prietenă în ParkLake. Poate, o va primi. Căută adresa în videotelefon. O găsi. Îi spuse lui R22 destinația, iar acesta îi înmână holotichetul. Nu știa dacă Fulvia mai trăia sau dacă o mai ținea minte, dacă nu cumva se mutase, dar nu avea de ales. Nu avea unde merge, iar după crima pe care o comisese, probabil era deja căutată. Acum își aduse aminte că uitase să spele cuțitul. De fapt, uitase să-l scoată din grumazul lui. Singurul gând fusese atunci acela de a fugi. Oriunde, cât mai repede.

Se lăsă pe spate cu scaunul și porni audioboxul. Măcar să cânte ceva. Așa nu-și mai auzea gândurile și, poate, reușea să se adune cât de cât până ajungea la prietena ei. Ea nu trebuia să știa nimic. O va întreba sigur. Îi va spune că l-a părăsit. Lavinia, Max, oare ei ce vor crede când nu îi va mai suna nici ea, nici Victor? Oare o vor căuta? Nu, acum nu trebuia să se gândească la asta. Acum, trebuia să uite. Să se transforme. Să devină ceea ce disprețuise mereu: o nenorocită. Va minți, va fura dacă va trebui, va ucide toată umanitatea pe care o avusese în ea. Nimeni și nimic nu va reuși s-o mai rănească. Va deveni alta, cu totul. Și… pentru asta, întâi de toate îi trebuia alt nume. Apoi, altă fizionomie. Apoi, …. va vedea mai apoi. O listă întreagă de nume îi rulă în creier. Cândva, memorase lista în așteptarea copilului care nu s-a mai născut. La numai o lună de când îl anunțase că-i poartă copilul, după o ceartă teribilă pentru că ea îndrăznise să-l întrebe de ce nu se bucură că ea este însărcinată, a pierdut copilul. El era plecat în delegație. Când s-a întors, nici n-a întrebat-o ce s-a întâmplat. După trei săptămâni, când au făcut dragoste, el i-a mângâiat burtica cu atâta drag că ea a plâns mai târziu, toată noaptea, în bucătărie, în timp ce el dormea liniștit.

Avea drum lung de străbătut. Singură. Fără nici un sprijin. Un nume….  Gloria. Pentru că, spera, că într-o zi, grația divină îi va permite și ei să fie fericită.

 

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s