Cu ochii mari


Cu ochii mari privește norii

Și-n tandre nuanțe-i scrie numele-n eter.

Cu sufletul în palme-și îndreaptă iubirea

Spre cea care-i este gând, putere, lumină din cer.

Cu speranță-și sărută iubita-n colțul gurii

Aceea la care revine chiar de-ar fi din capătul lumii.

O clipă


Pentru o clipă

Ți-am văzut sufletul

Ascuns atâta vreme.

Pentru o clipă

Ți-am respirat gândul

Ce mă cuibărea

În adâncul ființei tale

Ce încă mă iubea.

Pentru o clipă

Am fost vie cum eram cândva

Când speram împreună

Și totul ne lega.

Capitolul IV. Pierdută


O clipă cât o respirație se simți bine. Era liberă. Să meargă unde vrea, să vorbească cu cine vrea, să râdă dacă vrea, să plângă dacă vrea. Nu mai depindea de nimeni. Nici măcar sufletește. Oricum, niciodată nu s-a putut baza pe nimeni, nici măcar pe Victor. Îi dăduse impresia, chiar spusese, că va fi mereu acolo pentru ea, dar au fost doar vorbe. Ea trebuia să fie într-un anume fel ca să fie suficient de bună. Să depindă de decizia altora ca să i se dea iluzia aprecierii. Să înghită orice ca să fie iubită. Și asta a făcut. N-a fost, totuși, suficient.

         Singura persoană pe care s-a putut baza a fost ea însăși. Acum, și fizic era singură. Se simțea… pierdută. Afară era o lume pe care n-o cunoștea. Pe vremea primei sale tinereți era altfel. Oamenii erau buni. Exista cinste, onoare, cuvântul dat avea valoare. Acum… valora interesul și capacitatea de a manipula alți oameni pentru a servi unui scop egoist: de valorizare, de iubire, de apreciere, de sprijin de orice fel… Era o lume pe care n-o înțelegea și în care nu dorea să intre. Însă, așa cum  se întâmplase toată viața ei, nu avea de ales. Era ori o situație ori nimic. Și ce persoană sănătoasă la cap ar alege nimicul?!

         ”Hai, fată, lasă tânguiala și gândește-te unde dormi la noapte!” se certă singură și porni spre o direcție necunoscută, în josul străzii pe care se înălțau, parcă sfidător, blocuri întunecate.

         Bântui toată ziua pe străzi, târându-și amărăciunea și bagajul în care era toată viața ei. Mâncă de la un vânzător ambulant ceva ce semăna cu un kebab. Nu-i simți gustul de foame, ar fi mâncat orice. Bău apă dintr-o fântână improvizată și scuipă apa imediat. Probabil era contaminată. Ei, asta e, măcar va muri curând. Căută un hotel căci se făcuse seară de când tot bătea asfaltul sperând că va găsi o soluție pentru situația în care se afla. Dar, cum să caute loc de muncă când nici casă nu avea?! Trebuia să găsească o chirie măcar, apoi când va avea un loc de muncă putea face credit la o bancă să-și cumpere o căsuță sau un apartament cât de mic. Dar cum să găsească chirie când nu mai știa nimic despre piața de imobiliare?! Atâția ani casnică… era greu să-ți revii.

         Ridică privirea care urmărise cu încăpățânare urma pantofilor pe asfalt de ceva timp și rămase uimită. Un baner mare pe care scria ”N-ai unde-ți culca capul la noapte? Intră. Nu vei regreta!” îi sări în ochi. ”Ăștia își bat joc de mine?! Probabil halucinez de sete și oboseală. Altfel, cum ar scrie așa ceva?!” I se păru că i se adresează. De parcă toată lumea știa ce făcuse și în ce hal ajunsese. Nu avea de ales chiar dacă doar i se păruse. Va intra și va vedea.

         Ușa scoase un clinchet plăcut, de clopoțel vesel, când o deschise și împinse valiza înăuntru după care păși în ceea ce se dovedi a fi, într-adevăr, holul unui hotel. Deci, nu-și imaginase.

         O ușă mare, din lemn masiv, cu crestături artistice ce dădeau impresia de broderie, cu frunze și trandafiri și fluturi. Cine crease această ușă era un artist. Lângă ușă, în dreapta, o statuie gigantică a unei femei cu trup generos și frumos, o pălărie mare cu un singur trandafir în colțul stâng al borului ce-i acoperea ochii. O rochie de voal care mai mult incita decât îmbrăca trupul care, într-un mod ușor sfidător, dar nu neapărat nerușinat, te făcea să caști gura. ”Ce-or fi gândind bărbații când văd statuia asta?!” – se întreba Gloria deși știa exact ce gândeau. Văzuse privirile lor nu o dată. Și le ura. Te făceau să te simți o halcă de carne pe care ar fi devorat-o cu plăcere, însă atât. Un sentiment incomfortabil, care înjosea orice femeie. Ce căuta ea aici? Era evident că locul era destinat plăcerilor trupești. Ea disprețuia orice persoană care se vindea în modul acesta grosolan unor necunoscuți. Se întoarse pe călcâie dând să iasă când auzi o voce atât de dulce, de frumoasă, încât înțepeni.

– Nu te teme, iubita. Nu este ce crezi… – o voce blândă, de femeie la a doua tinerețe.

– Nu mă tem de nimic, dar….

– Dar crezi că ai nimerit într-un bordel.

– Ăăăă … nu l-aș numi chiar așa…

– Hai să lăsăm minciuna. Se citește pe fața ta ce gândești.

Gloria știa că așa este. Mereu a avut problema asta. Nu putea minți nici dacă viața ei depindea de asta. Nu știa cum. Fața ei spunea totul. Tot ce gândea, tot ce simțea. Era, așadar, ușor pentru oricine să știe, să vadă. Poate de asta le era așa de ușor unora s-o fraierească. Ce mare amăgire îi fusese viața… câtă răutate umană suportase, câte jigniri, umilințe…

– Nu mint. Am văzut statuia și, trebuie să recunoașteți și dumneavoastră, că te duce cu gândul la o femeie de moravuri ușoare.

– Știu. Asta e și șmecheria. – zise femeia râzând. Era, într-adevăr, o femeie la vreo 50 de ani, voinică, frumoasă încă, trupeșă, ca o matroană.

– Știu și cum arăt eu, așa că nu te mai holba așa la mine, fato. Dacă ai nevoie de un loc unde să dormi, ai văzut banerul, da?, atunci aici ai tot ce-ți trebuie până te pui pe picioare.

– Dar, de unde știți dumneavoastră că trebuie să mă pun pe picioare? Așa de rău arăt?!

– Iubita, aș minți dacă aș spune nu. Arăți ca un om nefericit, nu te întreb care-i treaba, și care are nevoie disperată de un somn bun și o mâncare caldă. Ah, și un duș prelungit. Puți ca un sconcs!

Nu se putu abține să nu râdă. Femeia avea haz și era directă. Adora oamenii onești, care spun ce gândesc, chiar dacă nu sunt plăcuți pentru asta. Orice numai tertipuri nu.  A avut parte de ele cu Victor cât pentru 7 vieți!

Femeia râse și ea și-i întinse mâna. Gloria luă în mână palma mare care-i acoperea micuâețe mâini cu totul și o trecură fiorii. Femeia avea mâinile reci ca ale unui mort. Își retrase mâna deîndată și dădu un pas înapoi. Femeia râse zgomotos.

– Vai de tine, biata fată, am uitat să-ți spun că sunt un android! Numele meu este S52, dar îmi place să mi se spună Silvia. Pe tine cum te cheamă?

Gloria reuși cu greu să se adune. Scăpase valiza din mână, iar aceasta se răsturnase. Acum Silvia îi aduna lucrurile de jos și râdea înfundat.

– Iartă-mă, Silvia, nu m-am așteptat.

– Știu, iubita, știu. Creatorii mei au fost niște artiști. Nimeni nu-și dă seama decât după ce dă mâna cu mine. Iar mie îmi place să clarific lucrurile de la început. Așa evităm multe momente stânjenitoare. Dacă nu vrei să-mi spui cum te cheamă, este ok. Ai tu un motiv, bănuiesc.

– Ah, nu. Nu este așa. Mă cheamă Gloria. Ce loc este aici de fapt?

– Mă bucur să te cunosc, Gloria. Este un azil.

– Adică de nebuni?!

– Nu, dragă. Auzi ce prostie! Cuvântul azil nu mai înseamnă casă de nebuni ori de bătrâni de 5 ani. Noua Ordine i-a schimbat semnificația. Acum înseamnă casă temporară. Deci, vezi bine, nu ai de ce îți face probleme.

– Așaaa… chiar nu știam. Eu în ultimii 5 ani nu prea am ieșit, soțul meu… ăăă … fostul meu soț nu mă lăsa. Nu singură.

– Oh, ești divorțată, așadar!

– A murit?

– Da.

– Biata fată! – părea sincer emoționată, prea sincer pentru un android, dar Gloria se bucură că exista un suflet căruia să-i pese, chiar dacă acesta era jumătate robot, și mai ales, care să nu încerce să o descoase.

– Haide, să nu mai pierdem vremea. Ești obosită. Te conduc în camera ta, apoi poți coborî la bucătărie să mănânci. În cameră ai tot ce-ți trebuie.

O luă înainte pe scări în sus. Gloria urmărea cu palmele liniile din lemnul balustradei și număra modelele de fluturi de pe covoarele noi, moi, întinse pe fiecare treaptă. Aceleași culori ca pe ușă. Albastru și alb. Totul înota în aceste culori. Ca un ocean de liniște. Și totul era nou, din altă lume, parcă, față de griul urât și trist de afară.

– Știu că ai întrebări, dar ele pot aștepta.

– Acum vreau doar să știu a cui e statuia?A fondatoarei noastre, doamna Stilescu. Acum 5 ani i-a murit băiatul într-un accident în trafic. Fugise de acasă pentru că tatăl lui vitreg voise să-l violeze. Doamna Stilescu l-a dat afară pe nenorocit deîndată ce a aflat, dar era prea târziu. Gil, așa-l chema pe băiat, murise deja. Atunci, doamna S, cum îi spuneam noi, a hotărât că trebuie să deschisă un spațiu pentru cei care au nevoie de o casă temporară. Ca să nu ajungă la disperare, cum fusese fiul ei. Ea, sărmana, nu avea de unde ști ce făcea soțul ei când era ea plecată prin țară. A fost conferențiar în cibernetică și pleca mult la conferințe, chiar și în străinătate. Când se întorcea, băiatul nu-i spunea nimic, iar soțul avea tot interesul să nu-i trezească suspiciuni. Când, în ziua aceea fatidică, Gil, în sfârșit n-a mai suportat și a fugit de acasă, ea era la Washington, iar băiatul o sunase să-i spună. A luat ea primul avion spre casă, dar… a ajuns prea târziu.

– Și cu soțul ei ce s-a întâmplat?

– Cu Gil mort, nu s-a putut dovedi nimic. N-a fost arestat, însă doamna a divorțat de el și l-a lăsat în dosul gol, pe străzi. Banii și i-a investit în locul acesta.

– Și statuia… ce vrea să însemne?

– Putere?

– Puterea unei femei care a fost tratată ca o proastă de bărbați și care le-a venit de hac.

– Ah, da… dacă te uiți cu atenție, se vede … emană o energie puternică, de învingătoare.

– Așa este. Gloria, cred că tu ești un sensite.

– Un ce?

– Un sensite. O umană care simte energii.

– Așa se numește?

– Nu știai că ai puterea asta?

– Am simțit ceva cât am trăit cu …. dar nu am reușit să înțeleg niciodată. Credeam că sunt doar stări.

– Nu sunt. Mai vorbim despre asta. Iată camera ta.

Gloria păși într-o cameră imensă. Luminoasă. Deschisă până pe o terasă pătrată, plină cu trandafiri. Se pare că trandafirii pe care-i adora o urmăreau peste tot. Primul cadou de la Victor fusese un trandafir galben. Nu-i putea suferi. El știa că ei îi plăceau cei roșii. Două șezlonguri, o măsuță, pe măsuță un aparat de făcut cafea. Uși culisante. Un pat matrimonial cu cuvertură în același tonuri de albastru bleu ciel și alb, cu imenși trandafiri albaștri pe cuvertură. Un dulap cât peretele, clădit în perete, zeci de sertare în care ea nu avea mai nimic de pus. Poate va avea. Cine știe cât va putea sta aici?

Lăsă valiza din mână, poșeta aluneca pe covorul mițos, tot albastru, trupul se lungi de-a curmezișul pe moliciunea patului. Acesta îi cuibări somnul ce veni instantaneu și, pentru prima dată în nesfârșite zile, liniștit.

Dezgust


Nebunii mă găsesc

Oriunde m-aș ascunde.

Pentru un motiv dement

De mine au nevoie.

Să le ascult tirada de imbecile gânduri

Obsesii, temeri, paranoice frânturi

Și le repet țipând

Căci surdă le este natura

Că nu sunt eu cea care le-a îngreunat viața.

Deci nu mă interesează

Precum pe ei îi doare-n gleznă

Dacă eu doresc sau nu să le fiu părtaș la demență.

Și sila este imensă

Căci s-a spart conducta cu nebuni

Și nu se mai sfârșește!

Umbre


A căzut o stea azi noapte

Şi cerul o plânge îndelung.

Nori frustraţi şi de iubire uitaţi

Îşi varsă durerea peste ierburi.

Umbre apar şi dispar

Cu fiecare picătură cuibărită-n amintire.

Verdele din privire s-a veştejit

Abisul nu se lasă sfârşit.

Capitolul III. Drumul


Aerobusul ateriză într-un final. Zborul durase doar o oră, dar ei i se păruse o veşnicie. Timpul se măsura acum în bătăile inimii sale şi în puterea de a răzbi.  Va trebui să-şi aducă aminte cum se simţea independenţa, cum era să te descurci singură, cum era să n-ai pe nimeni, cum fusese viaţa înainte de Victor. Nu mai era doamna Stern decât în acte. Era Gloria. Gloria Mundi. Îşi va face acte false, ştia că existau în lumea de jos numită Paradisul Uitat persoane dubioase care fabricau orice. Întotdeauna judecase şi dispreţuise în secret acei indivizi certaţi cu Ordinul – noua lege universală – pentru că, în mintea ei, nimic nu justifica criminalitatea. Ea credea în lege, în Justiţie, în dreptate, în adevăr. Acum era una dintre ei. O criminală.

Coborî din aerobus, încet, cu ezitare. Uşa se închise silenţios în urma ei, iar aerobusul decolă în mare viteză. Adresa. Unde era adresa?Puse în funcţiune ghidajul videotelefonului şi Arthur -vocea de ghidaj- ce se mai supărase Victor că nu înregistrase vocea lui!- îi spuse pe tonul uşor peltic, cu accent irlandez, că trebuia să o ia la stânga, pe a treia străduţă de unde era. Zâmbi involuntar. Vocea asta de elf o făcea mereu să zâmbească.

Urmă instrucțiunile roboțelului. Călca absentă pe cărări cu piatră cubică neagră, pe alei întunecate, triste. Pașii aveau ecou. Nu era nimeni în jur. Poate, totuși, era târziu. Nu purta ceas. Nu știa ora. Telefonul nu-i sunase nici măcar o dată. Cine era s-o mai sune? Nu-i lipsea nimănui. Oare Lavinia și Max aflaseră? Dacă da, de ce nu o căutau? Se împiedică de o piatră singulară, de culoare cenușie, uitată ca și ea, pe o stradă cu blocuri gri, cu balcoane înfipte în pereți ca niște nișe de întunecime și înghesuială. Oamenii ăia pe unde respirau? – se întreba. Citea numele străzilor. Pe aici trebuia să fie. Hospice Avenue 222. De ce-or fi având toate străzile nume englezești? De când nu mai ieșise de capul ei pe străzi, nu mai știa. Victor n-o lăsa să iasă singură, cel puțin nu pe jos. ”Am grijă de siguranța ta, iubire. Lumea de afară e primejdioasă”. Îl crezuse. Mereu a crezut tot ce i-a spus.

Se opri în fața unui bloc de 23 de etaje. O dărăpănătură. Parcă nici nu era locuit. Intră într-un hol întunecat, cu o gresie neagră, crăpată. Nu era nimeni.

-Aloooo! E cineva!?

Vocea îi răspunse ecou. Nici o țipenie. Urcă primele scări care îi ieșiră în față. Nu întâlni pe nimeni. De undeva, de sus, se auzeau zgomote. O huruială. De parcă cineva dădea găuri în pereți. Se hotărî să meargă înspre zgomot. Era evident că prietena ei nu locuia aici, iar ceea ce fusese cândva bloc de apartamente acum era altceva. Dar ce, nu reuși să-și dea seama. Poate acolo unde se lucrează, cineva îi va spune unde au dispărut oamenii. În capătul holului descoperi ceva ce semăna a lift. Apăsă butonul, dar liftul nu funcționa. Se duse spre scări. Scări abrupte, dărăpănate, pe alocuri balustrada era ruptă, iar ea se temea că va ameți și va cădea. Ar fi căzut în gol. Se uită în jos cu teamă. Dacă și-ar da drumul acum…dar, poate n-ar muri, ar rămâne invalidă. Asta era mai groaznic decât să mori. Gândul de a zăcea undeva pe un pat, imobilizată de paralizia membrelor datorită fracturării coloanei vertebrale în cădere, singură, uitată de lume, o făcu să se tragă înapoi cu repeziciune.

Oboseala urcării o birui și se opri din drum. Nu mai putea. Picioarele nu o mai țineau. Zgomotul se opri brusc. Auzi o voce de bărbat înjurând.

– Morții mă-ti de compresor!

Apoi o bufnitură. Probabil bărbatul trântise mașinăria căreia îi spunea compresor de pardoseală. De fapt, un ciment învechit, în mod evident călcat de sute de pași, odată, demult. În liniștea de după, auzi pași grăbiți care păreau să coboare în direcția ei. Să se ascundă? Să aștepte? Era acel necunoscut un  pericol pentru ea? Nu prea avea unde se ascunde, așa că hotărî să rămână pe loc. Oricum, era atât de obosită și de urcat și de foame – nu mai știa când a mâncat ultima dată, lăsase toate cardurile în urmă, cash nu avea decât pentru o zi, maxim 2 – că nu putea fugi nici dacă viața ei depindea de asta.

Se așeză pe scările murdare de moloz și vechime și așteptă. Pașii apăsați, grăbiți, nervoși se apropiau asurzitor și… când ridică privirea, în fața ei se afla un bărbat înalt, bine făcut, cu un trup atletic, un păr negru creț și vâlvoi, niște ochi negri-tăciune, dar un zâmbet de milioane. Era la fel de surprins ca și ea. Ea căscase gura, admirându-l sincer și fără să-și dea seama că el putea ghici la ce se gândea. El o conspecta cu curiozitate nedisimulată și ea roși. Vocea sparse tăcerea oarecum intimidantă.

– Oh, salutări! De unde ai apărut!? Nu știam că mai e cineva pe aici.

– Salutări! Nici eu nu credeam că nu mai e nimeni pe aici. O caut pe prietena mea care locuiește…ăăă….locuia aici. Este ultima adresă a ei pe care o am.

– Adică eu sunt nimeni?! Da, bine, am înțeles ce voiai să spui. Nu, nu mai locuiește nimeni aici de 5 ani. Când am venit noi, locatarii fuseseră evacuați.

– Noi? Care noi?

– Oh, scuze. Nu mai sunt obișnuit cu oamenii. Noi, adică firma la care lucrez – Technoscale Robotics.

– Ce e asta? Ce face firma ta?

– Roboți, așa cum îi spune și numele. Mai exact, drone.

– Drone? Credeam că sunt doar povești.

– Sunt realități. În curând, totul va fi controlat cu dronele astea. Traficul rutier, condamnații ieșiți pe cauțiune, infractorii sexuali eliberați după ce și-au ispășit pedeapsa, etc. Vom fi o societate mult mai organizată.

– Și oamenii obișnuiți?

– Nu e grozav?

– Vom fi mereu supravegheați. Nu e firesc.

– De ce? Ai ceva de ascuns?

Dacă ar ști… Era îngrozitor dacă era adevărat. Dacă dronele vor controla totul, nu va mai exista intimitate, siguranță. Ea nu va mai fi în siguranță. Trebuia să plece. Cât mai repede. Să-și găsească un adăpost, un loc de muncă, să câștige bani cât mai repede și cât mai mulți să-și poată face operația cu laser. Să n-o mai recunoască nimeni. Poate așa n-o vor găsi niciodată. Dacă o găsesc, n-o vor crede că a ucis în legitimă apărare. Bărbații întotdeauna aveau drepturi, femeia era o proprietate. Ea, cel puțin, nu cunoscuse altfel de bărbați. Nici nu credea că există.

Crezuse din tot sufletul. În dragoste, în suflete-pereche, în oameni, în Dumnezeu. La început, Victor fusese tot ce a visat. Idealul de bărbat. Apoi, cu timpul… nu mai știa ce fusese. Acum, la 32 de ani, nu mai credea. Murise speranța, rămăsese doar durerea și întrebările la care n-o să-i răspundă nimeni, niciodată. Victor a refuzat de fiecare dată. De parcă îi era frică să o lase să-l cunoască deși ea simțea că, adânc, în sufletul lui, exista un alt Victor. Acela care i se arătase la început de relație. Apoi, parcă acela murise și îl locul lui rămăsese acest monstru: insensibil, opac, crud, care n-o mai vedea pe ea ca om, ca femeie, ci ca obiect, ca resursă și proprietate.

Își reveni din visare când îl auzi pe bărbat întrebând-o:

– Dar tu cine ești? Un nume ai?

– Am – îi răspunse ridicând fruntea sfidător. Același lucru aș putea să te întreb și eu!

– Wow! Ușor, domniță! N-am dat cu drujba!

– Nu te-ai prezentat. Eu de ce aș face-o?

– Ai dreptate. Îmi cer scuze. Sunt Mihael Sobu, arhitect și dronolog.

– Ha? Adică cum vine asta?

– Adică, am două specializări. Sunt arhitect și mă ocup de…

– Știu ce este un arhitect. Nu sunt femeie de serviciu, sunt profesor. Mă rog, am fost.

– Ooohh, sărut mâna, doamna profesoară!

– Nu săruți tu nimic!

– Dar acră mai ești!

– Numai cu cei care mă persiflează!

– Iertare, glumeam….

– Mă bucur să te cunosc Mihael Sobu. Mă numesc… avu o scrută, imperceptibilă ezitare…Gloria. Gloria Mundi.

– Ca în latină? Ești gloria lumii?!

– Iar sarcasm! Așa mă cheamă!

– Bine, bine. Nu guști umorul.

– Ba da. Dar doar pe cel bun. Al tău este ofensator și nu văd de ce l-aș tolera. Oricum, trebuie să plec, iar tu trebuie să …faci ce faci tu de obicei.

– Nu-i grabă. Eu, cel puțin, nu mă grăbesc. Nu mai merge mașinăria și până când 720 mi-o repară, va fi mâine. Așa că timp am. Tu te grăbești undeva?

– Ăăă… credeam că voi locui la prietena mea, dar dacă ea nu mai stă aici…trebuie să-mi caut un hotel, ceva. Cine e 720?

– Robotul meu mecanic.

– Aha… și ce este un dronolog?

– Cel care se ocupă de designul și construcția dronelor. Adică, unul ca mine.

– Am înțeles.

S-a lăsat tăcere. El nu mai întreba nimic, ea nu voia să spună nimic. Se gândea cum să facă să nu fie nesimțită, dar să plece până când nu ajungeau să converseze prea mult. Nu era pregătită pentru oameni, mai ales că era pe fugă.

Mihael vorbi în momentul în care își formula în minte încheierea întâlnirii.

– Deci… aș fi prea nesimțit dacă te-aș invita la mine? Fără nici un gând ascuns. Recunosc că-mi placi, dar nu sunt genul care se cuplează cu oricine și, cu siguranță, nu invit toate fetele pe care le cunosc acasă la mine, dacă asta gândești.

– Ăăă… generoasă ofertă, dar… n-o pot accepta.

– Nu insist, dar unde vei merge?

– Nu știu. Găsesc eu ceva. Mă dirijează Arthur.

– Cine e Arthur?

– Robotul meu deștept. – îi făcu o demonstrație, fixând navigația în căutarea unui hotel. Mihael râse zgomotos la auzul vocii lui Arthur.

– E haios.

– Da, este. Ei, Mihael…la revedere.

– Stai!

– Ce mai e?

– Iată numărul meu. Doar în caz că ai vreodată nevoie.

– Mulțumesc. Salutări!

– Salutări, Gloria!

Se grăbi să plece, deși habar nu avea unde o va purta drumul. Pe Fulvia nu avea cum s-o mai găsească, deci nu avea unde locui.

– Arthur, dirijează-mă. Am rămas doar noi doi.

When God decided


When God decided

You should be born

It didn’t mean you’ll have what you need.

For some, he gifted people and things,

For others, altruism, loneliness and pain.

Good people who do not do harm

He decided should be resource to others to use.

Those who are unable to cherish his gift

He rejoices in like with his prodigal son.

When God decided what your fate shall be

You had no choice

And you struggled in vain.

He may have something good in store for you as well

But you may expire until you get there.

And if ever your needs should be met

You’re too old the joy of the moment to count

Too tired of waiting  a lifetime for what others always had.

 

Pustiu


Cine îți e ancoră

Când ți se clatină vaporul?

Cine te ridică

Când aproape ai căzut?

Pe cine suni

Când nimeni nu te-aude?

Cine îți răspunde

Când durerea te sfâșie?

Cui îi pasă

Când ai un succes cât de mic

Sau când te-nneci în singurătate?

Cine e suficient de altruist

Să vadă și nevoile tale?

De poți numi

O singură persoană, ești norocos,

Iar pustiul pe care-l simți

E doar închipuire

De ingrat cu suflet întunecos.

 

Capitolul II. Gloria


Ușa se închise cu zgomot surd în urma ei. Valiza grea îi rupea mâinile, însă nimic nu o sfărâma în bucăți ca durerea. O durere mută, căci nu avea cui o spune, târâtă după sine ani de zile. O scârbă viscerală față de perfidia masculină, față de soartă, de Dumnezeul care a abandonat-o.

Se ghemui într-un colț al străzii moarte pe care zilnic își freamătă pașii mii de oameni, ducând în cârcă cruci alese ori nedorite, putințe, neputințe, dezamăgiri, vise mute. Rămase așa, chircită în durerea-i, până când claxonul unui aerobus o făcu să-și ridice privirea. Îi zâmbi un pilot X7, din aceia special instruiți să conducă aerobusuri, iar ea văzu, printre lacrimi, o lumină ciudată în ochii lui.

– Urci? – o întrebă acesta. De parcă știa ce vrea să facă?! Singurul lucru pe care știa cert că vrea să-l facă era acela de a pleca departe. De a uita. Pe EL, pe sine, pe dragostea pe care o simțea și acum pentru bărbatul care-i fusese torționar.

Nu-i răspunse. Nu avea ce. Își culese lacrimile de pe genele de pe care rimelul cursese valuri și-i desenaseră pe obraz dâre de durere, bagajul, puterea infimă ce-i mai rămăsese și urcă în aerobus. Acesta își luă zborul imediat. Ea apucă să se așeze pe una din pernele libere de spumă cu memorie și închise ochii. Nu voia să vadă nimic, să audă nimic, nu voia nici să mai existe. Nu avea însă curajul să-și completeze gândul de auto-anihilare. Era păcatul capital al noii lumi și dacă nu mureai, te pedepseau refuzându-ți criogenarea. Ori ea nu voia asta.

Dacă era să dispară fizic, voia să aibă măcar speranța că va dăinui spiritual. Că nu va dispărea, pur și simplu, dintr-o lume în care nu a cerut să se nască, dar pe care a servit-o, ai cărei prunci i-a educat mulți ani, până când Victor a luat-o de nevastă și i-a interzis să mai muncească. ”Fac eu bitcoins suficienți ca tu să nu ai nevoie să te stresezi cu progeniturile altora. Poate îți fac eu un copil și atunci vei fi mereu ocupată. Până atunci, însă, ai casa, cumpărăturile, mașina ta proprie GT400 – am scris-o pe numele tău -, nu ai nevoie să muncești pentru străini.” Acceptase. De când îl cunoscuse, nu și-a dorit altceva decât să-l facă fericit.

Acum, tot ce-și dorea era să-l uite. Să uite momentele în care el se purta de parcă era iubirea vieții lui, apoi se întorcea pe călcâie și nega tot. Acest du-te-vino dement o tortura. Apoi, tăcerile lui interminabile când ea se simțea respinsă, ignorată, uitată chiar dacă era în fața lui, umilința care punea stăpânire pe ea de fiecare dată pentru că trebuia să se milogească de el să-i spună ce s-a întâmplat. Răspunsul era mereu contradictoriu.

– Nu s-a întâmplat nimic important. Ți-am spus că sunt dezamăgit de toate…

– Dar aseară erai fericit. Mă iubeai. Ce s-a putut întâmpla peste noapte?!

– ………….

– Puiule, te rog vorbește cu mine. Un singur creier nu poate avea mai mult de două perspective. Știi și tu asta. Hai să discutăm. Orice are o soluție.

– Mulțam. Ești drăguță.

– Înțeleg că nu vrei să vorbești cu mine…

– Prefer să fiu singur.

– Mă respingi?!

– ………..

– De ce te porți așa? Ce rău ți-am făcut eu ție? Spuneai că ești fericit cu mine!

– Uneori…

– Uneori ceeee????!!!

Nu spunea. Apoi, peste zile ce ei îi păreau nesfârșite, el revenea la normal. Ca și cum momentul acela nu existase nicicând. Nu voia să explice. Nu-i suporta întrebările. El uitase. Ea nu avea dreptul să înțeleagă. Dacă insista pentru că i se părea firesc ca într-o relație să se comunice, mereu se sfârșea cu scandal.

Își promisese de atâtea ori că nu-i va mai păsa. Dacă nu vrea să vorbească, e ok. Dar nu reușea să-i înțeleagă comportamentul. Oricât se străduia, nu înțelegea cum se putea transforma așa de la un moment la altul. Acum o iubea cu o disperare și sinceritate de nedescris, acum o trata de parcă era o nimeni. Înnebunea și lui nu-i păsa de durerea pe care i-o provoca. Îi închidea gura numind-o melodramatică și gata. Dacă n-o iubea, de ce nu-i dădea drumul?! O dată îl întrebase.

– Vrei să ne despărțim?! Eu n-am nimica…

– Nu asta am spus. De ce răstălmăcești cuvintele mele?

– Nu te pot iubi așa cum vrei tu.

– Ce înseamnă asta? Nu există un anume fel de a iubi. Ori iubești, ori nu. Tu mă iubești sau nu?

– Nu căuta răspunsuri.

– Îți dai seama ce îmi ceri?! Tu de ce ai căutat?! De ce când TU mă vrei, eu trebuie să-ți ofer totul, dar tu nu vrei nici să vorbești cu mine mai apoi?!

– Am oferit mereu… cu rețineri, dar am oferit…

– Cu rețineri după atâția ani?!

– Deh, nici așa nu e bine…

Nu avea nici un rost. El nu dialoga decât când avea nevoie. În rest, ea trebuia să ghicească ori să-și imagineze ce o ducea capul. Era absent, în lumea lui, dar când revenea, ea trebuia să fie aceeași: iubitoare, înțelegătoare, a lui.

Aerobusul trecu peste clădiri și, se trezi lângă ea cu robotul cu tichete, R22.

– Până unde, stimată doamnă?

Habar nu avea ce să-i răspundă. Își stoarse mințile să găsească o destinație. Subit, își aduse aminte că, cu ani în urmă, avusese o prietenă în ParkLake. Poate, o va primi. Căută adresa în videotelefon. O găsi. Îi spuse lui R22 destinația, iar acesta îi înmână holotichetul. Nu știa dacă Fulvia mai trăia sau dacă o mai ținea minte, dacă nu cumva se mutase, dar nu avea de ales. Nu avea unde merge, iar după crima pe care o comisese, probabil era deja căutată. Acum își aduse aminte că uitase să spele cuțitul. De fapt, uitase să-l scoată din grumazul lui. Singurul gând fusese atunci acela de a fugi. Oriunde, cât mai repede.

Se lăsă pe spate cu scaunul și porni audioboxul. Măcar să cânte ceva. Așa nu-și mai auzea gândurile și, poate, reușea să se adune cât de cât până ajungea la prietena ei. Ea nu trebuia să știa nimic. O va întreba sigur. Îi va spune că l-a părăsit. Lavinia, Max, oare ei ce vor crede când nu îi va mai suna nici ea, nici Victor? Oare o vor căuta? Nu, acum nu trebuia să se gândească la asta. Acum, trebuia să uite. Să se transforme. Să devină ceea ce disprețuise mereu: o nenorocită. Va minți, va fura dacă va trebui, va ucide toată umanitatea pe care o avusese în ea. Nimeni și nimic nu va reuși s-o mai rănească. Va deveni alta, cu totul. Și… pentru asta, întâi de toate îi trebuia alt nume. Apoi, altă fizionomie. Apoi, …. va vedea mai apoi. O listă întreagă de nume îi rulă în creier. Cândva, memorase lista în așteptarea copilului care nu s-a mai născut. La numai o lună de când îl anunțase că-i poartă copilul, după o ceartă teribilă pentru că ea îndrăznise să-l întrebe de ce nu se bucură că ea este însărcinată, a pierdut copilul. El era plecat în delegație. Când s-a întors, nici n-a întrebat-o ce s-a întâmplat. După trei săptămâni, când au făcut dragoste, el i-a mângâiat burtica cu atâta drag că ea a plâns mai târziu, toată noaptea, în bucătărie, în timp ce el dormea liniștit.

Avea drum lung de străbătut. Singură. Fără nici un sprijin. Un nume….  Gloria. Pentru că, spera, că într-o zi, grația divină îi va permite și ei să fie fericită.