Capitolul I. Prima crimă


Și-a spălat mâinile șiroind a sânge, urmărind pierdută în gânduri cum apa se împletea cu roșul scurs din rana înțepată de cuțitul pe care încă îl strângea între degete. Privea cum se prelinge urma de viață pe arătător, încet, apoi în chiuveta din baie, prin grătarul de scurgere până în sifon și mai departe în țevi, prin canale. Auzea, parcă, din nou, gâlgâitul ultim din gâtul retezat al bărbatului care zăcea răstignit pe canapeaua din living. A fost de ajuns o singură tăietură. Cuțitul era ascuțit, iar furia ei nemăsurată. Zece ani de abuz…amintirea primei palme, apoi a jignirilor, a umilinței…. a speranței ei, a iubirii ei, a temerii că, dacă fuge, el o va găsi…promisiunea lui că nu se va mai repeta, că o va iubi mereu…

Nu simțea nimic. Nici regret, nici ură. O amorțeală ciudată care o făcea stană de piatră. Nu simțea nici durerea din rana adâncă de pe frunte unde el o lovise cu pumnul încleștat și ghiulul de pe inelar rupsese pielea. Căzuse pe jos, pe spate, iar el o încălecase, țintuind-o, cu mâinile și picioarele desfăcute. Știa ce urma. O va amuți, astupându-i gura cu palma rece, sărată, umedă, și o va silui. Ea va continua să plângă și să geamă cerșind să înceteze. El nu va auzi. Ea va trebui să audă, din nou, vorbele murdare:

– Știu că-ți place! Ești a mea!

El se va termina curând, cu muget de fiară, se va rostogoli într-o parte și o va lăsa cu chiloții în vine, sânii goi, sutienul rupt și ….sufletul terfelit. Apoi, el se va ridica, își va turna un whiskey cu gheață și va bea până va adormi. Ea va rămâne o vreme pe jos, chircită de durere fizică și emoțională, va plânge în surdină, apoi, se va târâ în baie, va face duș și …. mâine va fi o nouă zi în care … el se va mira că ea are ochii umflați și roșii, că are pete vinete pe obraji și că nu va vorbi când îi va servi micul dejun. El va întreba ce s-a întâmplat, apoi își va aminti, va lua pastila pentru durerea de cap, își va reveni din mahmureală, va cerși iertarea ei și nu va înceta până când ea nu-i va spune că-l iartă. Abia atunci va pleca la servici, iar ea va putea răsufla ușurată. Până când…nu știa niciodată. Dar….acceptase soarta. Nu avea ce face.

Așa gândise mulți ani, prea mulți. Până într-o zi când…. teama că o va ucide se făcuse mai mare decât teama de a deveni o criminală și de a-și petrece restul zilelor în închisoare.

Era o sâmbătă. Nu va uita niciodată acea zi. Nimic nu prevestise deznodământul ulterior. De două săptămâni nu pusese mâna pe ea. Era tandru, iubitor, generos. Ea putea zâmbi din nou. Rănile fizice se vindecaseră. Rămăsese doar o umbră deasupra sprâncenei stângi. Spera că va continua așa. El planifica o ieșire cu Max și Lavinia, prietenii lor de o viață și vecini de cartier, la un picnic în Parcul cu Lotuși. Știa că ea adora lotușii. Ea s-a bucurat. Vineri seara, el venise acasă cu un buchet enorm de trandafiri roșii – preferatele ei – și un lănțișor de argint cu un pandantiv în formă de două inimi intercalate. I l-a pus în jurul gâtului, spunând:

– Așa sunt inimile noastre, iubita mea. Legate pentru totdeauna.

Ea a lăcrimat de fericire, l-a sărutat și seara au făcut dragoste ca în primii doi ani de căsnicie când el era cel mai iubitor bărbat de pe pământ. I-a promis atunci că nu va da jos lănțișorul niciodată. A adormit târziu în brațele lui, mulțumită, simțindu-se iubită.

Dimineața se ivi însorită cu un soare de iunie prietenos, molatec și care îi răsfăța pe după perdele cu raze mângâietoare. Se întoarse spre el somnoroasă, felină, și îl sărută pe gură. El se întinse, trezit parcă brusc, întoarse fața într-o parte și zise:

– Știi că nu-mi place înainte de spălatul pe dinți.

Ea înlemni lângă trupul care doar cu câteva ore înainte i se oferise cu atâta pasiune, sinceritate, că respingerea din dimineață i se părea un vis urât.

– Iartă-mă, puiule. Mi se făcuse dor. – șopti cu teamă să nu-l supere, sperând, totuși, că doar i s-a părut.

– Dor???? Păi, aseară am făcut sex. – vorbele tunară. Seci. Indiferente.

– Pentru mine…n-a fost… sex – articulă cu greu, simțind cum inima începe să galopeze și mintea să se cufunde în teroare.

– N-a fost? Dar ce-a fost?

– Am crezut…că am făcut dragoste…

– Tot aia e. Hai, treci la baie. Apoi, fă ceva de mâncare că plecăm la picnic.

– Da, iubire. – se ridică din pat cu lacrimi în ochi. Nu se înșelase. Pentru el ea nu însemna nimic decât o gaură. Un bun al lui, nu un om, nu o femeie, nu partenera lui de suflet, chiar dacă, uneori, spunea vorbele. A doua zi le nega. Parcă era alt om. Nu apucă să-și ia halatul ca să-și acopere goliciunea, când el zise:

– Și nu mi te smiorcăi acuma când nu te văd, că nu ai de ce. Nu gust melodrama.

-Nu mă smiorcăi…mă doare doar că mă tratezi de parcă aș fi o nimeni.

– Ei, asta-i bună! Ți-am cumpărat un cadou și tu te plângi?!

Nu mai era nimic de zis. Trebuia să tacă. El era deja aprins.

– Nu mă plâng…voiam doar….

– Ei, da, voi femeile mereu vreți ceva. Nimic nu vă ajunge!

– Nu, iubire. Nu este așa. Nu te supăra și tu din orice. Aveam doar nevoie de tandrețe. Aseară ai fost perfect.

– Ei, – spuse el mai calm – nu se poate mereu. Hai, pisicuțo, treci în bucătărie!

Încă spera că furtuna nu se va naște. Nu mai zise nimic, trecu în bucătărie și se apucă de pregătit micul dejun. Auzea dușul curgând și pe el fredonând. Dacă ar ști cât îi adora vocea! Cât de fericită fusese cu o seară în urmă și acum…parcă…unde dispăruse bărbatul ei, cel care o iubise de parcă era singura femeie de pe planetă?!

Puse masa și îl strigă:

– Iubirea mea, masa e gata! Vii?

– Vin acum. – se auzi din dormitor.

Când intră în bucătărie, era proaspăt ras – nu suporta nici barba de o zi, îl mânca pielea – ea adora pielea lui, fină, de băiețandru, parfumat și zâmbitor.

– Ia să vadă băiatul ce i-a pregătit nevasta…

– Sper să-ți placă. Sunt preferatele tale: ouă ochiuri, pâine prăjită, margarină, roșii de casă, ceai.

– Mmm… bun așa, ești bună…. și în bucătărie … – zise, zâmbind malițios. Ei nu-i plăcea când vorbea așa. Suna atât de …murdar. Nu era ea pudică, dar o deranja când el vorbea așa. Se simțea o bucată de carne. Și … atât. Îl rugase de multe ori să nu mai vorbească așa, dar pe el îl încânta și îl amuza faptul că ea roșea în acele momente.

– Pe la cât crezi că ne vedem cu Max și Lavinia? – întrebă ea, ungându-i felia de toast cu margarină.

– N-ai tu treabă cu asta. Tu doar pregătește mâncarea care o luăm cu noi. Restul e treaba mea.

– Păi tocmai de asta te întrebam, să știu pe la ce oră să fiu gata….

– Cum adică pe la ce oră?! Da ce? Tu muncești pe ore?

– Nu asta am zis. Nu voiam să întârziem și ei să ne aștepte.

– Dar ce, ai întâlnire cu Max sau ce?

– Iubire, de ce vorbești așa?! Nu e amuzant.

– Normal că nu e. Ți se pare că mă amuz?! –vorbele cădeau ca loviturile de ciocan. Dure. Amenințătoare. Ochii se mijeau și nu se mai vedea decât maroniul întunecat. Cunoștea această privire prea bine.

– Știi bine că nu e nimic între mine și Max sau orice alt bărbat. – ridică tonul fără să vrea. Nu înțelegea ce îl apucase. Nu-i dăduse niciodată motiv de gelozie. Nici nu credea că poate fi gelos.

– Știu?! Pe bune?! – acum se răstea, iar ochii aruncau săgeți otrăvite.

– Da, știi.

– Ei hai că asta-i chiar culmea?! Adică eu sunt nebun?!

– N-am zis asta…

– Dar o gândești! Se vede că o gândești! – țipa.

– Cum poți să spui asta?! De ce cauți mereu motive de ceartă, iubirea mea?!

– EU caut motive?! Deci, mă crezi nebun! E clar!

– Nu… – teroarea pusese o gâlmă în gâtul ei și abia mai putea articula vorbele. Știa că oricum el nu le mai auzea.

– Nuuu?! Atât ai de spus?! Cum explici că Max te sună pe tine când are nevoie de un sfat, că stați ore întregi pe telefon cu, vezi, doamne, schimb de rețete?!

– Nu stăm ore întregi și vorbesc de față cu tine. Nu este clar că nu am nimic de ascuns? De ce mă suspectezi, puiul meu?

– Ei lasă că știu eu! Rețete, auzi! Ce treabă are el cu gătitul când are nevastă?!

– Doar știi și tu că Max e gurmand și îi place să gătească. Sigur că Lavinia îi face de mâncare, dar dacă lui îi place, de ce să n-o facă?Un bărbat nu gătește! E treabă de muiere!

– Bine, dragă… – ce să mai zică? Încăpățânat cum era, știa că orice ar fi spus ea, el tot la părerea lui rămânea. Dacă nu mă crezi pe mine, de ce nu-l întrebi pe Max?

– Adică, ce, să râdă de mine?!

– De ce să râdă? Dacă crezi că te înșel cu Max, confruntă-l.

– Ce ți-ar mai plăcea ție să mă vezi umilit! Să râdă ăla de mine că mă înșeală nevasta!

– Dar nu te înșel! – nu și-a dat seama cum a izbucnit țipătul printre dinții pe care-i ținea strânși tocmai ca să nu spună ceva greșit.

– Ceeee???!!! Tu țipi la mine?!

Nu apucă să răspundă căci palma șfichiui buza de jos care se sparse în vaiet. Se dezechilibră pe scaunul de vizavi și scăpă furculița pe jos. Repeziciunea cu care el lovise peste masă cu atâta sete, o zăpăcise. Culese tacâmul de pe jos, printre lacrimile de durere, el se ridică brusc, trântind farfuria cu resturile de mâncare pe jos. Tună un: – Culege-le, rapandulă! și se îndepărtă în direcția living-ului. Nu trecu mult și auzi televizorul dat la maxim iar el țipând în telefon.

– Alo, Max, pică treaba de azi. Nevastă-mea e la ciclu. – scuipă vorbele și închise fără să aștepte răspuns. Reveni în bucătărie, unde ea spăla deja vasele și îi comunică că picnicul nu va mai avea loc.

– Atunci, să nu mai pregătesc mâncarea? De ce nu mai vrei să mergem? – auzise convorbirea, dar nu putea să-i spună lui asta. Încerca să-l facă pe el să spună de ce mințise despre ea.

– Acuma nu vrei să mai gătești? Ce crezi că mâncăm iarbă? Sau îți trimite Max din ce-a gătit el?!

– Iar Max? Iubirea mea, de ce vorbești așa? Te rog frumos încetează….

Se duse în fața lui, îl încolăci cu brațele, se uita în ochii lui cu toată iubirea pământeană, rugându-l din priviri. Nu apucă să reacționeze când Victor o trânti la pământ.

Era în beznă totală și acum momentul. Nu și-a dat seama ce se întâmplase decât când l-a văzut cu gâtul tăiat pe canapea, cu pantalonii pe vine, crăcănat și plin de sânge. Tot ce-și aducea aminte era că nu putea respira, ceva o strângea puternic de gât și ea a apucat cuțitul de pe podea și l-a înfipt orbește. A simțit ceva cald prelins pe ochi și față, dar nu și-a deschis ochii decât când strânsoarea a slăbit. Atunci l-a văzut.

Se uita în oglindă ca-ntr-un lac fără fund. Nu vedea decât o față străină, desfigurată de sângele de pe frunte unde rămăsese impregnată cicatricea de la ultima bătaie și dâra pe care o lăsase dosul palmei cu care-și ștersese lacrimile și sudoarea. Nu era ușor să ucizi. Dar mai greu era să reziști, să te abții, să suporți în tăcere. Iar ea n-a mai putut.

Ecoul mult prea zgomotos al apei pe care uitase s-o mai închidă și freca în neștire mâinile cu săpun o zgâria pe creier. Țipă fără să-și dea seama apoi…vomită mult și cu zbucium. Lacrimile se prelingeau pe obraz, în gură, pe tricoul înroșit de ceea ce fusese iubirea vieții ei, pe gresie. Gura se simțea fadă, uscată, puturoasă…ca ultimul deceniu din viața ei.

Se stropi pe față. Minute în șir. Apoi, își lăsă părul lung, roșcat, ondulat de transpirație, în jos și își băgă capul sub jetul de apă rece. Răsuflă sacadat, în ritmul căderii de apă, de parcă acum respira întâia oară. Și jeli cu sughițuri. Nu pe el, nu crima care se va dovedi a fi prima, nu posibilitatea de a fi prinsă și arestată. Jeli că a ajuns aici. Se jeli pe sine. Viața ei….

Închise apa, scutură părul ud care i se lipi de spinare, uscă fața care, încet, revenea la ceea ce știa că e fața ei, se îndreptă de spate și zise către sine:

– S-a terminat. Acum chiar s-a terminat.

Se întoarse în living și rămase în picioare în fața trupului inert. Jugulara spântecată se holba la ea nerușinată, așa cum fusese el. Un nenorocit. Îl scuipă pe față, îl lovi cu sete cu piciorul în vintre și se duse în dormitor. Deschise dulapul mare de lemn de cireș, scoase valiza și o ticsi de haine, pantofi, obiecte cosmetice, tot ce apucă. Se grăbea de parcă o mâna cineva din spate. Ura acel loc. Nu putea respira. Trebuia să plece. Repede. Departe.

Când valiza stătea să se rupă de plină ce era, o târâ de mânerul lung până în holul de la intrare. Șterse urmele lăsate prin casă de mîinile ei ca și cum voia să șteargă orice urmă a existenței ei acolo, în casa ororilor. Căută telefonul. Îl găsi sub canapeaua unde căzuse în încăierare, se uită la ceas. Zise cu voce tare:

– Azi, 21 iunie 2017, la ora 12 la amiază, Karma a murit.

Cu telefonul în mână, în haine curate în culori pastelate de albastru și gri, în pantaloni de doc gri și o pălărie gri și ochelari fumurii, în cealaltă mână cu valiza care conținea toată viața ei. Nu luase nimic din ce îi cumpărase el, când avea chef să fie generos și mereu după un episod care se termina cu ea plângând pe jos în living și el îmbătându-se în dormitor, nici măcar pozele de la nuntă. Nu voia să țină minte nimic. Acea femeie murise.

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s