A cincea scrisoare


Draga mea prietenă,

S-a făcut frig și la noi și iată-mă, deși încotoșmănată ca o pisicuță bleagă, răcită bocnă. Dacă ar fi doar nasul care s-a înroșit și curge ca robinetul de la bucătărie cu o vioiciune de nestăvilit, nu ar fi nimic. Însă tusea asta seacă literalmente mă bagă în groapă. Dacă mă auzea acum Colonelul, chiar era vai de blănița mea, mai ales că nu mă pot abține să fumez. Deh, am și eu un viciu. El mereu zicea: ”Iubita-mi, așa răcești tu, cu capul gol, în curentul de la metrou.” Dar ce era să fac? Îmi fierbe și puțina minte rămasă întreagă dacă îmi pun băscuță.

Și uite așa, iubita mea, zac sub pături și îți scriu. Cu o mână pe hârtie, cu alta pe batistă. și, din nou, îți scriu cu tristețe. Offff că durerea lumii nu se mai sfârșește…..

Vorbeam deunăzi cu cineva, n-o cunoști pe duduia Zoia, e economistă la Stat, dar e fată simpatică. Așteaptă și ea pensionarea camulți alții și văzându-mă plimbăreață pe la piața Obor, intrarăm în vorbă. Acum, ne mai vedem prin Parcul Național, că nu e prea departe de mine iar ea stă vizavi de parc în blocurile din spate. Am să merg la ea în vizită deîndată ce-mi trece stupida asta de răceală. Deci, spuneam, ne văzurăm în piață săptămâna trecută și-mi povesti un lucru tare trist.

Nu departe de mine, prin Vitan – știi unde, iubita, te-am dus odată acolo la Mall, poate-ți amintești – s-au găsit într-un bloc de 4 etaje doi bătrânei uciși acum o săptămână. Pensionari modești, agoniseau fiecare leuț pentru vremuri grele. El, fost profesor universitar, dl. Mihalache, ea, fostă profesoară de istorie la un liceu, coana Geta. Nu-i cunoșteam prea bine, din auzite îți povestesc. Se pare că era noapte când i-au prădat hoții și dacă dl. Mihalache s-a trezit la zgomotul din casă, l-au pălit în cap cu o bâtă și când dna. Geta a țipat speriată, trezită brusc că cineva o trăgea jos din pat, au ucis-o și pe ea. Ce căutau? – ne-am întrebat cu toții. N-am putut să nu-l sun pe Călin. Săracul, mereu îl deranjez cu câte ceva, dar el mă iartă. Are un suflet de zahăr, băiatul.

– Mimișor, matale chiar nu ai probleme? Altele decât ale altora? Mereu te îngrijești de alții în loc să ai grijă de mata!

– Ce să fac și eu, puiul meu? Bătrânețea e plictisitoare și eu ce probleme să am decât că trec anii și mă apropiu și eu de ziua în care voi fi din nou lângă Colonelul. E lumea rea, copil, și nu pot să stau deoparte.

Călin mă-nțelegea, dar își făcea griji pentru mine. Știa, însă, că sunt prin definiție prea sufletistă și mai degrabă sufăr eu decât să fac rău cuiva. Și-atunci, răul lumii îl somatizez și mă doare.

Din discuția ulterioară cu Călin am înțeles că sărmanii au fost trecuți la cele veșnice din mârșăvie pură. Nepotul lor de 25 de ani, Ionuț, pe care l-au răsfățat de parcă era copilul lor de sânge, i-a ucis cu sălbăticie pentru 3000 de lei. Atât reușiseră într-o viață să strângă cei doi intelectuali. Te întreb și pe tine, draga mea, unde ajungem noi ființele umane când zace atâta inumanitate în noi?! Ce soartă vor avea copiii care se nasc acum? Ce vor deveni? Mă dor toate acestea, chiar dacă nu mi se întâmplă mie. Oricât încerc, nu pot fi insensibilă.

Ionuț va ajunge moș când va ieși din închisoare – dacă va ieși – dar pe soții Mihalache nu-i poate învia nici o lege, nici o sancțiune. Iartă-mi lacrimile, iubita mea….uneori chiar nu mai pot….

Se spune că unde Dumnezeu închide o ușă, deschide alta. Eu am avut norocul ăsta. Am apucat să văd iubirea divină. Te voi uimi prin ce-ți spun acum și te voi bucura. După atâta tragedie, iată și o veste fabuloasă. Dumnezeu chiar mă iubește pentru că are grijă de mine și la bătrânețe. Și nimic nu poate aduce mai multă fericire decât asta. Am primit un dar neprețuit, Doina. Un copil. Ei, nu râde și tu acum. Sigur că nu l-am făcut eu, nici nu l-am adoptat. A venit la mine trimisă de Divinul.

O cheamă Ruhika, eu îi spun Ruhi. Este o minunăție de fată, așa cum mi-aș fi dorit să nasc și să creștem împreună cu Colonelul, dacă Dumnezeu nu mi l-ar fi hărăzit atât de târziu în viață încât nu mai puteam concepe copilul nostru. Poate și pentru asta Divinul s-a milostivit de mine și a alungat această suferință. Și, n-ai să crezi, draga mea, dar este atât de similară cu Colonelul că mă și sperie uneori. Și fizic seamănă doar că e fată. Iar ca fire, uneori sunt identici, deși ea e leoaică după zodie, el este rac. Ea este mai deschisă și nu se sfiește să-și exprime sentimentele, Colonelul nu o făcea decât când mă simțea supărată ori când simțea el nevoia să-mi transmită ce simte. În rest mereu spunea:”Vorbele sunt doar vorbe, Mimișor. Contează ce simți. Iar tu simți că te iubesc.” De multe ori, păcatele mele, îmi venea să-l bat când vorbea așa! Nu eram mafalda, nu puteam ghici gânduri oricât îl iubeam! Dar… așa era el.

Ruhika este numele ales de ea. E înnebunită de tot ce înseamnă India – cultură, tradiții, culori, limbi, tot. Nu degeaba avea licența în Hindi, draga de ea. Cum am cunoscut-o, te întrebi? Cine e Ruhika de fapt? Iartă-mă, draga mea, dar acest mister ți-l voi dezlega în următoarea scrisoare.

Te sărut cu drag.

A ta, mereu

Mimi

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s