Adina (3)


Își amintea detalii pe care sperase să le fi uitat. Durerea era la fel de vie și acum după aproape 3 luni de când descoperise, din întâmplare, că poze intime cu ea circulau pe net. A crezut atunci că face infarct acolo pe loc, în fața ecranului sinistru. Retrăia în transă momentele când Simi, atât de mândru de “dragostea mea”, îi făcuse poze goală în timp ce se iubeau. Îl intrebase atunci insistent de ce le face, dar el glumi: “Să te am cu mine tot timpul.” Și ea a crezut că o iubește. Că acea pasiune covârșitoare pe care i-o arăta în pat uneori era reală. Că tandrețea cu care-I spunea “iubita mea” (cu accent pe “mea”) și-I ținea fața între palme uitându-se prelung în ochii ei, șoptind “te iubesc”, era adevărată. Nu putea pricepe nici azi, oricât încerca, cum poate cineva să se transfigureze așa?! Cum poate cineva să imite așa iubirea?!

Uneori avea senzația că trăiește un coșmar și aștepta să se trezească. Dar, coșmarul nu se mai termina. Și când, cu 2 zile în urmă, o sunase un tip cerându-I programare pentru sex, nu mai putu. Fugi literalmente din casă și bântui străzile în derivă până când zări printre genele rimelate cu lacrimi amare “Casa Speranței.”

– Și așa ai ajuns la noi. – concluzionă Matei.

– Și Simi când a dispărut?

– Acum 3 luni.

– Așa, pur și simplu?

– Îl sunasem. Nu mi-a răspuns. S-a mai întâmplat. Am trimis sms. Nu a răspuns. Apoi a sunat. Sau cel puțin așa am crezut eu. Că e el. Era maică-sa care m-a întrebat ce mai vreau de la băiatul ei. “Eu ce mai vreau?! Cum adică?!” – am întrebat-o. Eram atât de surprinsă că nu știam ce să spun. “Da, tu! Lasă-l în pace odată! Nu te vrea! Pricepe și nu te mai ține după el!” și mi-a trântit telefonul în nas.

– Adică maică-sa știa de tine și credea că tu te ții de capul lui.

– Așa se pare. Mie nu mi-a vorbit despre nimic care să mă facă să suspectez așa ceva.

– Cine știe ce minciuni i-a spus și ei….

– Mda…. Acum nu mai înțeleg nimic.

– El n-a mai sunat?

– I-am trimis un sms prin care îl întrebam ce se întâmpla și îi dădeam un ultimatum. Ori se poartă ca bărbatul care mă iubește cu adevărat ori mă lasă în pace. M-a lăsat în pace. Niciodată nu-I plăcea să dea explicații și avea oroare fizică de confruntare deschisă. A tăcut pur și simplu. Cum făcea când spuneam ceva ce nu-I convenea. La început povestea de toate. Și ce nu mă interesa. Apoi…în timp… răspundea paralel, monosilabic sau pur și simplu mă ignora. Dar eu tot încercam să-I explic că mă doare atitudinea lui și atunci … pentru scurt timp..era cel mai iubitor bărbat. Exact ce îmi doream. Apoi, revenea din nou la indiferență, tăceri….fără vreun motiv. Când întrebam de ce, pleca privirea în pământ și tăcea sau îmi arunca aceeași replica: “Tu vrei mai mult și mai mult”, dar nu era așa. Mă blama pentru că-l iubeam însă îmi cerea acea iubire. Mă voia toată, cu totul a sa.

– Să te știe pe veci a lui, dar să nu facă nimic pentru a te păstra.

– El nu suporta dacă nu răspundeam imediat la telefon, dacă vorbeam în dodii. Mă certa. Îmi cerea totul, dar îmi dădea…

– Doar cât voia. Lamentabil și josnic. Iartă-mă, Adina. Nu trebuia să spun asta, dar, în acest moment, mi-e rușine că sunt bărbat. Nu credeam că cineva poate fi atât de nenorocit. Tătic – tatăl meu adoptiv care a murit anul trecut – a insistat să fim buni și demni, să nu provocăm suferință cu bună știință. Să fim umani. Ce-mi spui tu este dovadă de inumanitate. Cât te-a torturat! Micuța mea!

Cuvintele îi scăpară fără voie și la auzul lor înțepeni cu Adina în brațele care o cuprinseseră involuntar. Se retrase fulgerător. Se bâlbâi:

– Iartă-mă. Iartă-mă. Nu trebuia… Nu am vrut….Nu am putut….

Adina înlemnise cu ochii holbați, tremurând. Fără glas.

– Ce …. faci…., Matei? – reuși să bâiguie.

– Nu știu ce fac, Adina, dar un lucru știu sigur. M-am îndrăgostit de tine de când ai intrat pe ușă. Nu glumesc. Sunt prea direct ca să mă joc cu vorbe.

– Eu … nu știu …. Nu cred …. Nu mai știu nimic. Și o podidi plânsul. Și plânse cu sughițuri și Matei o lăsă să plângă, fără vorbă, ținând-o în brațe ocrotitor.

Încet, plânsul ei se potoli. Își șterse ochii verzi ca marea după furtună cu podul palmei ca o fetiță. Îl privi cu o mirare greu de descris și spuse:

– Și acum ce?

Întrebarea îl străpunse pe Matei direct în inimă. Era rândul lui să se mire.

– Adică….Adina….adică….și tu?!

– Îhi …- răspunsul veni brusc urmat de un zâmbet delicat și privire scânteietoare și brațe ce-I încolăciră mijlocul lui Matei cu toată căldura pământeană.

– Doamne! – atât fu Matei în stare să spună. Fericirea iubirii împărtășite nici nu necesita prea multe vorbe.

Stătură înlănțuiți o vreme, sub un copac ca o umbrelă. Ploaia încetase. Ei uitaseră de tot.

Matei o desprinse, o privi și spuse încet:

– Să ne întoarcem. Norocel va fi fericit. Și NOI vom rezolva problema cu jegul acela.

– Vai, Mati, ce urât vorbești! – chicoti ea. Râseră. Ea îi spusese Mati ca și tătic. Era clar că tătic i-o trimisese pe Adina.

În drum spre casă îi povesti de tătic, de ceilalți frați de suflet, de Norocel …. De tot. vorbea repede, sacadat, în ritmul bătăilor inimii și Adina se amuza. Acest bărbat era adevărat!

– Rușine să-ți fie, Mati! – Norocel lătră de cum capul lui Matei se ivi în cadrul ușii.

– Aoleu! – tresări Matei. S-a trezit nebunul! Hahahaha!

– Cine e nebun!??? Eu???!!!! Ia vezi, nerușinatule, că te mușc!

Râseră amândoi. Se iubeau imens. Glumeau cu har. Nimeni nu se supăra.

– Nu mai lătra, urâtule! O să-ți placă când îți voi povesti. Bogdan a venit?

– O să-mi placă??? – se fandosi Norocel. Atunci zi re-pe-de! Bogdan e în bucătărie, firește. Meșterește prânzul lui nea Nicu. (Rețeta rămăsese literă de lege pentru prânzul de vineri)

– Atunci așteptăm până termină și el și vă spun amândurora. Apropo, Norocel, ea e Adina, iubita mea.

– Wow! Dar asta când s-a mai întâmplat?! Măi copil, da’ rapid mai ești!

Râseră toți trei. După atâta timp, Adina râdea cu poftă. Mai ales că Norocel făcea tumbe și lătra artistic. Se credea Pavarotti cățelesc. Când Bogdan veni din bucătărie, cu făină până și în păr, Norocel se tăvălea pe jos de râs, Adina îl gâdila pe burtică, iar Matei supraveghea grav scena.

– Ce, Doamne iartă-vă, faceți aici?! – râdea și el. Eu mă dau de ceasul morții să vă gătesc și voi vă jucați! Hmmm, ei lasă că mai mâncați voi rulouri a la Nicu la paștele cailor!

Mereu le promitea pedepse. Mereu uita de ele. Matei se obișnuise cu dorința lui Bogdan de a-l imita pe tătic. Ce-i drept, fusese cel mai apropiat de acesta. Nu era gelos. Nici unul dintre copii nu era. Nea Nicu îi iubise pe toți în mod egal. Nu-i putea întina memoria cu răutăți infame.

– Haide, măi Bobiț, nu ne înfometa. Avem treabă importantă de rezolvat. – zise Matei.

– Ce treabă?

  • Ei, Adina aici de față m-a zăpăcit cu totul și nu am spus, de fapt, cum ne-am cunoscut. Copii, Adina are nevoie de ajutorul nostru. De fapt, ăăăă …. Eu …. M-am îndrăgostit de ea și ea … se pare că simte la fel – roșiră amândoi puțin – și … a avut o problemă care poate reveni oricând deci trebuie oprită.

Le povesti totul, Adina completă cu detalii.

– Să-l dăm pe mâna Poliției! Să fie pedepsit! Creatură nenorocită!

– Așa va fi, Norocel. Stai liniștit. Călin oricum vine la cină. Numai bine.

Norocel se mai calmă, apoi întrebă șăgalnic:

– Și…și Adina rămâne a noastră?

Oricât de supărați erau nu puteau să nu zâmbească. Norocel trebuia neapărat să mai “adopte” pe cineva.

– Păi, asta Adina hotărăște.

– Eu … dacă tot vorbiți de mine … eu stau cu chirie … deci nu am casa mea. Dacă mă primiți ….

– Wahooooo! Am știut eu! – Norocel era extatic și codița i se agita frenetic. A noastră ești!

Când ajunse Călin – obosit rupt după 24 de ore de serviciu – casa era într-o agitație nebună. Tropăiau, plănuiau, mutau mobila.

– Ce se întâmplă aici? – întrebă confuz și buimac de nesomn.

– Ne mutăm! – țipă Norocel.

– Ce facem?????!!!! – țipă la rându-I Călin căscând ochii mari. Unde, Doamne iartă-vă, vă mutați???!!! Norocel, ți-a luat Dumnezeu mințile???!!!

– Evident că nu. M-am zăpăcit. Adică …. Mutăm mobila.

– Asta văd! – Călin continuă răstit. Dar de ce???!!!

– Offf, Călinuș! – se burzului Norocel. Stai jos și-ți explic.

– Unde să stau, nebunule?! Pe parchet?! Nici scaune nu mai există în casa asta! – îi trecuseră nervii și zâmbea văzându-l pe Norocel atât de pătruns de moment.

Acesta împinse un fotoliu spre Călin și-l obligă să se așeze.

– Așaaa…- hămăi voios Norocel. Acum cască urechile pentru că este foarte foarte foarte important. Și ai și tu un rol în toată povestea.

– Așaaaa? – se miră amuzat Călin. Ia, să te aud, maestre!

Norocel dădu din coadă cu mândrie că putea fi cel care-i dădea vestea lui Călin. Ceilalți erau la etaj, aranjând un loc pentru Adina. Îi povesti cu lux de amănunte și interpretări proprii tot ce se întâmplase de dimineață. Călin asculta, dădea din cap, mai căsca de oboseala, apoi spuse:

– Hmmm…. Un lucru este sigur, Norocel. Simion ăsta nu este la prima faptă de genul ăsta. Deci, luni voi vorbi cu colegii de la DCCO să vedem dacă are antecedente. Adina va trebui să îmi dea datele lui personale….

– Da, da – aprobă Norocel. Trebuie s-o ajuți, Călinuș. Jigodia trebuie oprită!

– Așa va fi, Norocel. Fiecare naș își are nașul, doar știi, dar de data asta va fi un pic mai greu. Este o faptă mai greu de probat.

– Așa este, dar tu poți, nu-i așa? – îl linse Norocel ușor de mâna odihnindu-se pe brațul fotoliului.

– Doar știi că voi face tot posibilul … – spuse Călin, vădit obosit. Fusese o zi lungă. Bine că acum se putea odihni.

– Și acum, Norocel, spune-le hamalilor de sus să facă bine să coboare. Eu nici nu am cunoscut-o pe Adina.

– Ohoooo, Călinuș, am uitat complet! – râse Norocel. Acum le spun. Și lătră din toți plămânii: – Hei, voi cei de sus, a venit Căliiiiiiinnnnnnn!!!!!

– Ho, surdule!!! – îl luă Călin de urechi. Nu mai țipa că îmi crapă creierii! – și râse candid, cearcănele de la ochii care Iise închideau de nesomn adâncindu-se ușor.

– Sosiiiiimmmmmm! – se auzi vocea lui Bogdan.

Apoi, picioare grăbite tropăiră pe scările bătrâne și trei fețe rumene, zâmbitoare, năvăliră în living-ul în mijlocul căruia trona fotoliul lui Călin.

– Aici suntem! – rostiră trei voci la unison. Adina se obișnuise deja cu stilul băieților și se simțea în largul ei. Era ceva în oamenii ăștia care emana căldură și siguranță. Pace. Oamenii ăștia erau … miraculoși.

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s