Viață nouă


Și mâine veni cu soare și speranță. Strada se pregătea de vară, căldura alinta sufletele nu demult zgribulite de ger și durerea pierderii unui om drag.

Dar Pământul călătorește spre mai bine în drumeția sa în jurul Soarelui. Un soare cald și iubitor ca nea Nicu ce încălzea totul în jur ți aducea zâmbet de speranță pe chipuri.

Bogdan trase storurile alene și-și umplu plămânii cu aerul dimineții. Primul său gând era mereu același: “Bună dimineața, tătic.”. Îi vorbea tot timpul și adesea avea senzația că nea Nicu îi răspundea. Ca la întâlnirea cu tatăl său. Îi ceruse lui nea Nicu să-l călăuzească din pacea-i eternă și să-i umple gândurile cu înțelepciunea sa. Și așa a fost.

S-au întâlnit la o săptămână de la înmormântarea lui nea Nicu. Profesorul îi ceruse iertare lui Bogdan că-l repezise pe bătrân când acesta îl vizitase și-și exprimase regretul că nu venise la înmormântare.

– Mă gândisem că nu și-ar fi dorit să mă mai vadă după cum m-am purtat. Acum știu că am greșit. Merita respectul meu. Un bărbat deosebit.

Motivul întâlnirii, din păcate, fusese unul sfâșietor de trist. Tatăl lui Bogdan îi mărturisi că moartea iminentă l-a făcut să conștientizeze cât greșise față de unicul său copil. Avea cancer și… era prea târziu pentru vindecare. Mai avea de trăit maxim un an și nu voia să-l piardă în ură.

– Dar eu nu v-am urât nici o clipă. – spuse Bogdan. M-a durut, dar nu te-am urât. Nea Nicu mi-a explicat că și tu sufereai și am înțeles. Acum…

– Acum vreau să-ți cer iertare și să te rog să te întorci acasă. Ești tot ce avem mai drag pe lume și vreau, anul pe care-l mai am de trăit, să mă revanșez față de tine și Octav pentru tot răul pe care vi l-am făcut. – spuse spășit, cu lacrimi în ochi, profesorul frânt sub povara vinei, conștient acum de pierderea total inutilă a timpului acum atât de prețios.

Bogdan sperase atât de mult la acest moment încât nu găsea cuvintele care să exprime ce simțea. Tăcut, cu lacrimile încondeindu-i genele lungi, negre, îl luă în brațe pe bătrân.

Acesta se încovoie sub lovitura sorții, dar inima îi bătea năvalnic.

– Mă ierți, fiule? – întrebarea se furișă printre buze ca un vaiet dureros, de neputință.

– Sigur că te iert, tata. Însă nu mă întorc acasă. Lasă-mă să trăiesc așa cum m-am obișnuit în anul care va trece. Dar, te rog, nu face fața asta lungă. În fiecare weekend al vostru sunt și oricând la nevoie. Accepți așa?

– Cu mare, mare bucurie, copilul meu. Nu sperasem să mă ierți și, ai dreptate, viața ta este cea pe care ai ales-o și ai ales-o bine. Mă grăbesc să-i spun maică-ti. Așa va înceta să mai plângă. Îți mulțumesc, fiule.

Și plecă cu sufletul împăcat iar Bogdan îi mulțumi în gând lui nea Nicu, din nou. Deși teama de finalitate îl făcuse pe tatăl său să-l accepte, Bogdan era fericit. Încă aveau un an împreună. Ce păcat că moartea a fost cea care i-a reunit, dar mulțumea Divinului că s-a întâmplat împăcarea.

father and son

poza sursa net

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s