CASA CU POVEȘTI – 2 POVEȘTI DRAMATIZATE DUPĂ TRILOGIA “NOROCEL”


POVESTEA 1 – “PATIMA”

SCENA 1: zi de vară fierbinte cu soare zâmbitor, într-un magazin cu jucării de toate felurile, în mii de culori şi pufoase.

Deasupra tejghelei se vede numele magazinului – „Casa cu povesti”.

Un raft ticsit cu maimuţe de pluş cu codiţa răsucită, pisicuţe albe şi gri şi maro, cu blana pufoasă şi moale ca frişca pe tort, ursuleţi de toate culorile şi mărimile, chiar şi ursuline cu rochiţă şi pălăriuţă roz. O mulţime nesfârşită de animăluţe de pluş vioaie, vorbăreţe şi foarte prietenoase.

Norocel este singurul căţel mare, de un galben curat, cu un năsuc negru obraznic, ochişori negri ca tăciunele care scânteiau de isteţime şi în care focul bucuriei ardea nepotolit, cu urechi mari, clăpăuge. un căţeluş hazliu şi îi plăcea să stea lungit pe burtă, sprijinindu-şi căpşorul pe lăbuţele din faţă. Uneori, urechile îi cădeau peste faţă şi trebuia să strănute o dată tare, ca să-i iasă din ochi.

Aşa cum stă, poate vedea tot ce se întâmpla în magazin.

Magazinul e liniştit şi Norocel leneveste cu urechiuşele clăpăuge acoperindu-i ochii somnoroşi.

ACTUL 1 – personaje: Norocel, nea Nicu, voce Marina.

Norocel: – Mmm…ce linişte nefirească. Oare ce se pregăteşte în înalturi şi noi nu ştim? (mormăie, căscând şi întinzându-şi lăbuţele pe tot raftul) Domnul Nicu a plecat de mult…. s-a dus la doamna Marina … cică e bolnavă … din nou … Stiu eu ca dna. Marina din blocul de vizavi se preface bolnavă de câte ori Marinică, băiatul ei de 15 ani de la Liceul „Adamclisi”, o încurca la şcoală. E un băiat frumos, bruneţel, cu cârlionţi, cu ochii miraţi de căprioară, trup zvelt pentru vârsta lui şi un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Acel zâmbet ironic, de zeflemea, de parcă e buricul pământului! Un ţânc mai mare cu aere de vedetă, nimic mai mult! Şi ce se mai umflă muşchii pe el! Nu mai încape în pielicica lui de diavol de 1,70! (pufneste pe nasul cârn cu ciudă) S-a stricat lumea, frate!… Călin şi Miruna şi Matei şi Alex şi … Doamne, ce năzdrăvani erau şi ce adulţi cumsecade s-au făcut! De ce ei au putut şi ăştia de acum nu pot?! (se întristeaza şi o lacrimă minusculă, invizibilă fărâmă de suflet, se prelinge pe obrazul drept) … Offfff …..

Trosc! Zgomot puternic ca si cum ceva s-a spart. Norocel tresare.

Norocel: – Ce poate fi zgomotul ăsta neaşteptat?! Ce s-a spart oare?!

Îşi dă drumul să alunece uşor de pe raft şi întrun salt e la uşă. De acolo s-a auzit bubuitura aceea inexplicabilă. Întradevar, sticla uşii s-a spart cu răsunet.

Intra domnul Nicu. Un batranel rotunjor, cu burtica, de vreo 68 de ani, scund, cu fruntea lata din cauza inceputului de chelie, un albastru ca cerul, o gura frumoasa, cu buze pline si o fata rotunda si zambitoare de obicei. Poarta un costum gri inchis obosit de vreme, dar curat, o camasa alba scrobita si cravata cu buburuze tricotata de Mioara lui trecuta in nefiinta de 3 ani.

Norocel:Nea Nicu, ce s-a întâmplat?! De ce aţi trântit uşa aşa?! S-a spart şi geamul!

(De o parte, vorbind cu sine): – Ceva grav trebuie să se fi întâmplat dacă dl. Nicu e atât de furios. (încearcă să se gudure pe langa dl. Nicu, dând din codiţă)

Nea Nicu (grav, un ton ce exprima suparare si tristete): – Nu acum, Norocel! Acum nu e de joacă!

Norocel (pentru sine, speriat): – Aoleu, e mai grav decât credeam! Nu l-am văzut aşa niciodată! Dl. Nicu e cel mai bun şi mai calm om din lume! Ce???? Ce s-a întâmplat????

Nea Nicu (acelasi ton grav, iritat si plin de tristete): – Nu e posibil! Nu e posibil! E doar un copil! Cum poţi deveni ucigaş la 15 ani?! Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta?! …. Fie-ţi milă de noi! (Lacrimi imense se rostogolesc din ochii suferinzi, săpând cărare pe obrajii palizi, altădată mereu îmbujoraţi, cu riduri mai adânci parcă în colţurile gurii răsfrânte întrun chin de nedescris.)

Norocel (de o parte, cu o fata ingrozita): – Ucigaş???? Cine?! Cum?! Unde?! Ce s-a întâmplat???!” Trebuie să aflu. O tragedie ca asta??? Aici??? Brrrrr!!!!!

Subit se dezlănţuie ploaie, în cascade curge apa pe geamuri, şuiera vântul năpraznic prin uşa cu sticla căzută ţăndări pe podeaua curată lună. Se aud tunete răzlete. Parcă şi cerul suferea, prevestind dezastrul.

Nea Nicu se aseaza cu greutate pe un fotoliu cu umerii cazuti, fata in palme. Norocel se apropie pâş pâş slugarnic, şi îşi împinge botişorul pe genunchii lui.

Norocel: – Te rog eu frumos, nea Nicu, nu mai plânge. Mai bine ceartă-mă.

Nea Nicu (suflându-şi nasul într-o batistă brodată cândva de dna. Nicu): – Nu ai greşit cu nimic, prietene. De ce să te cert?

Norocel: – Ca să nu mai suferi. (șoptește, cu boticul umed) Spune-mi ce s-a întâmplat. De ce ai spus ucigaş? (îl privește candid)

Nea Nicu (zâmbind): – Bine. Am să-ţi spun, dar promite-mi că nu vei spune mai departe nimănui. Oricum se va afla curând.

Norocel (repezit) : – Promit. (își împinge lăbuța dreapta spre nea Nicu în semnul unei promisiuni ferme)

Nea Nicu (sacadat, cu greutate, semn de mare suferință): – Ok. Iată, Norocel, ce s-a întâmplat. Dna. Marina a fost ucisă cu bestialitate azi noapte. Poliţia e acolo. Mă sunase ea ieri, ţii minte, dar nu am putut pleca atunci s-o văd. Zicea ceva de Marinică, dar n-am înţeles prea bine. Era şi magazinul plin. Am amânat-o, spunându-i că trec eu s-o văd azi. Azi…

În fundal, vocea dnei Marina. Firavă, îngrijorată, ușor pițigăiată, de femeie la o doua tinerețe, mai tânără ca nea Nicu, nu prea cultă, dar respectuoasă.

Marina: – Da, nea Nicule….veneam eu la mata dar … (pauzăîși caută cuvintele) nu mă simt prea bine…știi mata, bătrânețea…. Marinică a …. aaaa….îți spun eu mata când vii… te rog eu să vii….când poți mata… nu acuma…saru’ mâna….

În fundal, țipete, apoi voce guturală, în agonie, sirene, tropot de picioare… liniște lugubră. Lumină intermitentă, apoi beznă. O singură sursă de lumină focalizată în mijlocul scenei pe Nea Nicu.

 Nea Nicu (aceeași voce dureroasă, vorbire lentă, cu pauze): – Of, Doamne! De ce nu m-am dus atunci?! De ce am amânat?! Poate dacă … Azi mai era în viaţă. Am ajuns târziu. Poliţia era deja acolo. Madam Zoia de la 3 sunase la 112 după ce auzise ţipete la dna. Marina… Dacă ajungeam mai repede … poate … dar ei spun că a murit dimineaţa devreme… Dumnezeule….

Norocel (încurajator): – Nu te mai necăji, nea Nicu. Nu eşti mata de vină. De unde era să ştii?

Nea Nicu: – Nu puteam şti, dar i-am auzit teama din voce şi eu, ca un nemernic, am presupus că iar băuse şi nu i-am dat atenţie. Trebuia! Trebuia să las tot, să închid şi să merg atunci! E la doi paşi!

Norocel: – Nea Nicu, te rog nu te mai necăji. Dacă nu era Ziua Copilului sigur mergeai. Acum hai să nu ne mai supărăm. Ea s-a dus în rai, sigur acolo s-a dus, şi nu mai suferă.

Nea Nicu: – Nu mai suferă …. O văd și acum întinsă pe spate, într-o baltă de sânge. Pieptul sfârtecat… casa răvăşită….Doamne, ce păcat! (șterge de pe frunte picături de sudoare imaginară, își suflă nasul, lacrimile continuă să curgă. Oftează.)

Norocel așteaptă cuminte, cu urechile ciulite, cu lăbuțele din față pe genunchii lui nea Nicu.

Norocel: – Şi? …(nu se mai putu abţine din curiozitate) Şi cine e ucigaşul, cum ai spus mata?

Nea Nicu (îngândurat): – Imaginează-ţi, Norocel. Poliţia îl suspectează pe Marinică! (aproape ţipă, atât era de surprins el însuşi la gândul că acel copil pe care-l cunoştea de la naştere ar putea fi, într-adevăr, ucigaşul mamei sale).

Norocel: – Doamne fereşte, nea Nicu! Dar e posibil aşa ceva?! (se învârte de colo colo ca turbat) Marinică??? Nu se poate! Marinică nu e un băiat rău! Cum să ucidă?! Şi încă pe mama lui! Nuuuuuu! Nu se poate!

Nea Nicu: – Norocel! Stai, frate, locului odată, că m-ai năucit! Ai dreptate. Marinică nu e un băiat rău, dar… ai uitat ce prieteni are? Ai uitat câte probleme a avut mama lui cu el? Ai uitat când noi am plătit ca s-o ajutăm pe dna. Marina să dea înapoi banii furaţi de la profesorul Stamate de către Marinică? Domnul profesor l-a iertat atunci că-i sustrăsese geaca cu portmoneul în ea din cancelarie şi nu l-a reclamat la Poliţie dar … Ştii ce cred eu, Norocel? (îi ia lăbuțele palide între palme și îl mângâie părintește pe cap) Şi mă doare sufletul să spun asta, dar … eu cred că Marinică se droga. Ultima dată când a venit aici, ţii minte, avea ochii umflaţi şi parcă era răcit. Ţii minte că l-am întrebat? Şi degetele îngălbenite. Am crezut atunci că fumează pe ascuns. El a spus că nu are nimic. Nici nu a cumpărat nimic.

Norocel: – Da, da …. Mi-amintesc acum. Se tot învârtea pe lângă rafturi şi când l-ai întrebat mata ce să-i dai a tresărit şi a mormăit: „Ah, nimic…Mă uitam doar …” Cred că voia să te fure, nea Nicu!

Nea Nicu (da din cap, aprobator): – Aşa este, Norocel. Acum că ne gândim amândoi la detaliile astea, ne dăm seama că Marinică avea probleme serioase de care noi nu ştiam.

Norocel: – Oare dna. Marina ştia şi de asta … ăăăăă … de asta a … brrr…. nu pot rosti cuvântul!

Nea Nicu: – Cred că ştia, Norocel. Cred că ştia. Şi ce drog folosea şi cine i-l aducea. Şi de asta … şi pentru bani, Norocel, săraca dna. Marina a plecat de lângă noi …. Ce trist. Ce cumplit!

 

ACTUL 2   personaje: Norocel, nea Nicu. Timp – spre seara. Lumini difuze. Undeva imaginea lunii apărute sfios pe cerul adormind lent.

O lacrimă se prelinge ca un suspin din ochii amândurora şi picură rouă pe podea.

Norocel (trezit din gânduri):- Dar … Dar, poate, nu Marinică a ucis-o. Poate ăla rău care-i aducea droguri!

Nea Nicu (fără convingere): – Mda… Ce bine ar fi. Măcar am şti că dna. Marina n-a murit de mâna propriului fiu.

Norocel: – Da, poate aşa este!

Tăcere. Cei doi par absorbiți de gânduri. Norocel s-a întins pe jos, la picioarele lui nea Nicu iar acesta s-a lăsat pe spate în fotoliu, cu ochii închiși.

 Cu o ureche ciulită, Norocel continuă discuția.

Norocel: – Nea Nicu, cine cercetează cazul? (mândru că în cei câțiva ani de colaborare cu Poliţia, cunoştea terminologia)

Nea Nicu: – Ei, Norocel, asta e altă surpriză! Ţi-l aminteşti tu pe Călin, zis „Boroboaţă”?

Norocel: – Cum să nu mi-l amintesc, nea Nicu?! Se poate?! Marele bătăuş! Ei, hai, nu-mi spune că s-a făcut poliţist! Glumiţi, nu? (râde cu atâta poftă că, deşi împrejurarea era foarte tristă, se rostogolește pe spate dând din lăbuţe ca un apucat. Se zvârcolește pe jos ca un dement) Imposibil!!! Din bătăuş, poliţist! Ha ha ha! Ce glumă!!!

Nea Nicu (ferm): – Încetează, Norocel! Nu e glumă! Gata!!! Revino-ţi! Am vorbit chiar eu cu el. S-a prezentat „Inspector de poliţie Ionaşcu Călin. Sărut mâna, nea Nicu”. Să leşin, nu alta! Femeia moartă pe jos şi el… sărut mâna, nea Nicu! Îţi dai seama de stupoare!

Norocel (încă vesel): – Vai, nea Nicu, astăzi e ziua surprizelor! Şi ce mai surprize!

Nea Nicu: – Mda, Norocel. Una terifiantă şi alta… cât mă bucur pentru Călin! A devenit „arma” împotriva celor care sunt aşa cum fusese el! Nu credeam că oamenii se schimbă într-atât. … (amintiri dulci-amare îi umbreau ochii obosiţi)

Norocel: – Dacă nu erai mata, nea Nicu… era, poate, încă un infractor….

Tăcere. Se lăsase seară demult dar ei uitaseră şi pe ce planetă se află. Deziluzia nemerniciei umane le oprise timpul în loc, iar amintirile tinereţii topiseră clipa în neant. O muzica lentă, simfonică, poate accentua starea de spirit și scoate în evidență nemișcarea, suferința.

 Norocel se dezmeticește și se desprinde din visare. Se ridică și îl linge pe nea Nicu pe obraz.

Norocel (somnoros, căscând): – Nea Nicule, haideţi să ne culcăm şi noi. Vreţi? E noapte. Mâine e încă o zi. Poate vă cheamă şi la audiere. Sunteţi tare obosit.

Nea Nicu (absent, se ridica incet din fotoliu, se indreapta de sale, cu icnet): -Da, da …. E noapte. Doamne, ce zi ….

Pleacă spre odaie târându-şi picioarele plumb, cu capul plecat şi sufletul greu. Suspinul i se aude pe treptele gemând a vechi și a tristeţe.

Norocel rămâne o clipă, rotindu-şi privirea prin magazin. Vorbește singur: – A uitat nea Nicu şi de sticlăraia de pe jos şi de foame. Ce îngrozitor să moară o persoană dragă şi încă într-un asemenea mod…

Ia mătura şi adună cioburile – mici cristale colorate ca lacrimile pure ale cerului ce continuau să cadă potolit.

Luna învolburată trage perdeaua nopţii peste oraş şi suflete, în alunecarea-i graţioasă pe nemărginirea înstelată.

SCENA 2: dimineața zilei următoare, același decor, înnorat și sumbru, mici urme de ploaie pe ferestre. Geamul de la ușa de la intrare spart, sufla vântul înăuntru. Un vânt obosit, de vara, răcoros. Aceeași tăcere înainte de dezastru.

 ACTUL 1: personaje – nea Nicu, Norocel, povestitorul

Norocel ciulește urechile. Sună telefonul. Prelung. Tânguitor.

 Nea Nicu se repede pe scări bombănind: – Sosesc, ai puţintică răbdare! Nu mai am 40 de ani demult!

Nea Nicu: –  Alo! …. Da. Nicolae Manole, la telefon. Da, da. Mi-era prietenă de o viaţă … Îhi …Da, şi pe copil. Să vin unde? La secţia 1…? Da, sigur. Mă aşteaptă inspectorul Ionescu? Da, foarte bine. Şi pe el îl ştiu de copil …. Cu mare plăcere, dle agent. Să trăieşti!

Închide telefonul şi se îndreaptă de şale.

Nea Nicu: – Ce zi afurisită şi azi! Mă dor toate oasele! Să nu îmbătrâneşti, Norocel! Glumesc. Tu nu ai oase oricum.

Povestitorul: Nea Nicu era mucalit şi când era trist sau în suferinţă. Un moşuleţ acum de 68 de ani, plin de viaţă şi optimist până la şosete. Deşi, când murise dna. Nicu cum o numea toată lumea, era să moară şi el. Mioara fusese întreaga lui lume şi… fără ea se pustiise sufletul pentru o clipă. Apoi, se înzdrăveni şi adoptă toţi acei copii pe care i-ai cunoscut mai demult, cititorule. Nu cu acte în regulă, ci sufleteşte. Fiecare dintre ei îl considera şi azi, după 12 ani, „tata nostru”. Copiii au crescut, s-au dezvoltat şi … ca şi Călin … deveniseră Oameni în toată puterea cuvântului. Gândul continuă să brodeze trecutul în prezent şi semnul mirării se întrezărea în viitor. Ce se va alege de Marinică? Trebuie făcut ceva! Asta era clar.

Nea Nicu: – Norocel! Trebuie să merg la Poliţie la audiere, cum spuneai tu ieri. Oricum, deschidem la 10:00. Sper să mă întorc până atunci. Dacă nu … Ai grijă de casă!

Urcă în odaia de la etaj apoi reapare îmbrăcat în același costum, dar cu cămașa albastră ca ochii lui și iese grăbit, uitând că sticla se spărsese. Că oricând putea intra cineva prin uşa care numai uşă nu mai era.

Norocel (rămas singur, gândește cu voce tare): – Ce să fac? Dacă intră hoţii? Numai asta nu ne lipseşte!

Se foiește, se răsucește, caută pe rafturi cu înfrigurare. În sfârşit, găsește. Un afiş cât uşa cu o pocitanie imensă de bulldog scrâşnind din dinţii exageraţi, cu balele curgându-i ca după o cină copioasă.

Norocel: – Te miri ce ţine omul pe rafturile nefolosite! Şi iată ce bine face!

Lipește afişul în locul sticlei sparte. Lasă semnul „Închis” la locul lui. Până nu se întoarce nea Nicu nu va fi nicio vânzare.

Norocel: – Cu arătarea asta pe post de uşă nu va îndrăzni nimeni să intre până nu revine dl. Nicu!

Și se pune pe așteptat ….

Norocel (cu ochii la ceas, agitat și temător): – Şi dacă se dovedeşte că Marinică a ucis-o? Ce ne facem atunci? Ce se va întâmpla cu el? Are doar 15 ani … 15 ani … Adică între 14 şi 16 ani … Grav. Poate fi condamnat.

Povestitorul: Auzise el, Norocel, de la nea Dorobanţu – acum pensionar de boală săracul; nu l-a mai lăsat inima să alerge după toţi micii smintiţi ai marelui oraş; – că minorii între 14 şi 16 ani „răspund penal” …. aşa-i zice … pentru faptele lor. Adică, aşa va fi şi pentru Marinică. Ce păcat … Îşi suflă urechile cernite de sumbrul viitor căzute peste ochi. Asta şi-ar fi dorit să n-o vadă. Să fi fost doar un vis urât.

Tic-tac … Tic-tac … Orele treceau. Nea Nicu încă nu venise. Oare ce se întâmplă acolo? Nu avea cum afla. Trebuia să aştepte.

 Norocel se lungește pe jos, cu lăbuţele sprijinindu-i boticul şi ochii se-nchiseră încetişor. Visa.

Povestitorul: Era vară şi cald şi nea Nicu şi Norocel şi copiii – Alex, Matei, Miruna, Călin şi alţii – erau în parcul H. Trecuse anul de când se cunoşteau cu toţii. Crescuseră. Toţi. Erau prieteni. Toţi. Ieşeau uneori la plimbări, povesteau, se jucau. Rememorau începuturile.

Salvaseră mai mulţi copii de atunci. Suflete rătăcite întro lume tulburată, uneori crudă. Feţe schimonosite, multiple, ale unui rău cancerigen pe care copiii l-au înfruntat şi au învins. Unii s-au pierdut pe drum. Poate rătăcesc şi acum. Aceştia au rezistat. Nu-i putem salva pe toţi.

Câtă bucurie pură, nealterată de nimic, strălucea în ochii Mirunei în acea zi. Cu câtă dragoste inocentă o privea Alex. Copii ….

 Norocel zâmbește în somn şi cască.

Povestitor: Acum 2 luni a fost nea Nicu la nunta lor. A povestit că a fost tare frumos. Erau aceiaşi copii, doar mai mari, şi Miruna l-a ales pe nea Nicu s-o ducă la altar. Mmmm …Câtă fericire! Ce binecuvântare! Ce desfătare pentru „tata nostru” şi ce mândrie! Şi după o lună se mai lăuda cu „fata lu” tata”…….

 Norocel zâmbește în somn.

Clopoţelul de la intrare tresare scurt. Norocel, aprig paznic, hotărât contra răufăcătorilor, ajunge la uşă dintr-un salt.

Norocel (arătându-și colții,  imitând nereuşit poza caricaturii de bulldog lipită pe uşă):- Stai, oricine ai fi!

Nea Nicu (răzând cu poftă): – Stau, Norocel, dacă spui tu. Tu sperii şi vestul sălbatic cu rânjetul ăsta! Ha ha ha! Hai, băiete, linişteşte-te. Sunt doar eu.

Norocel (potolit, ruşinat de încercarea de a părea dulău feroce eşuată lamentabil): – Văd prea multe filme! He he! (se admonestă în gând, apoi îl înconjură, ţopăind frenetic în jurul lui, împleticind picioarele bătrânului care nu avea unde păşi) – Ai venit! Ai venit!

Nea Nicu (îl scarpină drăgăstos după urechea ridicată ca un semn de întrebare): – Zănaticule, şezi odată! Dacă vrei să ştii amănunte, ştiu că vrei, potoleşte-te şi ascultă.

Norocel (răsfățându-se): – M-am potolit, na!

Nea Nicu: – Aşadar, Călin m-a primit într-un birou lung şi mare. Luminos, dar tern. Deh, ca la Poliţie. Lucrează la judiciar de 4 luni şi e primul lui caz de omor calificat. Mai erau 3 colegi de-ai lui în birou, dar nu ne-au deranjat. Băieţi buni.

Norocel: – Şi? Şi? Cum e cu Marinică?

Nea Nicu: – Ei, Norocel, din păcate Marinică e vinovat. S-au şi dus să-l caute. Se ascunde, fireşte. Se bănuieşte că undeva în F. Nu departe de Bucureşti. La casa bunicii băiatului de la care cumpăra heroină. În ghena de lângă Magazinul de Antichităţi al lui nea Enache, ştii tu care, la 500 de metri de blocul lor, Poliţia a găsit arma crimei. Cuţitul de bucătărie al dnei Marina. Ăla mare despre care ziceai tu că e pentru înjunghiat purcelul de Ignat. Ţii minte?

Norocel (speriat, cu blănița zburlită): – Aoleu, ăla e mare rău! Şi taieeeee ….Brrrrr …. Nu degeaba ziceai mata că era baltă de sânge…. Deci, el a făcut-o. Şi pentru bani, nea Nicule? (se interesează Norocel curios)

Nea Nicu: – Da, băiete, pentru bani. Se certaseră ei pe la prânz când intrase chenzina dnei Marina că ea nu voia să-i dea 200 de lei. Păi, în total avea 800 că nu era savantă, ci vânzătoare, mai era şi văduvă de 10 ani, şi nu plătise întreţinerea de 2 luni. Coana Zoia zicea că l-a auzit ameninţând-o că „dacă nu-mi dai, te tai!”, dar mai ameninţase şi înjurase el şi altădată de când se împrietenise cu băiatul ăla – am uitat cum a zis Călin că l-ar chema – Petru … ceva. Cred. Tot de la liceul lui Marinică, dar de 18 ani aproape împliniţi. Acum îl caută şi pe el. Nu e sigur că se ascund împreună. Oricum, amprentele de pe cuţit sunt un singur set şi dacă se dovedeşte că sunt ale lui Marinică şi că avea discernământ – adică nu era nebun – în momentul comiterii faptei, va fi reţinut şi instanţa – adicătelea Tribunalul – îl va condamna. Viaţa lui, aşa cum o ştia, se va sfârşi. Asta e tot până acum, Norocel. Îl aştept pe Călin cu veşti, când o putea.

Norocel uita să respire. Aerul e prea greu, prea fad, miroase a mortăciune. I se face rău. Domnul Nicu îl înșfăcă şi îl duce până în baie. Îi dă apă şi îl spălă pe botic.

Nea Nicu (luându-l în brațe și mângâindu-l): – Eşti mai bine, Norocel?

Norocel (bâiguind): -Îhî … Parcă … Mă doare …

Nea Nicu (blajin) : -Ce te doare, prietene?

Norocel (silabisind) : – Suf-le-tul.

Nea Nicu: -Nu mă mir, dragul meu. Şi pe mine mă doare, dar …. cum spuneai tu cândva? Nu putem să-i salvăm pe toţi, parcă.

Norocel (supărat): – Da, nea Nicu. Dar criminal? De ce?

Nea Nicu: – Dependenţa de droguri, naivul meu, este o boală, nu un moft. Ucizi dacă nu ai cum să-ţi procuri altfel doza. Călin m-a informat amănunţit. De asta am stat aşa de mult. Iar dependenţa de heroină e cea mai grea. Deci, vezi tu, sufletul, mintea, trupul lui Marinică nu mai erau ale lui. Le înghiţise drogul – moartea albă – cum îi spune.

Tac amândoi de parcă vorbele nu mai aveau rost. De parcă nimic şi nimeni, oricât s-ar fi străduit, nu mai putea spune nimic în plus. Aerul se îmbâcsise de jale şi un fulger brăzdă cerul roşu aprins.

Şi odată cu tunetul ce urmă, încremenise din nou timpul în clipa acum.

ACTUL 2: personaje : – Norocel, nea Nicu, povestitorul, Călin

 Tunetul lugubru este urmat de intrarea lui Călin. Un tânăr de 20 și de  ani, înalt, zvelt, brunețel, simpatic, în uniforma de inspector de politie.

Călin: – Sărut mâna, nea Nicu.

Nea Nicu (zâmbind bucuros): -Să trăieşti, flăcău. Şezi la tata. Ţi-aduc un ceai, ceva?

Călin (ușor îngândurat, cu o voce joasa, supusa, jenata): -Mi-ar plăcea o cafea cum faci matale. Mai am mult de lucru la birou. L-au adus pe Marin. Iartă-mă, tată, că te supăr cu astfel de veşti. Ştiam că vrei să ştii.

Nea Nicu (înțelegător): – Lasă, puiule de om. Ştiam că-l veţi găsi. Te aşteptam. Şi Norocel era supărat. I s-a făcut şi rău, bietul băiat.

Norocel se furişeaza în spatele unui clown de un metru 50 cm la spusele bătrânului.

Călin zâmbește şi-l cheamă.

Călin: – Haide măi, potaie urâtă, să te pup!

Norocel (țanțoș și îmbufnat):- Sunt supărat pe tine, Călin.

Călin (savurând jocul): -Ah, da? Şi de ce, mă rog?

Norocel: – De aia, na! Nu suni, nu vii. Ne trezim cu tine gata poliţist şi noi nu ştiam nimic! Ruşine nasului tău borcănat!

Călin râse atât de tare la auzul acestui apelativ, nou de altfel,  încât se înecă cu cafeaua proaspăt râşnită cu aromă tandră de scorţişoară pe care nea Nicu i-o pusese în faţă.

 Călin: – Măi ce şmecher te-ai făcut,Norocel! Nu se putea opri din râs. Nici nu voia să mai plece. De asta nici nu venea des. Amintirile erau dulci, dar plecările îl întristau de fiecare dată. Bătrânul era bărbatul care voia să devină.

Călin (urnindu-se cu greu): – Am să plec, tată. Nu stau liniştit până nu termin treaba.

Se ridică să plece.

 Nea Nicu (conducându-l la ușă): Băiete, ştii că eşti oricând binevenit la noi.

Îl îmbrățișează şi-l bate pe spate ca atunci când era copil şi alerga să-i spună că luase o notă bună.

Nea Nicu: – Sună-ne când ştii ceva.

Călin: – Aşa am să fac. Vă pup cu drag. Norocel, grăsunule, fii cuminte şi ai grijă de tata!

Ieși până să apuce Norocel să-l zgârie niţel.

După 2 ore:

Călin (la telefon, cu o voce neutră): – Tata, din păcate s-a confirmat. Amprentele de pe cuțit sunt ale lui Marinică care, la 2:30 noaptea trecută, îşi înjunghiase mama de 3 ori în piept, furase cardul şi dispăruse de la domiciliu. L-am găsit acolo unde credeam că se ascunde şi, după confruntarea cu probele, a recunoscut fapta. Așteptăm verdictul instanței. Dar asta va mai dura.

Nea Nicu: – Mulţumesc, fiule, că ne-ai sunat. Ai grijă de tine.

Povestitorul: S-au scurs clipele durerii. S-a spulberat în vânt speranţa. O viaţă se curma la 15 ani, o alta se-ntrerupsese mişeleşte la 59. De ce? Pune-ţi tu întrebarea, prietene. Că eşti copil, că eşti adult, viaţa ta îţi aparţine. Dar nu uita, ţi-a fost dăruită. Cândva, cineva, te-a născut şi tu exişti din pricina asta.

Norocel ar fi vrut să ţipe în urechile surde ale tuturor: „Azi eşti copil, dar mâine vei fi părinte! Ce fel de părinte vei fi?! Ce adult vei creşte?!” dar nu avea cum. Din păcate, „nu-i putem salva pe toţi.”

Scena se încheie cu sunet de sirene, prelungi, tânguitoare. Lumina devine difuză, până la semi-umbră, aproape întuneric. În mijlocul scenei rămâne Norocel, așezat în fund, cu lăbuțele din față împreunate a ruga, privirea umbrită de lacrimi îndreptată către cer.

 

 

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s