Plecarea


“Acum trei ani încă urcam scările cu ușurință. Acum oasele astea bătrâne mă dor tot timpul și genunchii mă lasă la fiecare pas. Anico, mă apropiu de tine, iubirea mea, se pare…”

Așa cugeta nea Nicu într-o dimineață însorită de iunie. Mâine va fi ziua lui. Împlinea 80 de ani. “Doamne, cum au trecut anii! Nici n-am realizat când!”

Sosise o scrisoare de la Matei ieri. Nu-l mai văzuse de 4 ani dar primea o scrisoare înainte de ziua lui și de fiecare sărbătoare, în fiecare an. Știa că se angajase la Ambasada României din WDC la 1 an de când câștigase bursa de studii politice administrative – parcă așa-i zicea – în urma cu 3 ani, dar nu putuseră sărbători împreună. Timp de câțiva ani, bătrânul nu știa procedurile astea, Matei nu putea reveni în țară, așa că îi scria. Și îi scria scrisori demodate, nu e-mailuri ca alți fii, deși îi trimisese anul trecut de ziua lui un laptop DELL ca să poată vorbi pe mess. “Auzi, domnule, ce m-am modernizat! Vorbesc pe mess!” și râse cu poftă și cu fudulie. Câți copii minunați avea! Câte generații de oameni în toată puterea cuvântului, câte temperamente, câte personalități, îi trecuseră pragul! Câtă bucurie îi aduseseră în viața care, fără ei, ar fi fost foarte goală și fără sens! “Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că am trăit să văd minunile tale!”

Se-ntoarse în odaie și mai citi, a câta oară?, scrisoarea lui Matei. Sosea mâine la 16:00 pe Otopeni. Să nu-l aștepte la aeroport, va lua el un taxi. Să nu-și facă griji, totul va fi bine. “Auzi comedie, să nu-mi fac griji! Da’ ce-s copac?!” – nea Nicu nu pricepea în ruptul capului de ce copiii ăștia îi spuneau mereu să nu-și facă griji. Parcă putea? Dacă nu-și făcea griji, însemna că nu-i iubește. Ori el îi iubea pe toți. Chiar și pe Marinică, sărmanul copil bolnav. Nu mai știa nimic de el. Ce s-o fi ales de el? Vizitele nu i le primise iar Călin l-a sfătuit să-l lase în pace. Nu toți puteau fi salvați… Păcat…

Bogdan trebuia să ajungă din clipă în clipă de la Trezorerie. El se ocupa acum de administrarea „Casei cu povesti”. Îi schimbaseră numele pe măsură ce copiii creșteau. Nea Nicu doar vindea. Obosise să mai alerge pentru taxe, pe la bancă…Și pe prieteni îi vizita mai rar. Nici copii nu mai adoptaseră de 3 ani. Norocel era foarte nemulțumit. Zicea că „șomează” și se îngrășa mâncând iepurași de ciocolată după fiecare masă. Se plictisea. Toți copiii crescuseră și ei nu mai aveau activitate.

Dar acum venea Matei. După atâția ani. Oare-și mai aduce aminte? Oare s-a schimbat? Trebuie sa aibă 26 de ani acum. Pe webcam nea Nicu nu vedea nici o schimbare dar tehnologia asta este înșelătoare. Îl voia în carne și oase în fața lui. Să-l ia în brațe și să-l țină lângă piept. Îi fusese tare dor de el. Era singurul lui copil cu acte. Își aminti și surpriza cea mai mare cu copilul ăsta. Înainte de adopție i se spusese că va rămâne mut. Că avea corzile vocale praf și nu era nimic de făcut. Ei…asta era atunci.

Când lumea s-a mai dezvoltat, și medicina a urmat aceasta cale, și…spre surprinderea tuturor Matei a fost operat, prin clasa a 4-a parcă, și, nea Nicu nu știe exact cum se numește ce i-au făcut, dar Matei a ieșit definitiv din tăcere. Și-acum e mare la Ambasadă. Cică se numește „deputy director” la un departament de acolo. Nea Nicu știa că e o funcție importantă. Matei a fost mereu un copil studios. Mai lent el ca alții, dar cu atât mai hotărât. Și uite ca i-a folosit!

De ce voiau copiii ăștia să facă petrecere pentru un boșorog, nea Nicu nu putea pricepe. Dar se bucura pentru ei. Vor veni toți cei mai apropiați, toți copiii: Alex, Călin, Mihai, Miruna, Matei, Octav, Bogdan era capul răutăților, poate vine și dna. Doina cu fetele. Călin o cam place pe Casandra, dar n-ar recunoaște să-l pici cu ceară. Nea Nicu râse în pumni cu încântare. Vor fi 13 la masă. Cu Norocel pe post de amfitrion. Ce-i mai place lui cuvântul ăsta împopoțonat! Robert lucra din nou, de data asta singur, ajutat de Doina, într-o afacere cu cosmetice – pe Aristide nu l-au găsit niciodată- așa cum avusese, dar acum e mult mai circumspect cu colaboratorii. A spus că trece și el după 7.

Nu exista pe planeta asta un om mai fericit ca nea Nicu. „Dacă Mioara ar fi apucat, ar fi fost tare fericită, sărăcuța…” – gândi nea Nicu cu dor.

Bogdan năvăli cu ușă cu tot, cum îi era obiceiul când era agitat și bucuros. Era student eminent acum în anul 2 la asistență socială și locuia și acum cu Octav. Nu se împăcase nici acum cu tatăl său, dar vorbeau uneori la telefon, iar mama lui se întâlnea cu el în oraș. Niciodată nu întrebau de viața lui, doar de studii. Rămăseseră aceiași oameni reci, dar măcar își vorbeau. Nea Nicu nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Și asta era o realizare. Poate, în timp…cine știe. „Întortocheate sunt căile Tale, Doamne! Eu tot nu le înțeleg.” – gândi nea Nicu zâmbind.

– Tata nostru! Tata nostru! – Bogdan țipa din toți plămânii.

– Ahooo! Unde arde, frate!? – răspunse pe același ton nea Nicu. Îl amuza teribil Bobiță când era agitat. Nici Norocel nu se fandosea atât ca și copilul ăsta și, doar știm că Norocel era un alintat. „Copiii lui tata!” se mândri a mia oară nea Nicu.

Îi crescuse părul și acum se ondulase și îi cădea frumos în bucle brune peste capul rotund, cu ochii imenși, întunecați. Acum acești ochi sclipeau mai ceva ca un astru.

– Măi copil zăpăcit! Ia spune tu lui tata ce s-a întâmplat! Că nu degeaba-ți lucesc ochii așa și dai peste mobilă de-a buzna. Ia, ciripește, flăcău!

Bogdan era atât de înflăcărat încât se bâlbâi:

– …eu…mmmm…tata….

– Haide, măi! Deschide gura și scoate sunetele odată! – îl apostrofă părintește nea Nicu. Era clar că se întâmplase ceva extraordinar. Dar ce?

– ..nea Nicule, n-o să crezi mata ce tocmai s-a întâmplat! Nici eu nu cred încă. E ca un vis. Ciupește-mă!

Nea Nicu îl ciupi de braț și Bogdan sări ca ars:

– Au! Mă doare!

– Păi, n-ai zis tu să te ciupesc?!

– Ha ha ha…Ba am zis, dar glumeam….Ok, hai că zic. Respiră adânc, răsuflă și… nea Nicu se enervă: – Da’ apuc și eu în viața asta să aud?! Că expir aici în fața ta, copil zănatec!

– M-a sunat tata. – cuvintele îi ieșiră singure pe gură, după ce se străduise atât să le formeze cât mai bine.

– Wow! – nea Nicu aplaudă și fața toată-i era luminată de inexprimabilă bucurie. Asta e minunat, copil! Absolut minunat! Să te sune chiar el!

– Da, el însuși. Și ghici ce vrea?

– Ei, să sperăm că de bine. – sufletul lui nea Nicu se făcu cât un puric de teama unei noi lovituri pentru Bogdan. De-abia începuse să se împace cu gândul anul trecut.

– E de bine… Cred… pentru prima dată în 3 ani a zis că vrea să ne vedem. Nu acasă, evident. Undeva în oraș. Cică, avem de discutat ceva important. Mă bucur așa de tare, nea Nicule. Mâine mă văd cu tata!

„Ce fericit e, bietul copil. Dă, Doamne, să nu i se întunece speranța!” – gândi nea Nicu dar glasul spuse: – Și eu mă bucur, Bobiță! Mare lucru! Să fie într-un ceas bun!

Acum chiar aveau ce sărbători. Speranța, cică, moare ultima și nea Nicu sperase la asta. Toți cei care prețuiau iubirea atât cât o prețuia Bogdan meritau să aibă parte de ea.

…………………………………………………………………………………………………………………

Matei ajunse pe la 4 jumate. Avionul aterizase la timp și zborul fusese liniștit. Iar pentru nea Nicu viața era ex-cep-ți-o-na-lă acum! Cât așteptase ziua asta!

Când Matei deschise ușa și spuse cu un glas molcom și tandru: – Sărut mâna, tata, nea Nicu îl lua în brațe și-l ținu strâns la piept, ca atunci când era copil. Acum avea 1,90, era șaten, subțirel, cu tenul măsliniu și ochii tăciune. Și îl ținu așa, nemișcat, iar lacrimile îi șiroiau din ochii ce reflectau întreaga fericire a lumii.

– Ai venit, băiatul lui tata! Ai venit!

Nu se mai sătura de el. Trecuse o veșnicie de când îl ținuse în brațe și nici o tehnologie din lume nu a putut compensa acest moment de reală comuniune, de atingere, de relație.

– Vai, tătic, (doar el îl alinta așa), dar n-am zis că vin?! Se poate să plângi pentru asta?! Dacă nu încetezi în acest moment, să știi că mă supăr foarte tare! – îl amenință Matei pe bătrân cu degetul arătător.

– Hai, gata, nu mai plâng. Iartă și tu un bătrân sentimental, Mati. Nu știi cât am așteptat momentul ăsta.

– Ba știu! Uiți că sunt băiatul tău?!

– Cum să uit?! – bătrânul făcu ochii mari.

– Ei, atunci, știi că te simt. Că simt același lucru ca și tine. Nu te mai da rotund, tătic, că numai tu ești sentimental! – râse și-l sărută pe bătrânul topit de fericire, cu zgomot, pe ambii obraji.

– Acuma pot să mor. – șopti nea Nicu. Mai fericit nu se poate.

– Să nu te mai aud vorbind așa, tătic! Dacă mori în brațele mele, te omor cu mâna mea, ai înțeles?!  Era o replica dintr-un film american, dar Matei nu știa cum s-o dea pe glumă când îl auzi pe tatăl sau vorbind așa. Tătic nu va muri niciodată. Era omul care i-a dat viață efectiv. L-a salvat de pe stradă, l-a învățat carte – la 9 ani trebuia să fie în clasa a 3-a și el nu știa nici alfabetul – a umblat pe la ISJ să-l înscrie în grupa vârstei sale, l-a meditat și…s-a împrumutat de la bancă ca să-l poată opera. Altfel, rămânea analfabet și mut pentru tot restul vieții. Acum, la 26 de ani, era director adjunct la Departamentul Colaborare Diplomatică. Totul datorită lui nea Nicu. I-a dat până și numele lui. Matei Manole. Nu, nea Nicu era veșnic! Trebuia să fie veșnic! Era un zeu!

Matei încă îl ținea în brate când Bogdan reveni din bucătărie unde trebăluise pentru diseară. Alte îmbrățișări, bătăi pe spate: „Măi, pezevenghiule! Bun venit acasă!” etc.

La 6 seara începea bairamul. Și bairam a fost! O nebunie! 13 voci, 13 suflete și toată iubirea pământeana se strânsese în „Casa cu povești”. 13 vieți, o singură poveste. Povestea unei iubiri nemăsurate, infailibile și imuabile, pe parcursul a 17 ani. Suișuri, coborâșuri. Speranțe, dezamăgiri. Realizări, în cele din urmă. Fiecare clipă re-amintind ființei umane de darul prețios al Divinului: puterea de a trăi și capacitatea de a iubi. Nimic nu este mai presus de asta. Omul se definește prin relația sa cu ceilalți, prin iubirea-i dăruita, sub orice formă, prin altruismul și bunătatea sa sufletească. Întruchiparea ființei umane în toată plenitudinea sa a fost nea Nicu.

 

NICULAE MANOLE

„Nea Nicu pentru cei ce l-au iubit”

Născut 1919, trecut la cele veșnice 1999

A iubit, a pătimit.

A visat, a răzbit.

A crezut, a sperat.

Miracolul vieții l-a-ncununat.

Miracol însuși a devenit.

Viață a dat,

Iubire a dăruit.

Îl plânge o lume,

Cu el a murit o eră.

Copiii: Alex, Calin, Miruna, Mihai, Bogdan, Octav

Fiul: Matei

Îl poartă în suflet

Întru eternitatea ce l-a zămislit.

 

Așa scria pe marmura funerară dintr-un locșor străjuit de un stejar milenar din Bellu, lângă cea a Anicăi Manole, devotată soție și mama tuturor copiilor pământului.

Nea Nicu adormi cu zâmbetul pe buze și un singur gând: „Anico, ne-am îndeplinit misiunea. Copiii sunt teferi și sunt…acasă.  Sosesc, iubirea mea, sosesc.”

Un somn fără dimineață, liniștit, profund. I-a luat câteva secunde lui Matei să înțeleagă că tătic nu se va mai trezi.

Îl privi zâmbind în somnul veșnic, cu mâinile împreunate pe piept. Inima aceea imensă încetase să mai bată trecerea timpului care acum s-a oprit. Îi luă mâinile într-ale sale și șopti: „Somn liniștit, tătic.” Nu-l scutură, nu țipă, nu jelui, nu întrebă Divinul de ce. Nea Nicu-l pregătise de anul trecut pentru asta. Îi răsunau în urechi, printre lacrimi, cuvinte ce nu le acceptase atunci, glasul ce nu-l va mai auzi spunând:

– Când am să mor, Mati, nu te supăra. Nu blama Divinul că m-a ridicat în palma sa. Nu întuneca cu durerea-ți iubirea Cerului ce m-a înălțat la dreapta Sa. Dorește-mi doar somn liniștit. Eu menirea mi-am împlinit.

Cât și-ar fi dorit să nu trebuiască să promită ințelepciune și resemnare! Cât ar fi vrut să se certe cu Divinul că l-a luat! Să se vaite că a rămas orfan! Dar știa. Tătic avea mereu dreptate. Obosise și-i era dor de Anica lui lui. Acum s-au regăsit în Eternitate. Avea și el dreptul să-și trăiască povestea de iubire într-o altă lumină. Cea a făcliei Universului căruia i-a dăruit dragostea și inima sa, toată viața. Acum Universul trebuia să-l preia și să-i ofere la rându-i pace și nemurirea. O merita.

O zi de doliu. Sute de lacrimi spălaseră păcatele lumii la trecerea sa în neființă. Matei îi așeză la căpătâi șalul brodat acum 20 de ani de Anica pe care Miruna scrisese cu fir argintiu „Somn ușor, tătic. Ai tăi copii.”

Nu vorbea nici unul la întoarcerea acasă. Norocel răci zdravăn, de plâns și de ploaie. Era prima dată în viața lui că o zbughi din magazin, pe ploaie torențială, până la colțul străzii, plângând cu sughițuri după ce Matei coborâse de dimineață spunând doar atât: „Tătic nu mai e.”

Când sosi Bogdan să deschidă magazinul și auzi, smulse telefonul și voise să alerteze Salvare, Pompieri, pe oricine. Își ieșise din minți și țipa:

– Nu se poate! Nu acum! Nu încă!

Matei trebui să-l rețină cu forța.

– Bobiță, te rog. Nu. Nu are rost. Tătic n-ar vrea. Acum e liniștit. Te rog, lasă-l. Obosise. Își dorea sa meargă la mama Anica.

Acest ultim gând îl calmă pe Bogdan. Avea dreptate Matei. Nea Nicu pomenise mai des de ceva timp de cât era de obosit și de dorul tot mai mare de Anica lui. Poate așa trebuise să fie. Să-și aibă toți copiii lângă el ca să poată muri liniștit.

– Acum ce va fi cu noi? – întrebă Miruna. Am rămas orfani. – spuse cu lacrimi în ochi, ștergându-și nasul cârn cu podul palmei ca un copil, deși nu era adevarat. Toți aveau familie înafară de Matei, dar toți se simțeau ai nimănui acum.

Bogdan sparse tăcerea ce se lăsase peste tot. Pusese în vitrină un anunț:

Cel ce a fost Niculae Manole se odihnește acum în Ceruri. Nu vom deschide astăzi. Ne iertați. Mâine vă așteptam cu același drag.

Și semnară: Copiii. Tot cartierul îi cunoștea pe copiii lui nea Nicu, de mici. Tot cartierul îl plânse și-l însoțise pe ultimul drum. Chiar și nea Costache depusese o coroană princiară, din cale albe, pe mormântul împodobit de florile sale preferate: crini puri și trandafiri grena. În capela familiei Manole, Anica se odihnea sub panseluțe viu colorate iar lumânarea veșnic aprinsă de îngrijitor învăluia dulce în mireasmă de lavandă.

Deasupra intrării copiii sculptaseră plăcuța pe care se citea:

 

Aici se odihnește

Niculae și Anica Manole

Părinții tuturor copiilor lumii.

Suflete imense înălțate în Etern.

Lumina iubirii să vă lumineze calea!

 

– Nu suntem orfani. – spuse Bogdan. Nea Nicu este și va fi cu noi mereu. Doar că nu-l mai vedem. Cum spunea el mereu: “Hai, măi copii, nu ne lăsăm noi pradă jelaniei!” deci, măi copii, gata cu mieunatul! Să vedem cum facem. Cu magazinul, cu noi toți.

Amintirea sfatului lui nea Nicu avu efect. Nasurile se suflară ultima dată, ochii-și înghițiră lacrimile. Ploaia care plânsese dispariția lui nea Nicu se oprise și curcubeul strălucitor pătrunse prin fereastră. Începea o altă viață. Pentru toți. Nea Nicu scrisese finalul de poveste. Acum, copiii vor scrie alta.

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s