IMAGINE ÎN OGLINDĂ


„Dacă mor acum, nu va şti nimeni” – gândi copila cu capul ascuns sub plapuma colorată cu flori şi noruleţi. „Noruleţ…” – aşa spusese Bogdan că îl poreclise cineva.

„Dacă mor acum, nu va şti nimeni” – repetă cu voce joasă, pitită pe după umbrele nopţii, sub plapumă, sub tăcere. „De ce nu mor pur şi simplu de ruşine?! Să dorm şi să nu mă mai trezesc niciodată. Să nu-i mai văd ochii bulbucaţi, ieşiţi parcă din orbite, deasupra mea, să nu-i mai simt respiraţia umedă, lipicioasă, lângă ureche şi să nu mai aud cuvintele scârboase: „Ce bună eşti, prinţesa mea! Oh, da, fetiţa mea!”

Lehamitea viscerală de fiecare dată când trebuie să-l vadă la oră („nu mă pot învoi mereu pentru că mi-e rău”), rânjetul sarcastic, prevestitor de chin, atingerea furişă. „Ştie că nu am cum scăpa. Şi se amuză. Nenorocitul! Jegul uman! Dar dacă nu mă mai culc cu el, mă pică la matematică şi adio BAC, adio facultate şi … Gina…. Nu Gina! Ştiu că nu pot scăpa. Dacă mor acum, nu va şti nimeni. Ajută-mă, Doamne, să nu mă mai trezesc!”

Noaptea năştea monştri şi durere. Durerea se încăpăţâna să nu dispară. Copila îşi dorea, cerşea Divinului, moartea subită. Nu era atât de simplu. Mai trebuia să plângă luna, lipită de fereastră, veghind chinul, suspinul, disperarea. Mai trebuia voinţă şi putere. Salvarea nu venea singură. Mai trebuia durere………………………………………………………………..

Un ţipăt în noapte cutremură un bloc întreg. În calmul selenar nimeni nu suspectase drama.

– Scoală! Robert! Pentru Dumnezeu, trezeşte-te! Moare! Moare Casandra! – mama îşi văzuse puiul întins în pat, cu mâinile pe piept. Îi văzuse spuma albă la gură, ochii întunecaţi de cearcăne imense, negre, corpul aproape de gheaţă întrun iulie torid. „Oare a murit?!” Spaima terifiantă, panica de nedescris, ţipătul necontrolat apoi goana împiedecată până în dormitorul alăturat.

– Scoală! Robert, te rog, fă ceva! Moare Casandra!

Urlete sălbatice, disperate. Disperata speranţă că poate … poate nu e moartă.

Robert sări din pat buimac.

– Ce ce?! Ai înnebunit de ţipi aşa?! Doina, în numele Cerului, te rog calmează-te! Ai visat urât?!

– Ce visat urât, omule?! Dacă aveam un coşmar, ţipam aşa?!

– Ei, s-a mai întâmplat, puiule. Hai, iubita lui tata, ia+o încet. Se freca la ochi să se deştepte. „La isterii se răspunde cu calm, cu răbdare.” Învăţase asta demult. Dar Doina nu era isterică. Iar el nu era soţul ei, s-o admonesteze.

Doina era o femeie frumoasă, minionă şi hotărâtă de 45 de ani. O mână de om de 1,60, cu ochii miraţi de căprioară, părul lung, roşcat de la natură, cu irizaţii roşiatice, care îi făceau faţa să strălucească. Acum nu. Acum, acea faţă de păpuşă, era tumefiată şi schimonosită de o durere acerbă ce nu era, se pare, a ei.

– Ce s-a-ntâmplat, fetiţa mea? Aşa-i spunea din copilărie. Robert îi fusese tată, frate, cel mai bun prieten, umărul pe care se sprijinea. Erau 6 ani diferenţă între ei. Şi totuşi … ea era mai puternică. Nu a fost alegerea ei. Viaţa a blestemat-o la suferinţă de la 12 ani. A rezistat, dar cu ce preţ …

Îşi aducea aminte când s-au născut. La secunde una după alta. Două mogâldeţe de cărniţă roşiatică, zbârcită, urlând din toţi plămânii.

– Doina, sunt două. Două fete. – spusese moaşa şi Doina surâse printre lacrimi. Casandra … şi … Gina. – reuşi să murmure înainte de a adormi. Şi când se trezi, era mama a două fete la 24 de ani. Soţul ei, Petru, nu se arătase aşa de fericit cum sperase Doina. Chiar şi Robert era mai entuziasmat. Două? Se pare că pentru Petru era cam mult. Nu va mai fi cea mai importantă persoană în viaţa Doinei, nu va mai putea trândăvi. Sigur că voise copii, dar două? Ei, pe atunci, prin 19…, nu era ecograf deştept ca şi acum. Iar sosirea unui copil – sau a doi – nu era un plan, ci o minune. Cel puţin pentru Doina era. De la 15 ani i-au spus doctorii că nu va putea avea copii decât printro minune. Şi uite că minunea s-a întâmplat. De ce era Petru întunecat? „Poate mi se pare. Sunt aşa de ameţită de la anestezic …. Nici nu văd bine. Sigur mi se pare.” – se convingea singură că ceea ce vedea era o închipuire. Petru mereu îşi dorise fetiţă. Doina nu se gândi nici o clipă că Petru nu gândise niciodată la plural.

 Robert îşi amintea primele luni. Doina nu prea mai zâmbea decât când se juca cu fetele. „Gogoaşele mele!” – aşa le alinta pentru că erau micuţe şi pufoase, exact ca nişte gogoşi. Casandra era un pic mai lunguiaţă decât geamăna ei, dar mai tăcută. Gina răcnea când îi era foame – Doina nu putea alăpta, nu avea lapte – când avea colici, când era udă. Şi răcnea până se învineţea dacă Doina nu era destul de rapidă.

La 3 luni de la cezariană, se întoarse la servici. Preda engleza la Coşbuc. Le trebuiau banii. Robert era patronul unui salon cosmetic la acea vreme şi îi mergea bine dar Petru refuzase orice ajutor bănesc.

„Ne descurcăm noi.” Zisese Petru, dar de fapt Doina se descurca. Majestatea sa Petru era mereu între slujbe căci nu se grăbise să facă o facultate. Avea 21 de ani atunci şi credea că are timp o eternitate. Dar timpul se scrugea printre degete şi …. la a 3-a aniversare a fetelor Doina descoperi că Gina se juca cu un şnur roşu de mai bine de jumătate de oră. Când încercă să il ia din mână şi s-o conducă la masa unde Ptreu tăia tortul, Gina ţipă şi începu să se legene înainte şi-napoi cu o repeziciune neaşteptată, repetând obsesiv: „Mâine 21grade celsius în sud-estul ţării, slabe şanse de ploaie, vânt moderat …”

Doina se retrase de lângă copilă atât de surprinsă încât se lovi de masă şi torul căzu pilaf pe podea. Gina continua să numere oiţe. Casandra, văzând tortul praf, se apucă de plâns cu sughiţuri, iar Petru drăcuia.

– Ce naiba, măi fată, ai stricat tortul Casandrei! Ce te-a apucat?! Nu te mai uiţi când dai în spate?!

– Iartă-mă, iubirea mea. Iartă-mă, gogoşica. Nu m-am uitat. Cumpărăm alt tort, prinţesa mamei! Te rog, nu mai plânge.

Casandra continua să plângă cu lacrimi amare. Gina număra oiţele cu voce tare, din ce în ce mai tare, până când Petru ţipă la ea:

– Dar mai încetează odată cu număratul! Gata, nebuno!

– 10 oiţe, 11 oiţe, …. 20 de oiţe … – Gina nu-l auzea.

Petru fu lângă ea întro fracţiune de secundă şi o pocni peste faţă. Gina înlemni, îşi ridică ochii spre Petru, dar nu se uită în ochii lui. Undeva între tatăl ei şi perete găsi un punct pe care se fixă. Nu ţipă, nu plânse. Se ridică de unde se ghemuise lângă sofa şi, împleticindu-se ca o raţă, o porni spre nu se ştie unde, murmurând: „O oiţă, două oiţe, trei oiţe …” în timp ce îşi pocnea degetele, sunet care se auzi singular în camera care îngheţase parcă la momentul când palma şficui aerul şi lovi obrazul copilului care număra oiţe cu obstinaţie.

Doina nu gândi când încleştă pumnii şi-i repezi spre falca străinului care-i lovise puiul.

– Cum îndrăzneşti?! Cum îndrăzneşti să dai în ea pentru atât?! Eşti animal?! Are doar 3 ani şi se juca! De ce ai lovit-o, nemernicule?!

Petru fu atât de surprins de violenţa declanşată subit la femeia care-l adora încât se dădu în spate cu gura deschisă.

Robert intrase în momentul în care pumnul atinsese falca şi Petru, întorcându-se pe călcâie, ieşi din cameră. Doina spumega, Casandra încetase să se mai smiorcăie. Tortul împrăştiat fusese călcat în picioare, dar nimănui nu-i păsa.

 – Ce s-a întâmplat aici? – întrebă Robert, ocolind masa şi luându-le pe amândouă în braţe. Şi Gina unde se ascunde?

Doina se cuibări la pieptul lui şi răspunse printre lacrimi: – Petru va pleca. A lovit-o pe Gina. Şi a făcut-o nebună.

– Ce???? Ce-a spus???!!! Robert răcnise întrebările.

– Tati a spus că Gina e ne-bu-nă. – îl lămuri Casandra, privindu-l tristă, deşi nu ştia ea ce însemna cuvântul. Ea ştia doar că Gina era altfel decât fetiţele care veneau în vizită cu tanti Lidia, că nu se juca cu ele, ci învârtea un cub până reuşea, cu mânuţele ei bondoace, să aranjeze piesele pe culori. Potrivea fiecare piesă la culoarea ei, cu exactitate. Apoi, lua un puzzle şi îl făcea în maxim o oră. Oricât de greu era. Nu o interesau păpuşile, nici rochiţele, nici lego-ul decât dacă era ceva de construit din el. Dar, aşa era Gina. Mai altfel. Aşa spusese mama şi Casandra ştia că mama ştie cel mai bine. Mama era mare. Ele erau mici.

Robert încleştă pumnii şi fălcile îi zvâcneau nervos. Doina îl luă în braţe şi şopti: – Nu. Petru va pleca oricum. Nu vrea un copil nebun.

 Au fost ultimele vorbe pe care le-a rostit pe acest subiect. La nici o lună, Gina făcu otită şi, după consultaţie, medicul de familie o îndrumă la un pediatru. Spunea că Gina e specială şi va avea nevoie de tratament special. Doina ar fi bine să se consulte cu un specialist. Doina ştia asta. O mai surprinsese pe Gina cu ticurile ei şi văzuse cum se juca, cum le ignora pe fetele Lidiei. Însă îi era frică de diagnostic.

 Petru plecase în aceeaşi zi fără o vorbă. Casandra încă mai întreba de el. N-a mai sunat, nu a scris. Doina nu ştia cum să-i explice. Mai târziu va trebui, când vor fi mai mari.

Trecură 6 luni. Robert venea mai rar, fetele creşteau. Gina avea Aspergers şi Doina învăţase simptomatologia şi cum trebuia să se poarte cu ea. Nu era aşa de greu ca şi cu autiştii însă trebuia răbdare şi înţelegere. Uneori obosea. Dar Casandra o lua în braţe şi-i şoptea: – Mami meu, ne pupăm?

 Aşa o alinta Casandra când o vedea frântă, alergată prin casă după Gina care se pitea te miri unde, care nu înţelegea că focul arde şi hainele din dulap nu sunt jucării. Casandra o ajuta mult şi, adesea, Doina avea senzaţia că Andra (cum o alinta ea) nu era un copil de câţiva anişori, ci un adult precoce.

Doina se bucură când o primiră pe Gina la Şcoala „Speranţă pentu toţi”. Avea deja 12 ani şi era fenomenală la matematică. Nu exista calcul pe care să nu-l poată face în cap. Andra o punea de multe ori să-i facă temele. Încă îşi mai frângea degetele şi rutina îmbrăcatului rămăsese aceeaşi.

– Întâi luăm chiloţii, apoi pantalonii, apoi bluziţa. Apoi, ne pieptănăm. Şi repeta asta în fiecare zi. În aceeaşi ordine. O dată, Doina voise s-o îmbrace în rochiţă. Era cald afară şi-i cumpărase o rochiţă cu gărgăriţe. Era înnebunită după gărgăriţe şi Doina vânase efectiv rochiţa. Dar când s-o îmbrace, Gina ţipă şi, instantaneu, începu să numere oiţe, ca atunci când era mică.

– Ce e, Gina? Ce s-a întâmplat? Nu-ţi place rochiţa? E cu gărgăriţe, mami. Tu iubeşti gărgăriţele, puiul meu.

– E cu gărgăriţe, repetă Gina. Întâi luăm chiloţii, apoi pantalonii, apoi bluziţa. Apoi, ne pieptănăm. Apoi se uită pieziş la rochiţă şi mângâie gărgăriţele de pe ea. Spuse şoptit: Şi gărgăriţele unde le punem?

     Doina înţelese că Gina nu putea potrivi rochiţa în rutina îmbrăcatului. Pentru ea nu exista ideea alternanţei. Ea nu ştia că pantalonii şi bluziţa se puteau schimba cu rochiţa. Îi stricase ordinea şi mintea ei se blocase.

– Azi putem face o schimbare, Gina. Azi facem aşa: întâi chiloţeii, apoi rochiţa, apoi ne pieptănăm. Vrei să încercăm? Uită-te la mine, Gina.

Gina se uită la ea ca la comandă şi ochii se rotiră încet până la privirea mamei. Se agăţă de această privire.

Doina repetă: – Vrei să încercăm rochiţa? Rochiţa asta, cu gărgăriţe?

Doina se aştepta la un „nu” sau „da” însă Gina o uimi: – Andra cu ce se îmbracă?

Doina zâmbi şi o mângâie pe creştet:

– Deşteapta mea! Mereu te gândeşti la Andra.

Rostea vorbele lent, una câte una. Gina nu putea urmări o tiradă verbală şi singurele atingeri pe care le suporta erau ale ei. Andra trebuia s-o prevină: „Acum te voi îmbrăţişa, Gina” ca să n-o sperie. Când Andra venea supărată de la şcoală, Gina nu înţelegea de ce aceasta dădea atâta din mâini şi se foia în bucătărie, iar când obosea s-o urmărească, se tupila pe jos, lângă uşă şi număra oiţe, frângându-şi degetele.

Nu renunţase la ticurile astea nici la 17 ani şi doctorul spunea că, se pare că, nici nu se va întâmpla asta. Nici acum nu te privea în ochi când îi vorbeai şi nu începea niciodată un dialog. Dar iubea matematica şi pe profesorul care o preda, domnul Petrescu Manuel. De 3 ani făcea matematică cu el la şcoală şi de 2 ori pe săptămână rezolvau exerciţii pe care olimpicii naţionali nu le-au rezolvat la meditaţiile de la domnul Petrescu acasă. Andra participa şi ea, în cazul în care Gina avea nevoie de ceva, iar doamna Petrescu le servea cu prăjituri. Gina îl acceptase ca prieten şi părea că Petrescu scotea din ea tot tezaurul de inteligenţă de care dispunea. Renunţase şi la cămaşa în carouri. Pe Gina o speria.

La început a fost greu şi, de multe ori, Andra a trebuit să-şi ceară scuze pentru isteriile Ginei. Dar Petrescu spunea:

– Mi-am ales să predau şi la o şcoală specială pentru copii speciali. Am făcut un curs doar pentru asta. Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Ai doar grijă de ea, Andra. Sunt atâţia oameni care ar profita de … bunătatea Ginei. (voise să spună naivitate, dar, înainte ca cuvântul să alunece de pe buze, se oprise. Nu voia să işte niciun fel de neînţelegere cu Andra. O fată zveltă, brubă, cu părul negru ca abanosul ondulându-i până la fund, cu buzele roşii, cărnoase …. mmm… o splendoare. Şi sânii… deja purta sutien, văzuse bretelele ieşindu-i de sub tricou întro seară. I le aranjă cu grijă şi tandreţe şi zâmbise uşor jignit când fata se trăsese şi se uitase îngrozită spre uşă.)

– Nu te teme, prinţesă. Soţia mea vă coace prăjituri. Nu vine.

Andra transpirase şi bretonul i se lipise de frunte. Îl aranjă şi pe acesta, ştergându-i sudoarea cu dosul palmei. Fata tresări:

– Nu puneţi mâna pe mine aşa. O voce slabă, mai mult rugătoare decât de respingere.

– Ţi-e frică de mine, Andra? Rulă r-ul şi alungi vocala. Ca un preludiu. Ca o insinuare. Inima Andrei tresări. La 17 ani era virgină, dar ştia de la Doina şi din cărţi, cum e când un bărbat îţi face avansuri. Şi mai ştia şi cum trebuia să reacţioneze. Se ridică brusc, cu obrajii în flăcări, dar privindu-l în faţă.

– Noi acum plecăm. Accentuă fiecare cuvânt. Se duse lângă Gina şi spuse ferm:

– Gina, uită-te la mine. Acum noi două plecăm. Acasă. Haide, Gina.

Gina se împotrivi puţin, dar cedă în cele din urmă. Oricum, putea termina problema şi acasă sau o făcea în cap pe drum. Uneori făcea aşa. Lumea din metrou se uita trăznită la fata înaltă, suplă, cu o claie de păr castaniu curgându-i valuri peste umeri care mormăia întruna:

– X2 din D2 = 7×4 plus mc2 = delta 74 – epsilon 50X725 plus …. până la destinaţie. Andra renunţase să-i mai şoptească să înceteze. Dacă nu reuşea din prima, avea mereu în ghiozdan o integramă pentru avansaţi. Asta o ţinea ocupată jumătatea de oră cât le trebuia să ajungă acasă. Acasă putea să arunce integrama. Gina o terminase.

Acum uitase de integramă. Şi de Gina. Şi de miraţii din metrou.

„Ce mă fac? Ce mă fac?” era singurul gând, obsesia, de care nu putea scăpa. Nici când Gina ridică vocea, rezolvând o ecuaţie de 3 simple, nu se putu gândi la altceva. Şoti un anemic: „Mai încet, Gina.” Şi se închise în sinea-i toturată de acelaşi gând: „Ce mă fac?”

         Ştia că Petrescu o dorea. Îi surprinsese nu o dată privirea libidinoasă urcând de la glezne până la sâni, poposind acolo unde rochia-i înflorată ascundea intimitatea-i. Sperase că-i va trece. Dacă se prefăcea că nu înşelege privirile, aluziile lui verbale, când Gina era prea absorbită de problemă ca să le înregistreze, se va plictisi şi o va lăsa în pace. Ce himeră! Lipsa ei de reacţie îl făcu pe nenorocit să creadă că, în mod tacit, Andra nu se opunea. Iar el aştepta momentul propice. Nevastă-sa urma să plece în Moldova să-şi viziteze mama de 82 de ani. Fetele veneau la o zi după plecarea ei. Numai bine! – gândi Petrescu. „Şi ea mă doreşte. Am văzut cum roşeşte când o ating. E neîncepută prinţesa….Doamne, ce frumoasă şi fragedă e! S-o simt a mea! Am s-o iubesc, am s-o am, am s-o iubesc din toată inima!”

Tonul Andrei când rostise crud: „Noi acum plecăm.” Şi privirea ei glacială când s-a-dreptat spre uşă l-a durut. Îl săgetase până la prohab descoperirea că fata l-a respins. Că Andra nu vedea că o iubeşte. Era o copilă întradevăr dar el era bărbat. Avea doar 50 de ani şi dacă frigida aia de Cornelia, nevastă-sa, intrase la menopauză, nu era vina lui. El de ce să nu merite să fie iubit?! Ardea de dor, de dorinţă, de imaginea visului împlinit. Nu-i face rău fetei. Sigur au mai pipăit-o băieţii şi poate nici nu mai e virgină. „O vreau şi trebuie să mă vrea şi ea!”

…………………………………………………………………….

Cornelia plecase de dimineaţă şi Petrescu pregăti terenul. Un puzzle de 100.000 de piese mici pentru Gina s-o ţină ocupată cele 2 ore cât dura meditaţia. Gina ştia exact când se scurgea timpul. N-o putea păcăli şi nu avea nici nervi, nici timp, de isteriile ei dacă nu-i respecta programul.

Pierdu ceva timp cu aranjatul casei. Gina va lucra în bucătărie iar pe Andra o va duce în dormitor. V avea grijă să nu ţipe, Gina avea auzul foarte fin şi îşi adora geamăna. Visă tot filmul evenimentului cu ochii deschişi. Gura nu mai avea salivă, sângele îi pulsa în vene. Când sună soneria, tresări violent şi încercă să-şi revină.

Deschise uşa lent. Gina nu suporta acţiunile bruşte.

– Bună seara, domnule profesor. Gina, spune bună seara.

– Bună….seara.

– Bună, fetelor. Haideţi, intraţi. Vă aşteptam. Ce face micul nostru geniu?

Gina ştia că despre ea era vorba. Mereu îi spunea aşa. Zâmbi imperceptibil. Petrescu se aplecă la nivelul ochilor ei. Repetă întrebarea. Gina răspunse, zâmbind:

– …bine…domnule Petrescu.

– Ei, de azi, nu îmi mai spui aşa. Jucăm un joc nou. Îmi vei spune Manuel. Şi tu Andra. Nu suntem noi prieteni de 3 ani?! Prietenii îşi spun pe nume, nu-i aşa. Gina dădu din cap aprobator. Petrescu le conduse în bucătărie.

– Azi, Gina…Gina, uită-te la mine. Azi, lucrăm în bucătărie. Priveşte în jur.

 Gina se răsuci pe călcâie lent, precaut. Nu mai fusese în bucătărie înainte.

Petrescu se roti odată cu ea, întinse braţele cu o lentoare pe care Gina o putea urmări şi zise:

– Gina, asta e bucătăria. Vorbea lent, clar, fără gesturi. Azi învăţăm aici. Un joc nou. Un puzzle greu.

Ochii Ginei se aprinseră făclii. Îi plăcea că mereu îi dădea probleme grele, nu ca pentru copii.

– Da, un puzzle mare. Uită-te pe masă. Are 100.000 de piese. Ai timp 2 ore să-l faci.

– 2 ore. – repetă Gina. Îl fac în 2 ore.

– Vezi ce descoperi când l-ai făcut. Ai ceasul pe perete. Poţi urmări timpul.

„Ce face ăsta?!” – gândi Casandra. „De ce îi dă să facă un puzzle atât de greu?!” Presimţea pericolul, dar nu ştia ce să facă. Nu putea reacţiona la o închipuire. Căci Casandra încă nu credea că profesorul va încerca să o seducă. Nu cu Gina în casă. Era în siguranţă. Ş-apoi, unde era să fugă? Sigur doamna Petrescu trebuia să sosească şi ea. Sau s-o lase pe Gina singură? Asta niciodată! Mai bine ….

Nu-şi termină gândul când Petrescu o îmbrăţişă din spate, mângâindu-i sânii până se înfioră. O transpiraţie rece se scurse încet pe şirea spinării.

– Hai în dormitor, prinţesa mea. S-o lăsăm pe Gina să lucreze.

– Dar … eu ….- cuvintele nu se fromau. Mintea se blocase. Ochii vedeau în ceaţă neagră pe Gina la masa din bucătărie asamblând cu repeziciune puzzle-ul, pe Petrescu îl simţea vag trăgând-o de mână. O strângere de menghină.

– Nu te opune, Andra. Ori tu, ori Gina. Ştiu că mă vrei. Nu te mai schlifosi.

– Eu … nu … Gina?! – ridică privirea îngrozită a unei căprioare prinse în capcană.

– Da, Gina. Ori tu, ori ea. Te aştept demult, dar dacă faci figuri, o iau pe ea. Ştii că pot. Ea nici nu-şi va da seama iar isteriile i le cunosc de 3 ani.

– Nu vei îndrăzni! – ţipă ca o nebună, cu obrajii roşii şi ochii sticlind. Te spun lui mama! Te dau la Poliţie!

Petrescu râse zeflemitor.

– Ce zici că faci, păpuşă? Haide, Andra, să fim serioşi. Eu te iubesc. Ştiu că şi tu mă placi şi mă vrei. Nu mai eşti copil. De ce să nu ne iubim? Vrei să mă culc cu Gina? Eu pe tine te vreau. Şi mama ta … n-a suferit destul? Mai vrei s-o superi şi tu? Şi pentru ce? Pentru o prostioară. Doi oameni când se iubes, fac dragoste. Andraa… hai să nu ne supărăm. Cine o să te creadă? Că doar nu crezi că eu am să spun cuiva? – râse cu poftă. Ce naiba, Andra! Nu mai face atâtea fiţe!

O apucă strâns de umeri şi o împinse în dormitor. Andra se împiedică de covorul moale şi căzu cu nasul drept între perne. Se căzni să se ridice, dar Petrescu era deja deasupra ei, mângâindu-i spatele pe sub bluza moale, de helancă, căutându-i sânii, cu mâna moale, de moluscă, atingându-i fesele. Voia să ţipe, dar el îi astupase gura, fixând-o cu faţa în jos, între perne şi când credea că nu mai putea de durere… se făcu întuneric….

Nu a aflat niciodată cât zăcuse în neştiinţă. Când deschise ochii, Petrescu se încheia la pantaloni şi respira greu. Părea foarte mulţumit de sine. Când o privi, zâmbetul acela maliţios şi îngâmfat înteţi durerea vorbelor ce căzură trăznet.

– Tu chiar ai fost virgină. Superb…Şi-acum fugi la baie şi mergi la Gina. Vin şi eu îndată.

 Andra abia acum realiză că leşinase şi Petrescu o avusese aşa. De scârbă vomită pe patul acoperit expres cu mătase şi presărat cu petale de trandafiri pe care nu le văzuse.

– Firar mama….! – scrâşni Petrescu. Nu puteai să spui să te duc la baie?!

Andra nu putea rosti un sunet, darămite să ia vreo atitudine. Petrescu strânse aşternuturile pătate….nu putea lăsa nici urmele lui… Cornelia se întorcea poimâine. „Putea să mai rămână la măsa vreo săptămână! Numai bine se obişnuia şi asta mică şi nu mai leşina sub mine ca o proastă! Mi-ajunge o scândură în loc de nevastă!” Andra plecă ameţită şi cu un gust amar în gură – nu ştia de la ce – în baie, să se spele.

Nu trecuse mai mult de o oră de când ….dar Andra avea senzaţia că viaţa ei se oprise brusc în acea clipă. Şi că nu va mai fi niciodată ca înainte. Şi senzaţia asta de iască din gură. De unde venea? Nu băuse decât sucul de mere verzi cu care le servea de fiecare dată. Ginei îi plăcea cel mai mult. Dar sucul nu avea gustul ăsta de pesticid. Nu l-ar fi băut dacă ar fi simţit ceva ciudat la el.

– M-ai drogat, nenorocitule! – ţipă la Petrescu care-şi luase un halat matlasat blue. Ginei îi plăceau culorile simple şi materialele fără carouri sau cu multe modele ori culori. Gina trebuia să rămână calmă şi bine mersi în lumea ei. Proastă nu era. Nu trebuie să-şi dea seama de nimic. Sigur că îi dăduse puţin tranchilizant în suc. Nu putea risca să ţipe şi s-o alerteze pe Gina.

Andra îl lovea cu pumnii în piept şi el o apucă de încheieturi.

– Hai, sălbatica mea, linişteşte-te. Ţi-e mai bine, nu? Uite, înghite pastila asta pentru durerea de cap.

Andra îşi înfipse unghiile în pielea lui şi îl zgârie până la sânge.

– Mmmm….eşti o fiară, prinţesă! Îţi place dur, hm? O trânti pe patul desfăcut şi o posedă cu sălbăticie, şoptindu-i vorbele pe care Andra avea să le rememoreze obsesiv.

Gina nu părea să fi auzit nimic, cufundată în lumea ei, iar jumătate de oră mai târziu plecară.

– Fii cuminte, fetiţa mea şi nu uita….

Nu şi-a terminat propoziţia, dar Andra ştia. Ameninţarea era clară: „ori tu, ori Gina. Mai vrei să iei şi BAC-ul, nu?! Atunci vei tăcea.”

…………………………………………………………..

„Dacă mor acum, nu va şti nimeni.” Furase pastilele lui Petrescu. Nu ştia ce erau, dar acesta îi mai dădea uneori, înainte de sex, ca s-o ameţească şi să facă ce-i plăcea lui cel mai tare. S-o vadă în genunchi în faţa lui, apoi docilă în aşternut. Să nu audă Gina. Se întâmpla de fiecare dată când dna. Cornelia nu era acasă. Chiar dacă era doar la cumpărături. Gina o întrebase o dată, în felul ei molcom, rostind apăsat fiecare vorbă:

– De ce plânge Andra?

– Nu-i nimic, Gina. Mă doare capul. Trece.

Şi o ţinu de mână până acasă ca pe o ancoră de care se agăţa înainte de marea cădere.

……………………………………………………………………………………

Robert încă nu înţelegea ţipetele Doinei. Se trezi dintrodată când Doina îl scutură zdravăn de umeri.

– Tu nu auzi??!! Moare Casandra!!!

– Ceeee???!!! Unde???!!! Doamne, Doina! Cum să moară???!!! De ceeee???!!! Ţâşni ca o săgeată, târând-o după el în camera Casandrei.

Înlemni când o văzu inertă în patul de copil, cu buzele vinete şi o spumă albă la gură.

– Casandra!!!!!!! Ţipă ca o fiară înainte atac şi sări lângă ea în pat. O scutură, o pălmui, o ridică în braţe. Copila zăcea ca o păpuşă stricată în braţele lui.

– Sună la 112, Doina! Acum!  Porunci în timp ce continua să se plimbe cu ea în braţe prin cameră. Andra, nu muri!!! Nu muri!!! Ţipa la ea, poate aude, blestema şi plângea cu lacrimi amare. El nu plânsese de mic copil. …………………………………..

– E înafara pericolului. – spuse Doina cu faţa suptă şi pământie. Dacă mai întârziam 5 minute, se ducea. Luase 20 de pastile de ….. Doctorii spun că voia să moară. De ce Robert? De ce?

 Robert ar fi vrut să ştie răspunsul. Ar fi vrut s-o liniştească, să-i ofere iubirea de frate de care Doina avea nevoie, dar … habar nu avea ce să spună. Cu atât mai puţin ce să facă. Ce putea fi atât de cumplit ca o fată plină de viaţă, puternică, cam singuratică ce-i drept, ca şi Casandra, să vrea cu atâta hotărâre să moară?!

Se trezi şi nu înţelegea de ce era atâta lume în jurul patului de spital. Parcă întregul spital se îngrămădise lângă ea. Să nu poată fugi. Să nu poată evada. Deci…nu murise.

Mama îi vorbea, mângâindu-i părul ondulat, acum lipit de ţeastă, ud de sudoare şi aer închis.

– Iubita lu’ mama, gogoşica mea, ce-ai vrut tu să faci?

Ce să-i răspundă? Adevărul? Imposibil. Trebuia s-o protejeze pe Gina şi pe mama.  Nenorocitul era în stare de orice, iar ea era eleva lui, cine ar crede-o? A mai fost un caz în şcoală. Fata a reclamat, dar apoi şi-a retras plângerea. Nimeni nu a aflat pe cine acuzase de viol. Eleva s-a transferat de la Coşbuc şi cazul s-a închis. S-a uitat. Să mintă? Ar fo fist de preferat, dar ce să mintă? Nu avea iubit, nu putea da vina pe o decepţie în dragoste ori că el a părăsit-o.

– Mami, nu te supăra pe mine, te rog. Acum sunt obosită. Vreau să dorm.

Trăgea de timp. Trebuia să găsească o minciună plauzibilă.

– Bine, iubita mea. Odihneşte-te. Vorbim mâine.

Şi plecară. Şi mama şi Gina şi unchiul Robert şi … o vizitase şi Petrescu mai pe seară. Îi aduse un lănţişor din argint cu o inimioară. „Ca să nu uiţi că te iubesc” – spusese înainte de plecare. Ce mitoman nenorocit! Asta credea el că e iubirea?! Să o şantajeze?! Acum îi cumpăra tăcerea! Vomită când acesta plecă şi Andra primi recomandarea fermă a medicului de a discuta cu psihologul.

……………………………………………………………………………………

– De ce a vrut Casandra să moară, Robert? Nu înțeleg. Nu-mi pot închipui nici un motiv. O fi îndrăgostită? Mi-ar fi spus. Îmi spunea lucrurile astea. Doar de câteva luni devenise mai închisă, dar….adolescenții au perioade, știi și tu.

– Eu cred că e vorba de Gina. – spuse Robert neconvingător și ezitant.

– Poftim?! Casandra vrea să se sinucidă și tu vorbești de Gina?! Ai luat-o razna?!

– Stai, femeie, nu țipa la mine. Nu te enerva. Uite ce cred eu. De când Aristide mi-a ruinat firma fugind in SUA, locuiesc cu voi. Văd ce se întâmplă. Gina e domnișoară acum. Ea nu-și dă seama, dar l-am văzut pe Petrescu într-o zi, trecând să le iau de la școală, știi când tu erai răcită, cum o privea. Ea trăiește în lumea ei, nu știe ce înseamnă privirile lui. Dacă profesorul s-a dat la Gina? Și dacă Andra se simte vinovată că n-a putut-o proteja? E posibil, nu?

– Doamne, Robert! Sper că ai halucinații! Doar nu crezi că Manuel e un pervers?! Ne știm de peste 3 ani. Nu mi-a făcut Mie avansuri și, oricum, e însurat, pentru Dumnezeu! Nu se poate, Robert.

– Doina, orice ar fi, trebuie să aflăm.

– Cu asta sunt de acord, Robert, dar cum? Pe Gina nu avem ce o întreba, Andra clar ascunde cauza tentativei de sinucidere, deci…Să-l întreb pe Manuel dacă mi-a sedus sau, mai rău, mi-a violat fiica?! Doar gândul mă face să vreau să-l omor, dar pot proba ceva? Știm noi dacă el e cauza?

– Nu, Doina, deocamdată nu știm nimic. Dar putem afla.

– Cum?

– Prin Călin. Îl știi pe tânărul polițist. El s-a ocupat de problema mea cu Aristide. El s-a chinuit să-i probeze vinovăția, el ține și acum legătura cu Interpolul, să-l prindă pe nenorocit. Poate ne sfătuiește.

– Ai dreptate. El, lucrând în domeniu, ne poate sfătui. Mâine, după vizita la Andra, mergem la el. Eu tot mai sper să fie doar închipuirea ta.

– Și eu speram, dar l-am văzut cum o mângâia pe braț. Gina nu se ferea pentru că-l cunoaște și ține la el. Ea știe că prietenii se iubesc și, uneori, se mângâie, dar asta este tot ce înțelege ea din gesturile lui. Insinuarea sexuală nu există în mintea ei. Nu știe ce e aia. Nu cunoaște nici pericolul, nici conotația seducătoare a unor comportamente. Știi că copiii, chiar și adulții, cu Asperger’s nu descifrează ca noi limbajul non-verbal.

– Da, Robert, dar de ce ar face Manuel așa ceva? De ce Ginei? De ce copilului meu?

– Pentru că este la îndemână, naiva mea. Îi este meditator de două ori pe săptămână, nu? O cunoaște foarte bine pe Gina și este pregătit pentru munca cu copiii cu nevoi speciale iar Gina îl adoră. Deci …..

– Mergem mîine la Călin. – decretă Doina hotărâtă să-l mutileze pe nenorocit dacă se dovedește că a pus mâna pe puiul ei.

…………………………………………………………………………………………………………

 Călin era de serviciu toată ziua și-i primi cu aceeași politețe dintotdeauna față de toți care-i cereau ajutorul. Robert o prezentă pe Doina și-i spuse pe scurt care era problema lor.

Încercaseră să vorbească cu Andra, dar ea continua să pretindă că e obosită. Da, merge la consiliere zilnic. Da, nu e nimic grav. De unde avea pastilele? Nu-și aducea aminte. Nu putea dormi și a luat, una câte una, toată cutia. Nu voise să moară. Nu și-a dat seama. Andra nu reușise să găsească nici o altă minciună.

La plecarea mamei, Andra se ridică în pat și, cu o privire care Doinei i se păru îngrijorată, spuse:

– Mami, unchiule Robert, aveți grijă de Gina, vă rog. Ceea ce celor doi le întări convingerea că Gina era în pericol. Dar ce fel de pericol? Se întâmplase deja ceva? Urma să se întâmple?

Călin ascultă cu atenție tot ceea ce cei doi îi relatau cât mai în amănunt puteau. Apoi, îi re-aminti Doinei că în urmă cu 3 ani, chiar înainte ca Doina să se transfere la Coșbuc, primiseră o reclamație din partea unei eleve de 17 ani care susținea că fusese violată de profesorul de matematică. Nu se făcuse public numele suspectului, se începuseră cercetările însă…în mijlocul anchetei, eleva își retrase plângerea și, împreună cu părinții, se întoarse în Galați, de unde erau de loc. Cazul fusese închis din pricina retragerii plângerii însă Călin nu uitase numele suspectului.

Doina căzu pe scaun frântă. Suspectul fusese Manuel Petrescu, colegul ei, profesorul de matematică al Andrei la Coșbuc și al Ginei la școala specială pentru care Petrescu urmase un curs de instruire în psihologie specială.

Era clar. Ca să nu mai fie reclamat de vreo elevă “normală”, se dedase la Gina, bazându-se pe faptul că Gina nu-și dădea seama ce se întâmplă. I-a câștigat încrederea și a profitat de naivitatea ei.

– Ce pervers jegos! – țipase Doina. Îl omor cu mâna mea!

– Ba nu! – țipă și Robert. Îl omor eu primul!

– Oameni buni, nimeni nu va omorî pe nimeni. – interveni Călin calm și împăciuitor. Ne trebuie probe.

S-au înțeles că vor acționa pe toate fronturile pentru a face rost de probe împotriva corupătorului de minore.

…………………………………………………………………………………………………………

Andra continua să tacă. Se vedea în Gina ca în oglindă. Dacă s-ar fi născut ea bolnavă, Gina ar fi protejat-o. Ar fi făcut orice. Andra trebuia să facă același lucru. Ele erau foarte legate sufletește. Se simțeau legate. Nu o dată Gina îi ghicise stările de spririt deși nu le înțelegea semnificația.

Odată, înainte ca Andra să devină femeie, Gina se plânsese de dureri de burtă 2 zile. Doina înnebunise neștiind ce să-i dea. Medicul o asigură în mod repetat că Gina nu suferă de nimic. De aceea calmantele nu aveau nici un efect. Gina însă continua să se vaite, Doina să dispere până în a treia zi când Gina zise deodată:

– Și pe Andra o doare burta. O doare tare.

Deci, asta era! Doina rămase uimită pentru că Andra nu se văitase, în schimb Gina, care nu avea nimic, o terorizase.

– Dar, Gina, pe tine nu te doare. De ce te vaiți atât?! – zise exasperată Doina.

Gina făcu ochii mari. Cum adică mama nu înțelegea?!

– Dar, mami, Gina e Andra. Gina și Andra = două gogoașe împletite.

Mereu vorbea ininteligibil pentru alții. Doina înțelese atunci că Gina empatiza atât de profund cu geamăna ei încât îi prelua stările cele mai ascunse chiar și atunci când Andra se străduia să se controleze.

Așa a fost și acum. La una din vizite, Gina se aplecă spre Andra, o luă în brațe și îi șopti destul de tare ca să poată auzi și Doina:

– Andra, nu mă mai proteja. Puzzle-ul e greu, dar eu îl pot face.

Atât a spus și Doinei îi trebui ceva timp să înțeleagă ce a vrut să spună. Cuvintele nu aveau sens. Iar context nu avea. Se hotărî să stea de vorbă cu Gina, pe îndelete, cum făceau de obicei duminică dimineața. Andra dormea mai lult așa că aveau timpul lor. O vor externa vineri, deci duminică va sta de vorbă cu Gina…

Doina își făcea cafeaua de dimineață când Gina intră în bucătărie târșâindu-și picioarele în papuceii cu iepurași roz.

– Bună dimineața, Gina.

– Bună, mami. Miroase a ploaie. – spuse cățărându-se pe scaunul ei preferat de lângă masa lungă dintr-o imitație de marmură brună.

– Cum le simți tu pe toate, Gina. – o admiră Doina și, luându-și cana cu cafeaua aburindă, se așeză în fața ei la masă. Va profita de acest moment singular și liniștit.

– Gina ….

– Hm? …. Gina își găsise deja ocupație. Aduna firimiturile de pâine rămase de cu seară.

– Gina, uită-te la mine.

Își ridică privirea drept în ochii Doinei, dar mâinile încă mai trebăluiau pe masă.

– Gina, când ai făcut tu un puzzle greu? – nu găsise altă modalitate decât să intre direct în subiect.

– 15 martie 19… – rosti Gina automat. Avea o memorie fantastică, dar răspunsurile, replicile ei în general, păreau de cele mai multe ori șarade, enigme pentru cei care nu o cunoșteau. Doina știa de atâția ani că Gina avea o logică aparte.

– Asta a fost acum două săptămâni. Unde erai atunci? Hmmm… Ah, da. Sigur că da. Aveai meditație cu Manuel după-masa.

– Meditație cu Manuel. – repetă Gina. Era pentru prima dată că îi spunea pe nume. În rest îi spunea dl. Petrescu, ca la școală.

– Atunci ai făcut puzzle greu, Gina?

– Puzzle greu, dar l-am făcut întro oră și 30 de minute. Dl. Petrescu s-a mirat când s-a întors. Credea c-l fac în două ore. Dar Gina e un geniu.

Acum știa ce înseamnă cuvântul și îl folosea cu mândrie deși știa de la Doina că nu era frumos să fii plin de tine.

– Te superi că am zis geniu, mami?

– Nu, gogoașa mea. Azi, aici, ai voie. Dar, Gina, unde s-a întors Manuel? Ai spus când s-a întors. A fost plecat? N-a stat cu tine? Andra zicea că stă cu tine tot timpul și lucrați împreună….

– Nuuuu, mami. Gina a lucrat singură. Gina poate. Gina e un geniu.

– Și Manuel unde era? Și Andra?

– În dormitor.

– Ceeee????!!!! Gina, fii atentă! Te mai întreb o dată…. dar nu apucă să repete întrebarea. Gina răspunse prompt.

– În dormitor. Ei nu știu, dar Gina vede tot. Știe tot.

– Ce știe Gina? – se întrebă Doina și întrebarea se formă din gând neașteptată. Spre surprinderea ei (Gina nu înceta să o surprindă) Gina pricepu întrebarea și răspunse:

– Gina știe că dl. Petrescu s-a dus în dormitor cu Andra. Un puzzle greu. Gina l-a făcut întro oră și 30 de minute. Atuncia venit dl. Petrescu și Andra a zis că plecăm. Și atunci o durea burta.

– Pe cine durea burta, Gina?

– Pe Andra o durea burta. Se ținea așa…. și îi arătă Doinei cum se ținea de burtă Andra, cu mâinile apăsate cu putere pe pântec. Gina voia să fie foarte clar și degetele i se albiseră de forța cu care își apăsa pântecul plat.

– Pe Andra o durea burta când s-a întors la tine?

– Da, mami. Și dl. Petrescu a zis că putem pleca și a mai zis “să fii cuminte”.

– Cui i-a zis, Gina?

– Nu știu, mami. Andra m-a tras de mână și a trântit ușa când am plecat.

Deci, asta era! Nu era vorba despre Gina deloc. Andra era victim. Dar, de ce? Cum? Andra nu era o naivă, știa multe lucruri despre viață, despre bărbați. Doina o învățase tot ce se putuse pentru vârsta ei. Ce a putut-o determina să se lase coruptă? Teama? O amenințase? O șantajase? Ce?! Doina nu reușea să înțeleagă.

– Gina, dna. Cornelia unde era?

– Nu era, mami.

– Nu era? Unde era? Erați numai voi trei în casă?

– Nu era. Nu știu.

Nenorocitul naibii! Nevastă-sa era plecată, Gina nu știe unde, și a forțat-o pe Andra să se culce cu el! Dar cum? Andra nu avea echimoze pe corp. O singură dată a prins-o schimonosindu-se la față, cu mâna la pântec. Nu și-a dat seama. De ce nu și-a dat seama?! Se ura pentru asta. Dar, Andra a fost mereu cea tăcută, ajutorul ei de nădejde după plecarea lui Petru. Gina a fost mereu cea zgomotoasă. Nu-și spunea “eu”, ci “Gina” pentru că-I plăcea cum îi suna numele rostit. Medical spunea să n-o corecteze. La o vârstă mai mare va renunța singură. Acum Gina încă copilărea.

Doina își sărută fiica pe creștet și-i mulțumi. Cu pumnii încleștați, scrâșni din dinți: Vei plăti pentru asta! Gins întrebă cu o voce ezoterică parcă:

– Mami, dl. Petrescu i-a făcut rău Andrei de asta voia ea să moară?

De unde doamne le scotea!? Se tot mira Doina. Părând mereu absentă, în lumea ei, dădea impresia că nu percepe multe din jurul ei. Și iată că totuși….

– Da, iubita mea. I-a făcut rău și va plăti pentru asta. – repetă cu convingere.

Gina nu știa încă despre sex. Doina nu a știut cum s-o învețe. Îi era teamă să n-o sperie, să nu scârbească pentru toată viața. La școală i s-a spus că de la anul vor avea educație sexuală. Așa că Gina nu pricepea cum i-a făcut Petrescu rău Andrei, dar și ea dorea ca mami. O adora pe Andra, dar nu știa cum s-o apere.

Robert porni fulger spre Poliție după ce Doina îi povesti discuția cu Gina. Îl găsi pe Călin în audiere. Și, altă surpriză: era cu Petrescu. Călin nu pierduse vremea nici o clipă și re-deschise dosarul prăfuit. Petrescu nega, firește. Știa că nu sunt probe, de nici un fel. Doar nu era prost. Dar… n-o cunoștea pe Gina. Chiar dacă îi spusese atunci că jucase Scrabble cu Andra, Gina nu fusese păcălită.

Când îl văzu plecând, cu zâmbetul pe buze, Robert țipă pe holul secției:

– Vei plăti, nenorocitule! Corupător împuțit de minore!

Călin îl trase în camera de anchetă înainte ca acesta să se repeadă pe urmele lui Petrescu care se prefăcuse că nu auzise amenințarea. Se credea în siguranță. Și de această dată. Îi dăruise Andrei un lănțișor din argint, nu? Semn că o iubea. Fetele erau moarte după prostii din astea. Îi trimisese un buchet imens de trandafiri roșii chiar înainte de externare. Ce motiv avea fata să-l denunțe?!

Dar nimic nu justifică o asemenea faptă. Nimeni nu are dreptul să-și bată joc de inocența și neputința altuia. Sub nici o formă.

Andra recunoscu în cele din urmă, confruntată cu spusele Ginei și cazul anterior, Gina înțelese și ea că dl. Petrescu era un om rău care trebuia ținut departe de fete de liceu și că asemenea comportamente trebuie pedepsite.

Când l-au reținut și l-au scos din bloc în cătușe, Cornelia tocmai venea de la piață. Scăpă sacoșa și zarzavaturile se împrăștiară pe asfalt. La auzul acuzației, spuse doar:

– Din nou?! De ce?! …..

Călin nu va uita niciodată uimirea de pe fața lui Petrescu. Nu reuși să rostească decât un singur gând. “Gina”….

Când îi povesti Călin cazul lui nea Nicu și lui Norocel, aceștia se întunecară, dar un licăr de bucurie se strecură în ochii lor când nea Nicu concluzionă:

– Păcat că fetele a trebuit să treacă prin trauma asta, dar bine că s-a terminat cu bine. Dl. Procuror Tomescu este un om corect și sigur va face demersurile necesare pentru ca acest animal să fie pedepsit pe măsura faptelor sale.

– Instanța va hotărî, nea Nicule, dar sunt sigur că, pe baza mărturiilor și a antecedentelor individului, va primi pedeapsa maximă.

– Așa să fie. – spuse nea Nicu cu încredere. Nici un copil nu trebuie să treacă prin așa ceva. Pe zi ce trece “oamenii se apropie tot mai mult de starea de animal și se îndepărtează de umanitate” spunea un înțelept indian cândva. Păcat…..

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s