INVERS


„Iarna trecută nu era atât de frig.” Cugetă Norocel cu nasul lipit de geamul îmbrăţişat de mănunchiul de flori de cristal aşternute de gerul nopţii. Ca o pictură, ca o natură – nu moartă – ci cât se poae de vie, de fermecată.

„Încă două săptămâni până la Crăciun!” se bucură Norocel. „Şi ce frumos a nins de dimineaţă!”

Se aşternuse pătură pufoasă, albă, de frişcă, peste tot: pe stradă, pe case, pe copacii ce străjuiau micul parc din faţa magazinului unde copiii şi azi clădeau omul de zăpadă cu voioşie. Şi azi domnul Nicu le ducea morcovul pentru nasului omului şi cărbunii pentru ochi şi nasturii de pe haina invizibilă.

Copiii era alţii odată cu trecerea anilor, dar bucuria era aceeaşi, omul de zăpadă aproape identic şi zăpada la fel de strălucitoare şi pură, reflectată în ochii sclipitori ai micilor poznaşi.

„Oare anul acesta pe cine mai adoptăm?” – îl întrebase Norocel pe nea Nicu.

Acesta râse mucalit şi privirea i se aprinse far. Departe de lumea dezlănţuită a metropolei cu siguranţă se afla un suflet hoinar. Un ghemotoc de om, poate, care se rătăcise şi el prin negura tristeţii. Cine ştie?! Poate chiar un copil mai mare. „Aşa s-ar cuveni. Sunt şi eu om bătrân.” – gândi nea Nicu.

Privea şi el, de la etaj, din dormitorul nemodificat după moartea Anei (să tot fie nişte ani… câţi, nici nu mai contează), de la geamul cu perdelele ei brodate, omătul întins peste lume. Un ocean nepătruns, de mister, o lume adormită parcă. Forfota obişnuită se ostoise. Ici-colo câte un trecător zgribulit iuţi paşii afundaţi până la glezne în troiene.

 „N-a fost aşa de frig iarna trecută” – rosti nea Nicu cu voce voalată, ca înainte de somn. „Ce seară domoală…”

Clopoţelul de la uşă sparse tăcerea, anunţând abrupt prezenţa străină.

„Cine să fie la ora asta?! E 10 seara. Nimeni nu mai vine la noi aşa de târziu. Cum am lăsat uşa deschisă?! Copiii ăştia m-au zăpăcit cu omul lor de zăpadă şi, până să-mi aducă lopata înapoi, am uitat să închid! Şi cât de amuzanţi arătau! Cu ochii sticlind de bucurie, cu obrăjorii roşii ca para focului, de ger şi de efort! Micii mei poznaşi!”

Îl auzi pe Norocel, joi, dând târcoale necunoscutului şi lătratul lui continuu îl anunţa că nu era o persoană agreată. Auzi şi o voce tânără, gravă şi parcă speriată.

– Stai cuminte, cuţu! N-am venit să fur. Îl caut pe nea Nicu. Ăă… Aici locuieşte? Hai, cuţu, nu mă muşca, ok?

Norocel lătra acum furios şi atât de tare că se auzea în stradă.

– Nu mă cheamă Cuţu! Mă cheamă Norocel şi sunt paznicul acestui magazin! Ai înţeles?! Tu cine eşti şi de ce-ai venit la ora asta?! Nu ştii că e nepoliticos să deranjezi la 10 seara?!

Şi continuă să latre cu frenezie, de parcă venea sfârşitul lumii.

Înainte ca tânărul să apuce să rostească o vorbă, se auzi din capul scărilor, vocea blajină a lui nea Nicu.

– Norocel, încetează, te rog. Roagă-l pe musafir să ia loc. Cobor îndată.

Norocel, încă suspicios, îl încolţi pe tânăr şi zise scurt:

– Şezi!

Acesta se aşeză ca la comandă şi se uită oarecum surprins la insistenţa cu care Norocel ţinea să-l controleze. Nu îi era frică de căţei iar acesta era chiar drăgălaş, dar prea era turbat. De ce ţinea cineva pe lângă casă un căţel turbat? – se gândi şi se uită în jur în speranţa că domnul Nicu va sosi întru salvarea sa. Fiara care se postase în faţa lui în poziţie de atac putea să-l facă bucăţi oricând.

Paşii obosiţi ai lui nea Nicu ajunseră la parter şi tânărul se ridică politicos în picioare.

– Bună seara. Sunteţi nea Nicu?Da, drăguţă. Sunt el însuşi. – zâmbi nea Nicu mucalit. Matale cine zici că eşti?

Norocel mârâi din nou.

– Cine să fie, nea Nicu? Un obraznic! Că doar un obraznic vine în vizită la 10 noaptea. Lasă-mă să-l muşc o dată!

Tânărul se uită, de data asta îngrozit, la Norocel. Căţelul ăsta, aparent atât de drăgălaş, chiar e turbat.

– Nea Nicu, ţineţi-vă potaia departe de mine, vă rog! Nu am vrut să deranjez. Am un motiv foarte bun pentru care am venit la ora asta. Dacă nu era aşa, nici nu veneam. Vă rog să mă credeţi! Călin m-a trimis! Contează asta pentru dumneavoastră şi javra asta turbată?!

Tânărul îşi pierduse cumpătul şi nu-şi mai putea controla vorbele. Adică el e disperat, efectiv pe stradă, vine aici în nădejdea că va fi ajutat şi un nenorocit de căţel îl face obraznic?! Ei, asta-i bună! „Cine naiba m-a pus să-l ascult pe Călin?! Cică du-te pe Aleea Salcâmilor nr. 10 şi întreabă de nea Nicu. El şi Norocel te vor ajuta până rezolvăm problema. Du-te şi tu mai pe seară, pe la 9:00. Atunci nu mai e nimeni în magazin şi puteţi sta de vorbă liniştiţi. Ei, da! Mare ajutor o să-mi dea ăştia!”

Tânărul nu vedea impoliteţea comportamentului său. Era atât de prins de problema lui încât nici nu realiză că 10 seara nu mai era potrivită pentru vizite. De orice fel. Parcă în situaţia lui mai ştia el de oră!? De buna cuviinţă!?

„Tata  m-a dat afară cu hainele de pe mine. Afară e ger de crapă pietrele şi potaia asta mă face obraznic?! Mama ei de viaţă! Mai bine plec… Nu mai suport blamul nimănui…”

– Iertaţi-mă, nea Nicu. Mi-am pierdut uzul raţiunii adineauri şi am spus vorbe urâte. Mai bine plec. Vă cer, din nou, iertare pentru deranj. Nu trebuia să vin.

Şi se întoarse pe călcâie, spre uşă. Umerii laţi se făcuseră mici, lăsaţi, apăsaţi de povara prea grea pentru cei 18 ani ai săi. Paşii se târâră încet, cu durere, şi capul se plecă umilit de neajutorare.

– Stai! – lătră Norocel. Acuma unde pleci?! Nu vezi că e un frig afară de poţi îngheţa?! Vrei să te faci ţurţure pe stradă?!

 Paşii tânărului se opriră la comandă. Parcă era teleghidat. El, ditamai atletul – era campion naţional la înot al 3-lea an consecutiv – se lăsa dirijat şi dominat de … un căţel. „Aoleu, Bogdane, rău ai ajuns!” – se autocalifică cu tristeţe. Se simţea hăituit peste tot. Se urni din nou, dar pasul nu se formă. Interveni nea Nicu.

-Stai, băiete, nu pleca. Dacă tot ai bătut cale până la noi, vino de te aşează acilea la căldură, bem un ceai, vorbim. Pentru asta ai venit, nu-i aşa? Şi nu te supăra pe Norocel. Are doar grijă de casă şi tu ai venit cam târzior. Ia, stai colea şi dă-ţi drumul of-ului. Noi te ascultăm. Aşa este Norocel?

Se întoarse spre el şi Norocel se jenă pentru furia cu care se repezise la băiat. Uitase povaţa lui nea Nicu: „Norocel, când omul e disperat, uită de reguli şi cuviinţe. Trebuie să-l înţelegem. Dacă a venit la noi şi nu face cumpărături, sigur are un necaz.”

„Da, dar ăsta nu arată disperat. Dimpotrivă. E înalt, cu un trup atletic, bine lucrat, cu o privire căpruie directă şi strălucitoare. E adevărat că gura pare tristă – o liniuţă subţire, încăpăţânată, condamnată la tpcere parcă, dar…” Disperaţii, în mintea lui Norocel, nu arătau atât de bine, de … curat. Şi Bogdan era curat şi elegant îmbrăcat. Părul negru, aspru, pieptănat spre spate, cămaşa de blugi albastră blue ciel, parfumul discret Denim, mersul uşor legănat… toate denotau un copil de familie bună, chiar bogată, nu un disperat. Norocel nu întâlnise niciodată un disperat bogat. Cei care veneau la nea Nicu pentru ajutor – parcă era Mama Omida săracu” – erau nevoiaşi sau, în cel mai bun caz, de clasă socială medie. O singură dată călcase în magazin un domn profesor universitar „Panait, parcă îi zicea” – încercă să-şi amintească Norocel – dar venise să cumpere. Avea o nepoţică la Generala 520 şi era ziua ei de naştere. Nu ştia ce să-i cumpere şi Norocel îl ajutase so se hotărească. O cumpărase pe Lizzie, în cele din urmă, prinţesa în rochiţă roz, lungă, cu volănaşe şi paiete asortate, de pe raftul 3. Lizzie era tare fudulă. Stătea în oglindă toată ziua şi se ruja şi se farda şi se plângea tot timpul că zulufii ei blonzi reflectând soarele amiezii refuzau să stea cuminţi sub pălărioara roz, cu  panglică mare prinsă în fundă pe sub bărbia nostimă, care îi încadra faţa rotundă, cu obrăjori moi şi rozalii, străjuiţi de doi ochi imenşi, albaştri şi un năsuc mic, obraznic.

Fusese tare mulţumit domnul profesor. „Dora va ţopăi şi va chicoti de bucurie, sunt convins. E cea mai frumoasă păpuşă din câte va avea şi mereu şi-a dorit o prinţesă.” Spusese acestea înainte de plecare.

Altă persoană atât de civilizată nu mai intrase în magazin. Până acum…

Norocel era surprins şi, după tot tărăboiul provocat din pricina orei târzii, acum tăcea mâlc. Şi de ruşine – se purtase ca un sălbatic -, şi din cauză că nea Nicu a trebuit să îşi ceară scuze în numele lui.

„Am devenit un neruşinat şi un paranoic. După Marinică, îi văd pe toţi potenţiali infractori.” – gândi el, certându-se singur.

 Se apropie tiptil de tânărul aşezat în cele din urmă întrunul din fotoliile de lângă caloriferul care emana o căldură plăcută şi se cuibărise între pernele pufoase purtând semnătura doamnei Nicu în broderii florale de roz şi verde şi portocaliu. Aşa cum stătea acum, părea, întradevăr, un suflet hăituit. Un disperat. Se chircise, părea mai scund, mai mic, umerii laşi dispăruseră în haina care părea acum prea largă pe un trup firav. Ţinea încleştat între palmele roşii, de gheaţă, cana cu ceaiul aburind şi privea în gol.

Norocel sări cu lăbuţele din faţă drept în braţele lui Bogdan şi îl linse pe obrazul acum înlăcrimat pe neştiute.

Tânărul tresări speriat. Dar, rămase încremenit. Nu mai ştia ce să facă. Norocel îl linse de nas, de lacrimă, din nou pe obraji. Bogdan izbucni în râs fără voie.

– Acum mă placi? – îl întrebă pe Norocel. Domnul Nicu râdea.

– E foarte prietenos. Îl cheamă Norocel.

– Norocel? De la noroc? – întrebă Bogdan.

– I l-am cumpărat soţiei mele la o aniverare. Ei îi plăceau mult animăluţele de pluş. Magazinul „Casa cu Poveşti” a fost ideea ei. Noi nu am avut copii şi doamna Anica îi iubea foarte tare. A vrut să le facem un locşor unde să se poată bucura de viaţă, unde să se simtă liberi, dar ocrotiţi şi iubiţi. Uneori veneau cu părinţii. Doamna Anica povestea cu părinţii în timp ce copiii se jucau liniştiţi. Era bine pentru toată lumea. Alte vremuri … Fiecare avea o poveste. Era dispusă să le asculte pe toate. De aceea am numit magazinul aşa. Era locul în care poveştile, oricât de dureroase, puteau fi spuse. Nimeni nu judeca, iar povaţa ei era sinceră, afectuoasă. Nimeni nu pleca supărat. Iar cei mici, uneori şi cei mari, reveneau. Dar, nu pentru povestea mea ai venit tu, băiete. Ai tu povestea ta. S-o auzim.

– Păi … – Bogdan îşi făcu curaj, respirând adânc. Mă numesc Bogdan Mihailovici şi sunt elev în clasa a XII-a la liceul unde a terminat Călin. Ne ştim de bebeluşi. Adică, el mă ştie – spuse zâmbind. E mult mai mare ca mine. Familiile noastre sunt prietene dinainte de naşterea mea. Eu sunt, cum zice mama, un copil sosit târziu. Ea împlinise deja 40 de ani când, după mulţi ani de încercări, tratamente, speranţe, disperări, aflase că a rămas însărcinată. Tata avea atunci 52 de ani şi era deja cercetător ştiinţific consacrat în domeniul psihologiei sociale. Mama este conferenţiar universitar la sociologie. Deci, după cum vă daţi seama, şi Călin şi eu suntem „copii de bani gata”, cum zice lumea. Dar… – se opri brusc. Până aici vorbise pe nerăsuflate, uitând că ceaiul pe care şi acum îl ţinea între palme, se răcise.

– Dar? – întrebară întrun glas nea Nicu şi Norocel. Nu te sfii, Bogdane. – îl încurajă nea Nicu. Suntem aici să te ascultăm.

– … eu sunt nefericit. – continuă Bogdan cu voce mică, abia şoptită, de copil.

– De ce esşti nefericit, Bogdane? – curiozitatea îl pişca pe limbă pe Norocel. E cineva bolnav? Se ceartă părinţii tăi? Nu te iubesc? Urechile i se îndreptară în sus antene, să nu piardă nici un cuvânt din răspunsurile copilului.

– Nu sunt bolnav. – şopti Bogdan. Sunt …. invers. – plecă ochii, ascunzându-şi privirea şi obrajii căpătară brusc o nuanţă de purpuriu.

– Invers?????? – exclamă Norocel fără să vrea. Adică, cum „invers”?

– Adică … – se poticni Bogdan. Adică, nu sunt ca ceilalţi băieţi de vârsta mea. Nu-mi plac fetele.

– Cum nu-ti plac fetele? – se miră Norocel. Adică, te enervează? Le baţi? Le jigneşti?

Se lăsase tăcere bruscă, morbidă. Bogdan respira sacadat. Bobi de transpiraţie îi luceau pe frunte. Gura cu buze frumoase, senzuale, dispăruse întro liniuţă ştearsă, ermetică, îngrozită să rostească vorba.

– Bogdan – interveni, din nou, nea Nicu. Orice ar fi, nouă poţi să ne spui. Nu-ţi fie jenă.

– Sunt gay. – vorba plesni aerul ca biciul slobozind sufletul ferecat în ruşine şi teroarea de oprobiu. „Dacă o să mă urască acum?! Dacă o să mă considere un monstru, un pervers?!” Mintea lui Bogdan năştea tenebre, groaza etichetei de dezaxat îi bântuia până la sugrumare toate simţurile. Venele pulsau sânge în valuri învolburate iar creierul se umplu de spaima cruzimii ce o bănuia invadând încăperea atât de primitoare la auzul acestui cuvânt.

Lacrima se rostogoli cascadă, mâinile se frânseră în gest nevăzut de rugă „Dacă şi ei mă dau afară?! Unde mă voi duce?! Nu mă vrea nimeni!”

Norocel se dezmetici la vederea lacrimii fierbinţi ce săpase şanţ adânc în obrazul drept. Şi continua să curgă, urmată de altele, picurând pe degete, pe pantaloni, pe parchet. Lacul nefericirii creştea periculos.

– Şi ce dacă eşti gay? Nu e mare lucru. Nepotul lui nea Mitică de la Aprozarul din colţ e gaz şi e un bărbat de nota 10. şi iubitul lui, asemenea. Când nea Nicu şi-a rupt braţul anul trecut, amândoi au venit să-l vadă zilnic. I-au adus şi de mâncare. Neluş, iubitul lui Ovidiu, nepotul lui nea Mitică, e mare bucătar. Nişte băieţi extrem de sensibili. Suflete imense. Nu-i aşa, nea Nicu?

Nea Nicu dădea convins din cap.

– Aşa este. Aşa este. Băieţii ăştia au avut mare grijă de mine. Oameni deosebiţi.

– Deci, care e problema? În zilele noastre, asta nu mai e o noutate. Nu ai văzut la televizor? În America, se pot şi căsători, adopta copii, etc. Lumea a evoluat, nu tot ce ţine de sex este taboo ca pe vremea când eram eu copil. – filosofă Norocel.

– Pentru părinţii mei este o problemă. Şi încă una G-R-A-V-Ă. – accentuă pe fiecare sunet cu nemărginită tristeţe.

– Pentru ei sunt un rateu. Un eşec personal. În situaţia lor: statut, educaţie, reputaţie, cunoştinţe … este ruşinos ca singurul lor copil să fie gaz. Este ca şi cum EI au greşit cu ceva. Ca şi cum eu sunt o greşeală genetică. O ciudăţenie.– analiză nea Nicu. Dacă părinţii tăi gândesc aşa, este, întradevăr, o problemă. Dar, orice problemă are şi o rezolvare. Doar trebuie să o găsim.

Toţi trei meditară clipe îndelungate. Ceasul bătu miezul nopţii. Timpul trecuse pe nesimţite. Când ai o problemă parcă întreaga lume dispare şi rmâi doar tu şi problema ta. Nimic altceva nu mai contează…

Norocel simţi nevoia să concluzioneze savant:

– E târziu. Toţi trei suntem obosiţi, mai ales Bogdan. Deci, eu spun hai să ne culcăm şi, dimineaţă, o luăm de la capăt. Cu mintea limpede. Ştiţi cum se spune: Somnul e un sfetnic bun.

– Ai dreptate, Norocel, însă Bogdan are o familie. El a venit la noi să-l ajutăm privitor la neînţelegerea lui cu părinţii. Dar, va trebui să se întoarcă acasă. Părinţii lui vor fi îngrijoraţi.

– Aoleu, nea Nicu, nu m-am gândit! Aşa este. – Norocel sărise calul în entuziasmul de a-l ajuta pe Bogdan şi, în gând, îl şi adoptaseră.

– Ba nu e aşa. – bâigui Bogdan sumbru. Acasă nu vot fi îngrijoraţi. Tata m-a dat afară la ora 9:00. Am rătăcit pe străzi o oră să-mi fac curaj să vin lavoi. Când am mărturisit că nu sunt ca el: nu vreau să fac psihologia, nu sunt atras de fete, îl iubesc pe Octav care este student la Teatru în anul I, ne-am certat foarte rău şi m-a dat afară din casă. M-a lăsat să-mi iau hainele groase pe mine, dar nimic altceva. A trântit uşa, ţipând: Fiul meu nu este Invers! Tu eşti! Nu te cunosc! De s-a auzit de la etajul 8 până la parter. M-a târât de geacă pe scara blocului blestemându-şi soarta şi a încuiat uşa în urma lui. Aşa că nu se vor îngrijora unde sunt. Pentru ei nu exist. Nu mai exist.

Atâta durere se adunase în aceste simple cuvinte încât încăperea se îngustase şi se întunecase şi mai tare. Dispăruse parcă şi lumina veiozei verticale pe care nea Nicu o folosea la lăsarea întunericului. Ecoul durerii fu înghiţit de neant. Criptă macabră devenise lumea.

Tăcerea se rupse fâşie subţire când nea Nicu oftă: – Păi, dacă e aşa, vei dormi aici şi mâine, după ce sunăm la şcoală să te învoiască diriginta o zi – oricum deja e vineri – vom face planul de bătaie.

– Mulţumesc, nea Nicu. Dacă şi voi mă dădeaţi afară, chiar nu aveam unde merge. Călin m-ar fi găzduit, dar stă încă cu părinţii şi ei i-ar fi sunat pe ai mei. Chiar nu vreau un scandaş public. De aceea m-a trimis aici. Întrun fel îi înţeleg pe ai mei. S-au chinuit atât să aibă un copil sănptos, normaş, atâţia ani au sperat, au aşteptat o minune. Eu m-am născut invers. O dezamăgire. O fatalitate aparent normală. Tata are 70 de ani acum. La vârsta lui nu-l mai pot face să înţeleagă că nu eu am decis să fiu aşa. Că nu este un moft cum zice el ci asta simt. Că Octav nu-şi bate joc de mine şi nu m-a corupt. Sunt major. Mai am un pic şi fac 19 ani, termin liceul. Vreau să mă fac şi eu actor. „Meserie sezonieră” – zice tata. „Mai bine fă-te zilier atunci! Pentru asta am băgat atâţia bani în meditaţiile tale?! De asta te-am purtat cu mine la conferinţe, te-am prezentat colegilor, studenţilor mei drept urmaşul meu?! Mai am 3 ani şi mă pensionez. Nu trebuie, dar am obosit. Te lăsam pe tine şef de catedră. Cum mai dau ochii cu toţi cei care mă cunosc, mă venerează?! Ce le răspund când te vor vedea – şi te vor vedea – de mână cu Octav?! Că voi nu aveţi bunul simţ să fiţi măcar discreţi! Nu pot! Nu pot să trăiesc aşa! Cu ruşinea asta! Noi suntem o familie respectabilă, avem o poziţie în comunitatea ştiinţifică! …. Este inadmisibil aşa ceva! Bagă-ţi minţile în cap, tinere, şi sun-o pe Jasmina şi ieşiţi în parc împreună. Ştii că maică-sa vrea să vă căsătoriţi în anul III de facultate. Loc de muncă aveţi asigurat. Veţi lucra amândoi la ASPS. Ştii asta din şcoala generală. Ce te-a apucat tocmai acum?! Eşti bolnav?! Eşti drogat?! Eu atât îţi spun, şi maică-ta zice la fel: revino-ţi sau nu mai eşti copilul nostru! Nu ne-am chinuit atât ca la bătrâneţe să ne faci tu de ruşine! Ai priceput?!

– Tunase şi fulgerase aşa ore întregi. Nu mă lăsase să spun nimic.

– Şi mama ta ce zicea? Ce făcea? – întrebă Norocel confuz.

– Mama … mama e ca el. Aceeaşi fire, aceleaşi concepţii. De asta se şi înţeleg. Nu contează că, de când m-am născut eu, nu cred că a mai atins-o şi sunt convins că a avut amante. Pentru mama contează cine eşti în lume. Ori ea este măritată şi importantă. Ah, da… şi bogată. Dacă ea l-a înşelat pe tata, nu ştiu. N-a fost niciodată o femeie afectuoasă. Cea mai dulce vorbă pe care am auzit-o spunând a fost dragul meu tatălui meu, o dată. Sărbătoreau ceva. În rest îi zice tată ca mine, dar nu răzbate nici un sentiment. Ei doi nu cred că ştiu să iubească. Nu mi-i pot imagine îndrăgostiţi. Nici unul de altul – sau cel puţin nu-mi dau eu seama – deşi nu se ceartă aproape niciodată, nici de altcineva. Nu ştiu când sau dacă m-au iubit cu adevărat. Nu mi-am pus problema până nu l-am întâlnit pe Octav. Cu el am simţit iubirea pură de la prima atingere. Când îmi vorbeşte, când ne ţinem de mână, când … simt că sunt totul pentru el. Că îmi este prieten, frate, iubit, părinte, deodată.

– Copil necăjit. – îi spuse nea Nicu. E greu, tare greu pentru tine. Dar, Norocel are dreptate. E aproape dimineaţă. Să dormim.

…………………………………………………………………..

Însă Norocel nu putea dormi. Asta nu era o problemă oarecare. Nici rezolvare uşoară nu va avea. Dacă va avea… Învârti în minte toate vorbele spuse. Poate din ele va sări o idee, o soluţie. Dar nu era nimic acolo decât tragedie şi nefericire. De ce nu-l puteau accepta părinţii pe Bogdan aşa cum era? Nu El se născuse aşa. Probabil se torturase ani de uile neştiind ce e cu el când şi-a dat seama prima dată că nu era atras de fete. El singur s-a pedepsit probabil pentru o greşeală pe care n-o comisese. Trebuie să fie îngrozitor să te simţi diferit, să te vezi judecat, ridiculizat, în ochii altora. Poate chiar etichetat ca bleg. Copiii sunt judecători foarte cruzi. Ştia Norocel dintr-un film că un băieţel englez fusese torturat efectiv de colegii lui de şcoală pentru că nu era bun la fotbal. Copilul ajunsese în pragul sinuciderii. „Nu!” – se ridică de pe păturica pufoasă dintrun salt. „Asta nu se va întâmpla cu Bogdan! Nu vom permite să mai moară nimeni!” – mârâi feroce.

„Şi tocmai înainte de Crăciun să se întâmple aşa ceva!” – cugetă Norocel. „Sărbătoarea bucuriei Naşterii Mântuitorului lumii întinată de tragedia umană. Ce păcat.”

……………………………………………………………………………………

Deschise un ochi şi pe sub geana somnoroasă palida lună călătorea spre asfinţire cedând locul stăpânului luminii pentru o nouă zi. De sub plapuma moale şi călduroasă din puf de gâscă Bogdan scoase alene un picior. „Dacă e prea frig, mai lenevesc.” – zâmbi ştrengar. „Lumea pare adormită încă. Nu am unde merge oricum.” – gândul îl întristă din nou. Îi era dor de mama. Mădălina era o femeie rece însă o mamă cu care Bogdan se obişnuise. Până nu demult îşi imaginase că aşa era firesc. Mama să-i vorbească frumos, dar fără chestii „melodramatice” cum le spunea tata. Adică, alinturile erau uzitate rar, dacă era nevoie pentru menţinerea unei atmosfere plăcute şi a unei imagini de sine mulţumitoare. El să se simtă mare domn şi atunci totul era ok. Oare şi pe femeile din viaţa lui le tratase aşa? Cu deferenţă? Politeţe seacă?  Tremurase oare vreodată onorabilul Sorin Mihailovici de dorul persoanei iubite? Rostise, oare, din tot sufletul „Te iubesc”? Simţise, oare, acei fluturaşi dulci şi ciudaţi în acelaşi timp din stomac când se înfiora la vederea jumătăţii sale? Sau, până şi în amor era sec, rece, placid, cu faţa aceea impenetrabilă de securist? Imobilă, cu privirea fixată departe, în nicăieri, când vorbea cu tine. Către tine, mai degrabă. Cu tine vorbea doar când avea să-ţi dea sfaturi, chiar dacă tu nu aveai nevoie, sau considera el că trebuie să te informeze despre ceva. În rest, dialog nu exista.

Mama îi spunea „copil”, uneori „pui”. Îi zâmbea, dar zâmbetul era distant şi cerebral. Aşa a fost mereu. Îi dădea un aer de principesă deşi nu era frumoasă. Nici dizgraţioasă nu era. Cu ochelarii înguşti, cu ramă de 7 milioane, arăta exact ca o cucoană măritată cu un milionar. Ceea ce şi era. Odată o întrebase: „Mamă, voi mai faceţi dragoste cu tata?” A regretat aproape instantaneu onestitatea curiozităţii sale. Mama se cabră ca o iapă înainte de înşeuare şi spuse pe un ton aproape de gheaţă:

– Copil, nu mă aşteptam să ai indecenţa să întrebi aşa ceva. Tu ai doar 16 ani şi sexul nu este o chestiune care trebuie să te intereseze. Eşti copil de intelectuali. Credeam că ai suficientă înţelepciune pentru a discerne mersul lumii. Viaţa nu are loc în pat. Suntem oameni cu picioarele pe pământ, şi eu, şi tatăl tău, şi ne înţelegem foarte bine. Tu, trebuie să-ţi vezi de studiu.

Şi cu asta a încheiat pseudo-dialogul cu băiatul său. Nu părea nici supărată, nici afectată. Părea … nicicum. Bogdan rămase fără răspuns, în aceeaşi neştiinţă vozavi de relaţia părinţilor săi ca şi până atunci. Tata era expertul în şarade şi răspunsuri paralele cu întrebarea. Mama se pare că învăţase şi ea. Ajunsese să urască această falsă diplomaţie. Octav îi deschisese ochii. Fusese manipulat toată viaţa să fie aşa cum îşi doreau ei, ce îşi doreau ei. Până când … întro zi … s-a trezit din amorţire şi a rupt lanţurile. Rezultatul – l-a dat afară. L-au renegat. Pactul conjugal al familiei Mihailovici a fost serios perturbat de copilul invers.

O râcâială fină în uşă îl făcu să tresară. Unde era? …

– Neaţa! – năvăli Norocel în cameră dând bucuros din coadă. Scoală, lenevilă, e ora 9:00!

– Deja?! – se miră Bogdan. Abia ne-am culcat. Oricum, eram treaz. Se întinse cât era de lung la 1,86, îşi trosni oasele, muşchii cereau exerciţiul fizic de dimineaţă.

– Nea Nicu s-a trezit? – întrebî ridicându-se în capul oaselor. Dormise întro pijama uriaşă ce-l cuprindea de două ori şi jumătate a lui nea Nicu. Acesta avea vreo 98 de kilograme şi 1 metru 60. deci, Bogdan înnota în el. Mai avea şi norişori albaştri peste tot, inclusiv la buzunare şi pe popou. Era foarte nostim. Norocel râse când îl văzu. „Arăţi ca un noruleţ!” – îi zise. „Aşa am să te strig de acum înainte!” se tăvăli de râs până când Bogdan sări din pat şi-l luă în braţe. Îl strânse cu atâta putere că Norocel schelălăi.

– Îmi rupi blăniţaaaa!!! Ajutooor!!!! Mă omoară Noruleţ!!!!

– Cine te omoară?! Noruleţ?! Ţipă tu aşa să vezi cine te salvează! Ha ha ha ! Figurantule!

Îi ciufuli urechile, blăniţa. Norocel era tare mândru. Era alintat. Mmmmm şi ce bine era! De la condamnarea lui Marinică nea Nicu nu prea-l mai alintase. Suferea şi acum câdn îşi amintea şi uite că trecuse anul de atunci.

Uşa se deschise larg şi nea Nicu, cu ochii cât cepele de somn greu, agitat, întrebă:

– Ce e vacarmul ăsta, măi copii?! Sculaţi şi morţii, doamne iartă-vă! – şi râse cu poftă.

– Noruleţ aici de faţă, hi hi, adică Bogdan în pijama cu noruleţi, îmi rupe blăniţa, nea Nicule! Vezi, frizura mea e varză! – şi se uită în sus la nea Nicu cu o mină foarte serioasă.

Pufniră toţi trei în râs nebun apoi. „Ce haioşi erau copiii ăştia!” – gândi nea Nicu. „Şi ce păcat că acest micron de bucurie va zbura cât ai clipi.”

– Copii! – ridică un deget, explicând. Haidem la micul dejun şi să ne apucăm de plănuit. Avem multă treabă.

– Nea Nicule … am şi eu o rugăminte – îndrăzni sfios Bogdan.

– Zi, flăcău. Orice. – răspunse nea Nicu încă zâmbind. Se arăta o zi mai bună.

– Aş putea să-i dau un telefon lui Octav? El nu ştie nimic şi mobilul mi l-a consfiscat tata aseară. Sigur e îngrijorat. Pot?

– Sigur, copilul meu. E şi normal. Are şi el dreptul să fie alături de tine în clipele astea. Îl suni când cobori. Acum, trecem la spălat pe ochişori, pe dinţi, la limpezit gânduri şi poftim la masă. Vă aştept jos.

Şi ieşi.

Coborâră la micul dejun cu speranţă. Avea deja nea Nicu un plan? Ar fi fost tare bine pentru că niciunul dintre ei nu reuşise să găsească nici o idee deşteaptă. Şi timpul trecea…

Mirosea în bucătărie a şuncă prăjită şi ouă şi aceeaşi aromă de ceai din plante parcă proaspăt culese.

– Stai jos, Bobiţă. Stai jos.

Nimeni nu-l alintase aşa de frumos. Niciodată. Octav îi zicea Bobo. Bobiţă suna părintesc, dulce şi încurajator.

Nea Nicu servi mâncarea cu fast, ca un chelner adevărat. „Să se bucure băiatul”. Bobo mâncă liniştit.

– Şi-acum, copilul meu, ascultă-mă. – spuse grav nea Nicu însă continuând să zâmbească, să nu sperie băiatul. În timp ce tu te pregăteai, eu am vorbit la telefon cu Călin. Ne-am sfătuit. L-am asigurat că eşti bine. Că ai dormit în odaia copilului ce nu l-am avut nicicând şi sunt dispus să fac tot ce pot să fie bine şi pentru tine şi pentru ai tăi.

– Asta nu e posibil, nea Nicu. Ai mei nu vor ceda. Îi cunosc de 18 ani. Mereu a fost cum au vrut ei.

– Te rog să mă asculţi până la capăt. Nimic nu este imposibil.

– Te cred, nea Nicu, dar cu ai mei … există doar posibilul lor, doar necesarul lor. Iar eu nu am terminat încă liceul. Ce mă fac?

– Dacă nu taci, nu vei şti. – zâmbind, dar ferm nea Nicu îl opri din începutul de jelanie.

– Bogdan era mai curios despre plan decât credea.

– Aşadar, Călin mi-a povestit un pic despre cum îi cunoaşte el pe ai tăi. Şi spune cam acelaşi lucru ca şi tine. Dar, am convenit amândoi că nu strică să merg eu la tine acasă să vorbesc cu ei. Eu sunt om bătrân, trecut prin viaţă, poate reuşesc să-i conving să te primească înapoi, şi, în timp, să îl accepte şi pe Octav. Locul copilului este cu familia lui.

– Nea Nicu, – întrerupse Bogdan. Nu te supăra dar, nu va merge. Nu cu ai mei. Nu vor accepta să mă reprimească decât dacă redevin ceea ce spun ei că e normal să fiu şi încetez să-l mai văd măcar pe Octav. Tata a fost categoric şi niciodată în 18 ani nu a revenit asupra unei decizii. Crede-mă, nea Nicule, ştiu ce spun. Ei nu înţeleg în ruptul capului că nu e un moft. Că asta sunt. Că, nu am ce să redevim, decât dacă mă mai nasc o dată. Te duci degeaba. Mai bine nu te duce. Mai bine plec eu la Octav. Ţi-am stat pe cap destul. El are o garsonieră, ne vom descurca. Din ce câştigă el la firmă, mă mai angajez şi eu …Vedem … Facem noi cumva …– conchise nea Nicu. Nu pleci nicăieri până nu mă conving eu cum e cu părinţii tăi. Tu mai ai şcoală de absolvit. Punct. Sun la şcoală să te învoiesc pe azi şi merg la ai tăi. Dă-mi adresa. Când mă întorc, vedem ce şi cum facem. Între timp, tu şi Norocel, tine-ţi casa şi magazinul. Te învaţă Norocel cum.

Rezolvă cu diriginta. „Da, o problemă de familie. Cine sunt eu? Un unchi îndepărtat. Copilul e la mine. Da, merge luni la cursuri. Sigur că da. Am eu grijă. Mulţumesc mult. Sărut mâna, doamnă.” Apoi plecă spre metroul care avea să-l ducă în apropiere de Pipera. De-acolo, dacă nu va găsi nimic, o va lua pe jos. Nu avea ce face. Copilul ăsta trebuie salvat! Pe când ajunge va fi cam 2 – 2 jumate. Profesorul trebuie să fie acasă. Dacă nu, va aştepta. „Ce ciudată e viaţa! Ce păcat de copilul ăsta! Taman înainte de Crăciun!” îţi făcu cruce deşi nu era religios, dar credea în dreptatea divină. Apoi, se rugă: „Dă-mi, Doamne, înţelepciune şi răbdare! Amin.”

Se întoarse abătut după 4 ore. Bogdan şi Norocel ajunseseră la capătul răbdării când îl văzură intrând. Nu mai aşteptă să fie întrebat. Le spuse fără menajamente:

– Răspunsul lor, al amândurora, este NU. Un nu răspicat şi hotărât. Ar fi „da” cu o singură condiţie. Aceeaşi pe care o ştiai şi tu. Îţi bagi minţile în cap, termini liceul şi dai la psihologie şi, evident, nici vorbă de Octav. Plus, tatăl tău, te va înscrie întrun program de consiliere comportamentală ca să-ţi revii complet…. Recunosc că în toţi anii pe care i-am trăit până acum, nu am întânit nişte oameni mai încăpăţânaţi. Şi cât te-au dorit! Şi ce fericiţi au fost când te-ai născut! Şi mai erai şi băiat! Şi-acum … – oftă din adâncul sufletului răvăşit nea Nicu. Cum era posibil să-şi renege copilul pentru ceva ce nu putea controla?! – se înfioră cu groază.

– Nu m-au dorit pe MINE, nea Nicule. Au dorit Un copil! L-au avut, dar, au descoperit după 18 ani, că nu este aşa cum şi l-au dorit ei ci din contră. Este ceea ce lor le repugnă cel mai mult. De parcă cei ca mine am fi leproşi, ciumaţi … Ţi-am spus, nea Nicule, că aşa va fi? Te-ai obosit mata până la sfârşitul pământului degeaba….

– N-a fost degeaba, Bobiţă. Nu crede asta. Am cunoscut noi oameni pe care, chiar dacă nu-i înţeleg, îi accept. Asta sunt ei. Asta mă aşteptam să facă şi ei cu tine. Dar, vezi tu, copil, din păcate, oamenii sunt altfel decât credem sau sperăm noi. Mulţi au credinţa fermă că deţin adevărul absolut. Alţii vor să fie acceptaţi aşa cum sunt, dar ei înşişi nu pot fi toleranţi. Alţii se cred de rasă superioară. Nu avem ce face. Trebuie să-i lăsăm în pace. Poate, întro zi, vor învăţa o lecţie care le va modifica comportamentul. Nu putem decât să sperăm. Îmi pare tare rău, copilule.

– Am vorbit cu Octav. – spuse Bogdan fără legătură cu vorbele bătrânului. Nu mai era nimic de comentat.

– Aşa, şi? El ce-a zis?

– Nea Nicule, el a zis ca mata, dar şi ca mine.

– Adică?

– Adică, el a înţeles de ce ai încercat să-l convingi pe tata şi chiar voia să ne despărţim dacă de asta era nevoie să-mi fie bine.

– Dar? Este un „dar” în glasul tău.

– Dar … chiar dacă Octav şi cu mine nu mai suntem împreună, eu voi rămâne tot ceea ce sunt. Tot invers voi fi pentru părinţii mei. Asta nu se va schimba. Iar să mă prefac, s-o curez pe Jasmine, nu pot. Ar fi să mint şi să-i fac rău fetei. Nu pot. Am discutat ceva timp cu Octav. Am să plătesc eu factura nea Nicu. Aşa e corect. Dar te superi matale să aştepţi până la primul salar al lui Octav? Mâine ne mutăm împreună.

– Mâine deja pleci?! – apăru şi Norocel dintrun colţ unde aţipise după forfota zilei şi curăţenia de după avalanşa de clienţi în goabă după cadouri de Crăciun şi toată mizeria străzilor adusă pe cizme, ghete şi picioruşe tropăitoare.

– Da, Norocel, mâine pe la prânz, dacă nu vă supăraţi, vine Octav să mă ia. Nu că aş avea vreun bagaj (ha ha), dar vreau să-l cunoaşteţi. Vă deranjează? – aşteptă răspunsul cu inima strânsă.

– Cum să ne deranjeze, dragă?! Auzi întrebare de copil! Mă bucur să vină şi să-l cunoaştem. Cât despre bagaje, nu-ţi face griji. Tatăl tău se aşteaptă să-l informezi unde să-ţi trimită lucrurile şi îţi va deschide un cont personal la BCR cu sume de 1.000 lei lunar. Atât îţi va da pe viaţă. Ce faci cu ei, e treaba ta. Uitasem să-ţi spun.

– Mda. Ca să-şi astâmpere conştiinţa, mă plăteşte. Nu mă miră … Mi-e dor de mama …

Ochii i se aburiră subit şi nori de lacrimi se adunară iară.

– Hai, hai, nu ne lăsăm noi pradă jelaniei! Nea Nicu nu suporta să-l vadă suferind.

– Până la urmă, vă veţi împăca voi. Dă-le timp. Bine că ai unde merge. Nu că aici nu puteai rămâne….

– Credeam că-l adoptăm …. – se fandosi Norocel.

– Tu adopţi pe toată lumea, Norocel, dar Bogdan e major. Nu e un copil. El trebuie să vrea să fie adoptat. Matei – fiul meu adoptiv – era copilaş când l-am găsit. Poate ţi-a povestit Norocel.

– Daaa, mi-a zis câte ceva.

– Bogdan vrea să fie cu Octav, un tânăr ca şi el, nu o băbăciune ca mine.

– Dar eu nu sunt băbăciune, nea Nicu! – se răzvrăti Norocel. Şi nici mata. Tata lui Bogdan e o băbăciune acră! – pufăi supărat.

– Nu e frumos să vorbeşti aşa. E tatăl lui şi merită respectul nostru. Bogdan este un om bun şi manierat pentru că părinţii l-au educat aşa. Trebuie să apreciem asta.

– Iartă-mă. Iertaţi-mă. Am fost rău, dar … nu vreau să pleci.

Şi mustăci aşa, cu năsucul moale şi cârn, până când, neavând ce face, Bogdan promise că nu va pleca cu totul decât seara, nu la prânz cum plănuise.

– Uraaaaa!!!!! – Norocel ţopăia de bucurie şi hămăia cu aceeaşi ferocitate cu care îl urâse la început. „Ce penibil am fost!” – gândi Norocel. „L-am speriat aşa de tare când el era deja speriat … şi … supărat. Of, Norocel, când te vei maturiza?” – se dojeni cu asprime încruntând sprâncenele stufoase.

Apoi se repezi la etaj, în odăiţa în care dormise Bogdan. Încă mirosea a copil mare şi trist. „De ce nu poate fi lumea bună şi înţelegătoare?” – se întreba Norocel a mia oară. „Dacă am fi mai buni, am trăi aşa de bine!” oftă din tot sufletul şi coborî să-l caute pe Bogdan. Mirosul îl atrase în bucătărie unde nea Nicu meşterea clătite cu brânzică bună, bună.

– Mmmm … ce bine miroase! – se fofilă până lângă aragaz să vadă şi el cum se prepară bunătăţile lui nea Nicu. Înainte doamna Ana le făcea şi mai făcea şi cu dulceaţă de toate felurile. Mmmm … să te lingi pe lăbuţe nu alta.

Dimineaţa trecu prea repede şi era deja ora 13:00 când Octav intră plin de omăt şi cu obrajii trandafirii în clinchetul de clopoţel şi săniuţa lui nea Costache care, o dată pe an, pentru bani prea mulţi, plimba copiii cu sania trasă de măgăruşul său gri numit Plici. Plici! – râse Norocel zdravăn, de parcă era prima dată că auzea cuvântul. Îl ştia pe Plici de 3 ani şi tot îi mai venea să râdă în hohote când îşi aducea aminte. Nea Costache îl găsise abandonat pe DN1, rătăcind de parcă era drogat. Spunea întruna „Plici”. Şi aşa i-a rămas numele. Se zvoneşte că fostul său stăpân l-ar fi bătut cu un plici de muşte ca să muncească mai repede. Dar Plici era slab şi cam prostuţ. Atât putea el. Nea Costache l-a adoptat din dorinţa de a face bani. Tare hapsân mai era! Chiar dacă era doar o dată pe an şi tot trebuia să-l scoată la produs! „Da, ce? Îi dă cineva de mâncare gratis?! Nu! Eu îi dau! Şi-atunci, altul să profite degeaba?! Nu, domnle!” – spunea de fiecare dată nea Costache când cineva se plângea că era prea mult 100 de poli pentru o plimbare pe Calea Victoriei. „N-ai poli, nu te plici!” – zicea el şi râdea de-i sălta burdihania de avar de fiecare dată.

Lui Norocel nu-i plăcea grăsanul. Aşa îi spunea în gând. Cu voce tare nu îndrăznea. Se supăra nea Nicu.

Octav era de înălţimea lui Bogdan, dar blond, cu nişte ochi albaştri ca marea. Zâmbitor. Gingaş.

Şi când rosti:

– Tu trebuie să fii Norocel. Salut, prietene! Norocel se topi literalmente. Avea o voce gravă, mai baritonală ca a lui Bogdan, venind parcă din adâncurile pământului, cu modulaţii uşor lascive, ample şi plăcute. Un bărbat, deşi nu avea decât 21 de ani şi chip de madonă. Un înger blond – aşa îl vedea Norocel.

– Bună. Tu trebuie să fii Octav. Te aşteptam. Bobiţa şi nea Nicu pun de prânz în bucătărie. Urmează-mă. Te conduc eu. – se oferi mândru Norocel. „Să vadă că pot fi gazdă bună.” – şi zâmbetul i se ascunse pe după urechile lungi.

Octav zâmbi la rându-i. „Ăsta e dulăul fioros de care s-a speriat Bobiţă?! Ha ha ha. E simpatic foc!”

În bucătărie zarvă mare. Bobiţă-l agitase în aşa hal pe nea Nicu că acesta făcuse şi prăjitură pe lângă supica de pui şi şniţelele pufoase cu cartofi prăjiţi şi saladă verde aromată. Era o nebunie. Un festin. Iar cei doi se călcau în picioare la aşezatul mesei.

– Bună ziua, vrednici bucătari! – Octav trebui să ţipe pentru că şi muzica bubuia un rock îndrăcit. Deh, se muncea mai bine pe ritmuri săltăreţe!

– Ah, junele Octav! – tresări cu vădită plăcere nea Nicu. Şi Bobiţă tresări, dar oarecum ruşinat. Era prima dată că se afişa în faţa cuiva cu iubitul său. Era un sentiment nou şi pentru el. Singurul care părea dezinvolt era Octv şi deh …. Norocel care, oricum, nu avea experienţă în domeniu.

– El însuşi, nea Nicu! – îi strânse mâna bărbăteşte Octav. Săru”mâna pentru că aţi avut grijă de Bobo. I-a fost tare greu în ultimele 2 zile.

– Cu mare drag, copil. Cred că pentru asta m-am născut. – chicoti nea Nicu. Toţi copiii mei sunt omuleţi mai mici sau mai mari care au ajuns la noi în vreme de restrişte şi de mare suferinţă. Înafară de Marinică – el a rămas să rătăcească, sărmanul.

– Nea Nicule, să-ţi dea Dumnezeu tot binele din lume! Şi viaţă lungă! Să mai poţi fi tata multora dintre noi, că mă bag şi eu! Mă vrei? – şi râse cu un râs atât de fraged, de primăvăratec că vremea mohorâtă de afară dispăru subit şi soarele lumină întreaga lume. Soarele fin ochii lui Octav.

– Cum să nu, copil! Cum să nu?! Se poate să nu vrem?! Norocel mă tot bătea la cap să-l adoptăm pe Bogdan şi uite că ne-am ales cu încă doi fii. Splendid, măi băieţi! Şi-acum la masă, că am muncit aici ca robii pe plantaţie!

– Mai mult, nea Nicu. – îndrăzni Bogdan. Că eu … mai mult am ciugulit şi …te-am aşteptat. Şi roşi. Ce copil frumos era! – zâmbi Norocel.

– Deci, aşa rămâne, da?! Vă adoptăm pe amândoi, da?! – Norocel insista agasant. Să ştie el clar ce şi cum.

– Daaaaaaaa!!!!! – răsunseră trei voci în cor.

– Wahoooooooo!!!!!!! – nici un căţel de pe planetă nu era mai fericit ca Norocel.

– Şi ca să fie bucurie completă, vă mai spun ceva. – spuse nea Nicu conspirativ. Am făcut noi mâncare cât pentru cinci, dar am făcut şi o înţelegere. Eu şi Bogdan suntem de astăzi parteneri de afacere. El va lucra cu mine în „Casa cu poveşti”, după liceu bineînţeles, şi, între timp se va pregăti pentru facultate. Ce facultate? Ia ghiciţi voi!

– Ăăăăăă…. Eu ştiu că voia să studieze actoria, apoi s-a schimbat pe limbi arabe şi voia să aplice pentru o bursă în Egipt, dar ….. – zise Octav.

Bogdan zâmbi.

– Atunci aş fi aplicat şi pentru o bursă pe lună, doar să scap de tata. Iartă-mă, Octav, nu vreau să mai plec de lângă voi. – îşi plecă privirea stânjenit.

– Te iert. – zâmbi acesta. Ştiam că era doar un vis de scăpare. Când ai zis actorie, voiai să fii cu mine mai mult. Iar araba …. Eu lucrez pentru un arab, tu nu înţelegeai nici când te saluta. Ha ha ha! Ţii minte că o dată ai întrebat despre ce salam vorbeşte Ahmed când el a zis „Salaam”? Ha ha ha. Ne-am amuzat atunci amândoi. Ahmed zicea că sigur tu ştii că îi place salamul de Sibiu.

– Ha ha ha! – râsete în cor. Norocel se tăvălea pe jos.

– Eu ştiu! – sări ca o coardă. Va face asistenţă socială! Nu-i aşa?

– Vai, Norocel, de când ai devenit tu atât de înţelept?! – se minună nea Nicu. Exact aşa este! Trebuie că eşti ghicitor, Norocel!

Râseră acum toţi patru. Soarele se plimba mulţumit şi falnic pe cerul clar, albastru ca ochii lui Octav. Ninsoarea se oprise şi glasul fericirii tremura pe fiecare ram.

Timpul, în nemăsurata-i trecere întru neant, şi-a mai oprit o clipă destrămarea. Un suflet a poposit în belşug ascultând chemarea. Iubirea dovedi încă o dată că orice este posibil, că viaţa este marea călătorie a sufletului care, la un moment dat, îşi poate găsi cărarea.

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s