Patima


Era o zi de joi. Magazinul era liniştit şi Norocel lenevea şi acum cu urechiuşele clăpăuge acoperindu-i ochii somnoroşi. „Mmm…ce linişte nefirească. Oare ce se pregăteşte în înalturi şi noi nu ştim?” mormăi, căscând şi întinzându-şi lăbuţele pe tot raftul.

„Domnul Nicu a plecat de mult…. s-a dus la doamna Marina … cică e bolnavă … din nou …” filosofă Norocel cu neîncredere. Ştia el, vezi doamne, că dna. Marina din blocul de vizavi se preface bolnavă de câte ori Marinică, băiatul ei de 15 ani de la Liceul „Adamclisi”, o încurca la şcoală. Era un băiat frumos, bruneţel, cu cârlionţi, cu ochii miraţi de căprioară, trup zvelt pentru vârsta lui şi un zâmbet ştrengar în colţul gurii. „Acel zâmbet ironic, de zeflemea, de parcă era buricul pământului!” – gândi Norocel. „Un ţânc mai mare cu aere de vedetă, nimic mai mult! Şi ce se mai umflă muşchii pe el! Nu mai încape în pielicica lui de diavol de 1,70!” Norocel pufni pe nasul cârn cu ciudă. „S-a stricat lumea, frate!”… Gândul îi zbură departe pe când era el mic si îşi aminti cu drag de Călin şi Miruna şi Matei şi Alex şi … „Doamne, ce copii năzdrăvani erau şi ce adulţi cumsecade s-au făcut! De ce ei au putut şi ăştia de acum nu pot?!” – se întristă Norocel şi o lacrimă minusculă, invizibilă fărâmă de suflet, se prelinse pe obrazul drept … Offfff

Trosc!!! Tresări din visare cu inima cât un purec. „Ce poate fi zgomotul ăsta neaşteptat?! Ce s-a spart oare?!”

Îşi dădu drumul să alunece uşor de pe raft şi întrun salt fu la uşă. De acolo s auzise bubuitura aceea inexplicabilă. Întradevar, sticla uşii se sparse cu răsunet.

Norocel clipi des, de parcă văzuse o fantomă.

– Domnule Nicu, ce s-a întâmplat?! De ce aţi trântit uşa aşa?! S-a spart şi geamul!

(Ceva grav trebuie să se fi întâmplat dacă dl. Nicu era atât de furios – gândi Norocel şi încercă să se gudure dând din codiţă.)

– Nu acum, Norocel! Acum nu e de joacă!

„Aoleu, e mai grav decât credeam!” – se înfricoşă Norocel. „Nu l-am văzut aşa niciodată! Dl. Nicu e cel mai bun şi mai calm om din lume! Ce???? Ce s-a întâmplat????”

Dl. Nicu se trântise literalmente pe un scaun, fără vlagă, cu capul între palme şi plânse cu sughiţuri. „Nu e posibil! Nu e posibil!” – bâiguia la nesfârşit. „E doar un copil! Cum poţi deveni ucigaş la 15 ani?! Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta?! …. Fie-ţi milă de noi!”

Lacrimi imense se rostogoleau din ochii suferinzi, săpând cărare pe obrajii palizi, altădată meteu îmbujoraţi, cu riduri mai adânci parcă în colţurile gurii răsfrânte întrun chin de nedescris.

„Ucigaş????” Norocel prinse din zbor cuvântul şi blăniţa galbenă, pufoasă şi scurtă, se zburli de teroare. „Cine?! Cum?! Unde?! Ce s-a întâmplat???!” Trebuia să afle. O tragedie ca asta??? Aici???

Subit se dezlănţuise ploaia, în cascade curgea apa pe geamuri, şuiera vântul năpraznic prin uşa cu sticla căzută ţăndări pe podeaua curată lună. Parcă şi cerul suferea, prevestind dezastrul.

 Norocel se apropie pâş pâş, slugarnic, şi îşi împinse botişorul pe genunchii dlui. Nicu.

– Te rog eu frumos, nea Nicu, nu mai plânge. Mai bine ceartă-mă.

– De ce să te cert, Norocel? – răspunse nea Nicu, suflându-şi nasul întro batistă brodată cândva de dna. Nicu. O păstra şi acum. Nu mi rămăsesră decât amintirile şi … câteva lucruşoare – poze de familie, broderii, cărţile ei preferate ce-i păstrau pe file îngălbenite urmele degetelor delicate cu unghi îngrijite cum numai dna. Nicu putea avea şi … această batistă mirosind a levănţică, cu un singur trandafir roşu brodat în colţul drept.

– Nu ai greşit cu nimic, prietene. De ce să te cert?

– Ca să nu mai suferi – şopti Norocel şi boticul i se umezi. Spune-mi ce s-a întâmplat. De ce ai spus ucigaş? Continuă să-l privească candid şi dl. Nicu zâmbi fără voie.

– Am să-ţi spun, dar promite-mi că nu vei spune mai departe nimănui. Oricum se va afla curând. – se grăbi Norocel să răspundă împingându-şi lăbuţa dreaptă spre mâna dlui. Nicu. Se oferea să dea lăbuţa ca semn al unei promisiuni ferme.

– Iată, Norocel, ce s-a întâmplat. Dna. Marina a fost ucisă cu bestialitate azi noapte. Poliţia e acolo. Mă sunase ea ieri, ţii minte, dr nu am putut pleca atunci s-o văd. Zicea ceva de Marinică, dar n-am înţeles prea bine. Era şi magazinul plin. Am amânat-o, spunându-i că trec eu s-o văd azi. Azi… Of, Doamne! De ce nu m-am dus atunci?! De ce am amânat?! Poate dacă … Azi mai era în viaţă. Am ajuns târziu. Poliţia era deja acolo. Madam Zoia de la 3 sunase la 112 după ce auzise ţipete la dna. Marina… Dacă ajungeam mai repede … poate … dar ei spun că a murit dimineaţa devreme… Dumnezeule….

– Nu te mai necăji, nea Nicu. Nu eşti mata de vină. De unde era să ştii?

– Nu puteam şti, dar i-am auzit teama din voce şi eu, ca un nemernic, am presupus că iar băuse şi nu i-am dat atenţie. Trebuia! Trebuia să las tot, să închid şi să merg atunci! E la doi paşi!

– Nea Nicu, te rog nu te mai necăji. Dacă nu era Ziua Copilului sigur mergeai. Acum hai să nu ne mai supărăm. Ea s-a dus în rai, sigur acolo s-a dus, şi nu mai suferă.

– Nu mai suferă… – repetă nea Nicu în transă parcă. O vedea întinsă pe spate, întro baltă de sânge. Pieptul sfârtecat… casa răvăşită….”Doamne, ce păcat!”

 Norocel aştepta cuminte, cu urechile ciulite. Voia să audă mai departe. Întreaga poveste.

– Şi? … – nu se mai putu abţine. Şi cine ucigaşul, cum ai spus mata?

– Imaginează-ţi, Norocel. Poliţia îl suspectează pe Marinică! – aproape ţipă nea Nicu, atât era de surprins el însuşi la gândul că acel copil pe care-l cunoştea de la naştere ar putea fi, întradevăr, ucigaşul mamei sale.

– Doamne fereşte, nea Nicu! Dar e posibil aşa ceva?! – Norocel se învârtea de colo colo ca turbat. Marinică??? Nu se poate! Marinică nu e un băiat rău! Cum să ucidă?! Şi încă pe mama lui! Nuuuuuu! Nu se poate!

– Norocel! Stai, frate, locului odată, că m-ai năucit! Ai dreptate. Marinică nu e un băiat rău, dar… ai uitat ce prieteni are? Ai uitat câte probleme a avut mama lui cu el? Ai uitat când noi am plătit ca s-o ajutăm pe dna. Marina să dea înapoi banii furaţi de la progesorul Stamate de către Marinică? Domnul profesor l-a iertat atunci că-i sustrăsese geaca cu portmoneul în ea din cancelarie şi nu l-a reclamat la Poliţie dar … Ştii ce cred eu, Norocel? Şi mă doare sufletul să spun asta, dar … eu cred că Marinică se droga. Ultima dată când a venit aici, ţii minte, avea ochii umflaţi şi parcă era răcit. Ţii minte că l-am întrebat? Şi degetele îngălbenite. Am crezut atunci că fumează pe ascuns. El a spus că nu are nimic. Nici nu a cumpărat nimic.

– Da, da …. Mi-amintesc acum. Se tot învârtea pe lângă rafturi şi când l-ai întrebat mata ce să-i dai a tresărit şi a mormăit: „Ah, nimic…Mă uitam doar …” Cred că voia să te fure, nea Nicu!

– Aşa este, Norocel. Acum că ne gândim amândoi la detaliile astea, ne dăm seama că Marinică avea probleme serioase de care noi nu ştiam.

– Oare dna. Marina ştia şi de asta … ăăăăă … de asta a … brrr…. nu pot rosti cuvântul!

– Cred că ştia, Norocel. Cred că ştia. Şi ce drog folosea şi cine i-l aducea. Şi de asta … şi pentru bani, Norocel, săraca dna. Marina a plecat de lângă noi …. Ce trist. Ce cumplit!

O lacrimă se prelinse ca un suspin din ochii amândurora şi picură rouă pe podea.

– Dar … – se trezi Norocel din gânduri. Dar, poate, nu Marinică a ucis-o. Poate ăla rău care-i aducea droguri!

– Mda… Ce bine ar fi! – rosti dl. Nicu fără convingere. Măcar am şti că dna. Marina n-a murit de mâna propriului fiu.

– Da, poate aşa este!

Se lăsă tăcere.

– Nea Nicu, cine cercetează cazul? – întrebă Norocel, mândru că în atâţia ani de colaborare cu Poliţia, cunoştea terminologia.

– Ei, Norocel, asta e altă surpriză! Ţi-l aminteşti tu pe Călin, zis „Boroboaţă”?

– Cum să nu mi-l amintesc, nea Nicu?! Se poate?! Marele bătăuş! Ei, hai, nu-mi spune că s-a făcut poliţist! Glumiţi, nu? – râse cu atâta poftă că, deşi împrejurarea era foarte tristă, se rostogoli pe spate dâdn din lăbuţe ca un apucat. Se zvârcolea pe jos ca un dement. Imposibil!!! Din bătăuş, poliţist! Ha ha ha! Ce glumă!!!

– Încetează, Norocel! Nu e glumă! Gata!!! Revino-ţi! Am vorbit chiar eu cu el. S-a prezentat „Inspector de poliţie Ionescu Călin. Sărut mâna, nea Nicu”. Să leşin, nu alta! Femeia moartă pe jos şi el… sărut mâna, nea Nicu! Îţi dai seama de stupoare!

– Vai, nea Nicu, astăzi e ziua surprizelor! Şi ce mai surprize!

– Mda, Norocel. Una terifiantă şi alta… cât mă bucur pentru Călin! A devenit „arma” împotriva celor care sunt aşa cum fusese el! Nu credeam că oamenii se schimbă întratât. … amintiri dulci-amare îi umbriră ochii obosiţi.

– Dacă nu erai mata, nea Nicu… era, poate, încă un infractor…. – filosofă Norocel.

Se lăsase seară demult dar ei uitaseră şi pe ce planetă se află. Deziluzia nemerniciei umane le oprise timpul în loc, iar amintirile tinereţii topiseră clipa în neant.

Primul se dezmetici Norocel.

– Nea Nicule, haideţi să ne culcăm şi noi. Vreţi? E noapte. Mâine e încă o zi. Poate vă cheamă şi la audiere. Sunteţi tare obosit.

– Da, da … răspunse nea Nicu neatent. E noapte. Doamne, ce zi ….

Plecă spre odaie târându-şi picioarele plumb, cu capul plecat şi sufletul greu. Suspinul i se auzea pe treptele gemând a tristeţe.

Norocel rămase o clipă, rotindu-şi privirea prin magazin. „A uitat nea Nicu şi de sticlăraia de pe jos şi de foame. Ce îngrozitor să moară o persoană dragă şi încă întrun asemenea mod…”

Luă mătura şi adună cioburile – mici cristale colorate ca lacrimile pure ale cerului ce continuau să cadă potolit.

Luna învolburată trase perdeaua nopţii peste oraş şi suflete, în alunecarea-i graţioasă pe nemărginirea înstelată.

Dimineaţa sosi tot înnorată şi sumbră. Aceeaşi tăcere înainte de dezastru. Aceeaşi teamă. Norocel ciuli urechile. Suna telefonul. Prelung. Tânguitor.

Nea Nicu se repezi pe scări bombănind. „Sosesc, ai puţinică răbdare! Nu mai am 40 de ani demult!”

– Alo! …. Da. Nicolae Manole, la telefon. Da, da. Mi-era prietenă de o viaţă … Îhi …Da, şi pe copil. Să vin unde? La secţia 1…? Da, sigur. Mă aşteaptă inspectorul Ionescu? Da, foarte bine. Şi pe el îl ştiu de copil …. Cu mare plăcere, dle agent. Să trăieşti!

Închise telefonul şi se îndreptă de şale.

– Ce zi afurisită şi azi! Mă dor toate oasele! Să nu îmbătrâneşti, Norocel! – glumi. Norocel nu avea oase, oricum. Nea Nicu era mucalit şi când era trist sau în suferinţă. Un moşuleţ acum de 68 de ani, plin de viaţă şi optimist până la şosete. Deşi, când murise dna. Nicu cum o numea toată lumea, era să moară şi el. Mioara fusese întreaga lui lume şi… fără ea se pustiise sufletul pentru o clipă. Apoi, se înzdrăveni şi adoptă toţi acei copii pe care i-ai cunoscut mai demult, cititorule. Nu cu acte în regulă, ci sufleteşte. Fiecare dintre ei îl considera şi azi, după 12 ani, „tata nostru”. Copiii au crescut, s-au dezvoltat şi … ca şi Călin … deveniseră Oameni în toată puterea cuvântului.

Gândul continuă să brodeze trecutul în prezent şi semnul mirării se întrezărea în viitor. Ce se va alege de Marinică? Trebuie făcut ceva! Asta era clar.

– Norocel! – răsună chemarea în magazinul încă adormit. Trebuie să merg la Poliţie la audiere, cum spuneai tu ieri. Orium, deschidem la 10:00. Sper să mă întorc până atunci. Dacă nu … Ai grijă de casă!

Şi ieşi grăbit, uitând că sticla se spărsese. Că oricând putea intra cineva prin uşa care numai uşă nu mai era. „Ce să fac?” – gândea Norocel. „Dacă intră hoţii? Numai asta nu ne lipseşte!”

Se foi, se răsuci, căută pe rafturi cu înfrigurare. În sfârşit, găsi. Un afiş cât uşa cu o pocitanie imensă de bulldog scrâşnind din dinţii exageraţi, cu balele curgându-i ca după o cină copioasă. Te miri ce ţine omul pe rafturile nefolosite! – gândi Norocel cu satisfacţie. Şi iată ce bine face!

Lipi afişul în locul sticlei sparte. „Cu arătarea asta pe post de uşă nu va îndrăzni nimeni să intre până nu revine dl. Nicu!” – se amuza copios Norocel. Şi se puse pe aşteptat ….

Minutele treceau greu, ferecate în ceasul de perete ca-ntr-o fortăreaţă. Agitaţia şi temerea lui Norocel creştea cu fiecare zvâcnitură de minutar. „Şi dacă se dovedeşte că Marinică a ucis-o? Ce ne facem atunci? Ce se va întâmpla cu el? Are doar 15 ani … 15 ani … Adică între 14 şi 16 ani … Grav. Poate fi condamnat.” Auzise el, Norocel, de la nea Dorobanţu – acum pensionar de boală săracul; nu l-a mai lăsat inima să alerge după toţi micii smintiţi ai marelui oraş; – că minorii între 14 şi 16 ani „răspund penal” …. aşa-i zice … pentru faptele lor. Adică, aşa va fi şi pentru Marinică. Ce păcat … Îşi suflă urechile cernite de sumbrul viitor căzute peste ochi. Asta şi-ar fi dorit să n-o vadă. Să fi fost doar un vis urât.

Tic-tac … Tic-tac … Orele treceau. Nea Nicu încă nu venise. Oare ce se întâmplă acolo? Nu avea cum afla. Trebuia să aştepte. Se lungi pe jos, cu lăbuţele sprijinindu-i boticul şi ochii se-nchiseră încetişor.

Se făcea că era vară şi cald şi nea Nicu şi Norocel şi copiii – Alex, Matei, Miruna, Călin şi alţii – erau în parcul H. Trecuse anul de când se cunoşteau cu toţii. Crescuseră. Toţi. Erau prieteni. Toţi. Ieşeau uneori la plimbări, povesteau, se jucau. Rememorau începuturile.

Salvaseră mai mulţi copii de atunci. Suflete rătăcite într-o lume tulburată, uneori crudă. Feţe schimonosite, multiple, ale unui rău cancerigen pe care copiii l-au înfruntat şi au învins. Unii s-au pierdut pe drum. Poate rătăcesc şi acum. Aceştia au rezistat. Nu-i putem salva pe toţi.

Câtă bucurie pură, nealterată de nimic, strălucea în ochii Mirunei în acea zi. Cu câtă dragoste inocentă o pricea Alex. Copii ….

Norocel zâmbi în somn şi căscă.

Acum 2 luni a fost nea Nicu la nunta lor. A povestit că a fost tare frumos. Erau aceiaşi copii, doar mai mari, şi Miruna l-a ales pe nea Nicu s-o ducă la altar. Mmmm …Câtă fericire! Ce binecuvântare! Ce desfătare pentru „tata nostru” şi ce mândrie! Şi după o lună se mai lăuda cu „fata lu” tata”…….

Clopoţelul de la intrare tresări scurt. Norocel, aprig paznic, hotărât contra răufăcătorilor, ajunse la uşă dintr-un salt.

– Stai, oricine ai fi! – răcni, imitând nereuşit poza caricaturii de bulldog lipită pe uşă.

– Stau, Norocel, dacă spui tu. – râse dl. Nicu cu poftă. Tu sperii şi vestul sălbatic cu rânjetul ăsta! Ha ha ha! Hai, băiete, linişteşte-te. Sunt doar eu.

Norocel se potoli, ruşinat de încercarea de a părea dulău feroce eşuată lamentabil. „Văd prea multe filme! He he!” se admonestă în gând.

– Ai venit! Ai venit! – îl înconjură, ţopăind frenetic în jurul lui, împleticind picioarele bătrânului care nu avea unde păşi.

– Zănaticule, şezi odată! – nea Nicu îl scărpină drăgăstos după urechea ridicată ca un semn de întrebare. Dacă vrei să ştii amănunte, ştiu că vrei, potoleşte-te şi ascultă.

– M-am potolit, na. – răspunse Norocel, simţindu-se răsfăţat.

– Aşadar, Călin m-a primit întrun birou lung şi mare. Luminos, dar tern. Deh, ca la Poliţie. Lucrează la judiciar de 4 luni şi e primul lui caz de omor calificat. Mai erau 3 colegi de-ai lui în birou, dar nu ne-au deranjat. Băieţi buni.

– Şi? Şi? Cum e cu Marinică?

– Ei, Norocel, din păcate Marinică e vinovat. S-au şi dus să-l caute. Se ascunde, fireşte. Se bănuieşte că undeva în F. Nu departe de Bucureşti. La casa bunicii băiatului de la care cumpăra heroină. În ghena de lângă Magazinul de Antichităţi al lui nea Enache, ştii tu care, la 500 de metri de blocul lor, Poliţia a găsit arna crimei. Cuţitul de bucătărie al dnei Marina. Ăla mare despre care ziceai tu că e pentru înjunghiat purcelul de Ignat. Ţii minte?

– Aoleu, ăla e mare rău! Şi taieeeee ….Brrrrr …. Nu degeaba ziceai mata că era baltă de sânge…. – se îngrozi Norocel.

– Deci, el a făcut-o. Şi pentru bani, nea Nicule? – se interesă Norocel curios.

– Da, băiete, pentru bani. Se certasetă ei pe la prânz când intrase chenzina dnei Marina că ea nu voia să-i dea 200 de lei. Păi, în total avea 800 că nu era savantă, ci vânzătoare, mai era şi văduvă de 10 ani, şi nu plătise întreţinerea de 2 luni. Coana Zoia zicea că l-a auzit ameninţând-o că „dacă nu-mi dai, te tai!”, dar mai ameninţase şi înjurase el şi altădată de când se împrietenise cu băiatul ăla – am uitat cum a zis Călin că l-ar chema – Petru … ceva. Cred. Tot de la liceul lui Marinică, dar de 18 ani aproape împliniţi. Acum îl caută şi pe el. Nu e sigur că se ascund împreună. Oricum, amprentele de pe cuţit sunt un singur set şi dacă se dovedeşte că sunt ale lui Marinică şi că avea discernământ – adică nu era nebun – în momentul comiterii faptei, va fi reţinut şi instanţa – adicătelea Tribunalul – îl va condamna. Viaţa lui, aşa cum o ştia, se va sfârşi. Asta e tot până acum, Norocel. Îl aştept pe Călin cu veşti, când o putea.

Norocel uitase să respire. Aerul era prea greu, prea fad, mirosea a mortăciune. I se făcu rău. Domnul Nicu îl înşfăcă şi îl duse până în baie. Îi dădu apă şi îl spălă pe botic.

– Eşti mai bine, Norocel? – îl mângâie nea Nicu.

– Îhî … Parcă … Mă doare … – reuşi să îngăime cu greu.

– Ce te doare, prietene?

– Suf-le-tul – silabisi Norocel.

– Nu mă mir, dragul meu. Şi pe mine mă doare, dar …. cum spuneai tu cândva? Nu putem să-i salvăm pe toţi, parcă.Da, nea Nicu. Dar criminal? De ce?

– Dependenţa de droguri, naivul meu, este o boală, nu un moft. Ucizi dacă nu ai cum să-ţi procuri altfel doza. Călin m-a informat amănunţit. De asta am stat aşa de mult. Iar dependenţa de heroină e cea mai grea. Deci, vezi tu, sufletul, mintea, trupul lui Marinică nu mai erau ale lui. Le înghiţise drogul – moartea albă – cum îi spune.

Tăcură amândoi de parcă vorbele nu mai aveau rost. De parcă nimic şi nimeni, oricât s-ar fi străduit, nu mai putea spune nimic în plus. Aerul se îmbâcsise de jale şi un fulger brăzdă cerul roşu aprins.

 Şi odată cu tunetul ce urmă, încremenise din nou timpul în clipa acum. Iar cum apăru în uşă silueta lui Călin.Sărut mâna, nea Nicu.Să trăieşti, flăcău. Şezi la tata. Ţi-aduc un ceai, ceva?

– Mi-ar plăcea o cafea cum faci matale. Mai am mult de lucru la birou. L-au adus pe Marin.

 Vocea lui Călin era joasă, supusă, jenată. Dacă nu era nea Nicu acum 12 ani, putea fi el un alt Marin.

– Iartă-mă, tată, că te supăr cu astfel de veşti. Ştiam că vrei să ştii.

– Lasă, puiule de om. Ştiam că-l veţi găsi. Te aşteptam. Şi Norocel era supărat. I s-a făcut şi rău, bietul băiat.

Norocel se furişă în spatele unui clown de un metru 50 cm la spusele bătrânului.

Călin zâmbi şi-l chemă.

– Haide măi, potaie urâtă, să te pup!

Aşa-i spunea de mic dar Norocel ştia că se juca. Îl iubea. Simţea asta de fiecare dată însă îi plăcea să-l cicălească.

– Sunt supărat pe tine, Călin. – zise Norocel ţanţoş.

– Ah, da? Şi de ce, mă rog? – intră în joc Călin.

– De aia, na! Nu suni, nu vii. Ne trezim cu tine gata poliţist şi noi nu ştiam nimic! Ruşine nasului tău borcănat!

Călin râse atât de tare la auzul acestui apelativ, nou de altfel,  încât se înnecă cu cafeaua proaspăt râşnită cu aromă tandră de scorţişoară pe care nea Nicu i-o pusese în faţă.

– Măi ce şmecher te-ai făcut,Norocel! Nu se putea opri din râs. Nici nu voia să mai plece. De asta nici nu venea des. Amintirile erau dulci, dar plecările îl întristau de fiecare dată. Bătrânul era bărbatul care voia să devină.

– Am să plec, tată. Nu stau liniştit până nu termin treaba. – se scuză Călin şi se ridică să plece.

– Băiete, şti că eşti oricând binevenit la noi. Nea Nicu îl îmbrăţişă şi-l bătu pe spate ca atunci când era copil şi alerga să ne spună că luase o notă bună.

 – Sună-ne când ştii ceva.

 – Aşa am să fac. Vă pup cu drag. Norocel, grăsunule, fii cuminte şi ai grijă de tata!

 Şi cu asta ieşi până să apuce Norocel să-l zgârie niţel. Măcar puţin, să-i plătească obrăznicia. Râse în sinea lui „Tot băieţel e…”

După 2 ore Călin sună cu o voce neutră. Se confirmase. Amprentele de pe cuţit sunt ale lui Marinică care, la 2:30 noaptea trecută, îşi înjunghiase mama de 3 ori în piept, furase cardul şi dispăruse de la domiciliu. L-au găsit acolo unde credeau că se ascunde şi, după confruntarea cu probele, a recunoscut fapta. Aşteptau verdictul instanţei. Dar asta va mai dura.

– Mulţumesc, fiule, că ne-ai sunat. Ai grijă de tine.

S-au scurs clipele durerii. S-a spulberat în vânt speranţa. O viaţă se curma la 15 ani, o alta se-ntrerupsese mişeleşte la 59. De ce? Pune-ţi tu întrebarea, prietene. Că eşti copil, că eşti adult, viaţa ta îţi aparţine. Dar nu uita, ţi-a fost dăruită. Cândva, cineva, te-a născut şi tu exişti din pricina asta.

Norocel ar fi vrut să ţipe în urechile surde ale tuturor: „Azi eşti copil, dar mâine vei fi părinte! Ce fel de părinte vei fi?! Ce adult vei creşte?!” dar nu avea cum. Din păcate, „nu-i putem salva pe toţi.”

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s