SUFLET DE COPIL


Stătea în faţa magazinului, ghemuit lângă intrare, mogâldeaţă neagră, tristă. Se confundă cu pământul închis la culoare şi înnegurat, cu tristeţea lumii imensă în care cerul vărsa lacrimi amare pentru durerea sufletului. Iarna se apropia cu paşi mărunţi, umezi şi reci. Lacrimile cerului cădeau necontenit peste faţa ascunsă de fesul împletit care-i venea peste ochii de o culoare nedefinită.

Era o arătare mică, jerpelită, ascunsă în hainele prea largi care nu opreau vântul din şuierat şi gerul îi îngheţase mânuţele. Singurele care se vedeau din umbra ce era acest …suflet de copil.

Nu-l vedea nimeni. Trecea lumea pe lângă el şi nimeni nu cobora ochii să-l vadă. Iar el nu mişca decât ca să găsească o poziţie mai comodă. Cât de comodă? Pe un ger de crăpau pietre, pe un vânt ce fulguia prima zăpadă. Şi nu era decât un timid început de octombrie…

Părinţi cu copii de mână înfofoliţi în haine călduroase, cu feţe luminate de vitrina cu jucării, bunici cu nepoţei de o şchioapă, chiar şi în cărucioare apărate de vânt, cu ditamai pături peste ţâncii care nici nu ştiau bine că sunt pe lume, grăbita, insensibilă lume trecea ca un val fără oprire.

Umbra înţepenise de frig şi ochii şi-au pierdut culoarea. Nu mai mişca.

Norocel îşi lipise năsucul negru de geamul magazinului. Privea fulgii care se roteau în aer. „Cât erau de mici!” – gândi el. „Trebuie că e tare frig afară!”- se bucura că nu trebuia să iasă. Iar în magazin era cald şi bine. Avea domnul Nicu grijă de asta.

Ochişorii curioşi zăriră umbra de pe caldarâm. Năsucul se lipi mai tare de geam. Lătră o dată. Şi încă o dată. Umbra nu se mişca. Zgârâi geamul, să-l facă atent. Nimic. Parcă era statuia minusculă a unei fantome îngheţate.

„O fi vie? E om sau umbră?” – se întrebă Norocel. Împinse uşa prin care străbătu un vânt îngrozitor şi fulgii i se lipiră de blăniţă. „Brrr! E ger cumplit! Cine poate rezista la aşa un frig?!” Se apropie de mogâldeaţa de pe jos şi o mirosi. Era miros de copil, ştia el bine. Dar asta nu mişca. „Dacă a îngheţat şi e mo…?!” – se îngrozi el şi nu îndrăzni să rostească cuvântul. Lătră cu putere şi împinse uşa magazinului. Domnul Nicu veni în fugă.

„Ce e?! Ce s-a întâmplat?! Pentru numele lui Dumnezeu, Norocel, ce e cu tine?!”

Norocel îl arătă pe cel ca o stană de piatră îngrămădită lângă intrare. „Aoleu, Norocel, ăsta e un copil! Şi e îngheţat bocnă! Doamne Dumnezeule, a cui o fi?! Ce caută afară, ghemuit aici, pe gerul ăsta?!” – se tânguia domnul Nicu. „Norocel, ţine uşa să-l ducem înăuntru! Bietul sufleţel!”

Îl duseră înăuntru pe cel ce se dovedi a fi un copilaş de 9 anişori, îngheţat cu totul, cu o cămaşă imensă pe sub o haină bărbătească mult prea largă pentru trupul firav şi rece, o pereche de pantaloni peticiţi de prea mult purtat şi un fesuleţ tricotat, prea subţire pentru a-i ţine de cald. Atât avea pe el. Nu era de mirare că îngheţase. Cine ştie de când stătea acolo. Norocel văzuse un bărbat bine îmbrăcat care ocoli ceva negru pe jos, dar nu şi-a imaginat că putea fi un copil. Un altul se aplecase să vadă mai bine, apoi a trecut ridicând din umeri. „De ce nu m-am dus să văd mai repede?! Poate nu îngheţa.” Norocel se simţea vinovat dar…Acum trebuia să-l ajute să-şi revină.

Domnul Nicu a fiert un ceai bun de mentă şi cu frecţii şi pături groase scoase din depozit îl făcuse pe copil să deschidă ochii. Avea nişte ochi căprui imenşi, cu gene lungi, arcuite în sus şi o privire de câine hăituit. Încercă să se ridice, dar căzu înapoi în fotoliu şi domnul Nicu îl înveli până la nas. Să-i fie cald. Copilul nu vorbi. Nici după ce domnul Nicu reuşi să-l facă să bea tot ceaiul şi obrajii i se îmbujorară de căldură. Nu scotea un sunet deşi domnul Nicu vorbea foarte blând cu el şi îi spunea să nu-i fie frică, era pe mâini bune.

Norocel se simţea răspunzător pentru că nu reuşise să-l vadă mai repede şi încerca să-l înveselească. Îl lingea pe faţă, se gudura pe lângă trupul slab de i se vedeau oasele, sărea, se învârtea, se dădea peste cap. Ştia el că copiilor le plăceau aceste trucuri. Domnul Nicu râdea mereu când făcea aşa. Dar copilul acesta nici nu zâmbea. Nu mai ştia ce să facă. Îi linse uşor mânuţa rece, cu unghii rupte până în piele, albe şi pielea roşie de frig, şi îşi aşeză capul în poala copilului. Atunci, acesta întinse mâna şi-l mângâie pe cap. O mângâiere ca de fluture. Moale, gingaşă, firavă. Ca şi copilul.

Domnul Nicu o rugă pe coana Dana să facă o supă cum ştia dânsa, cu de toate, de văcuţă parcă îi zicea, şi-i dădu copilului cu o linguriţă. Acesta deschidea gura cu greu şi înghiţea puţin. „Cine ştie de când nu mâncase!” – gândiră atât domnul Nicu, cât şi Norocel. „Bietul sufleţel!” – repeta într-una domnul Nicu.

„După supă, un somn bun, da …Matei?” – domnul Nicu zise şi se miră şi el cum i-a venit să-i spună Matei. Ochii copilului străluciră pentru prima dată. „Deci asa il chema!” – se bucura Norocel. „Dar de unde stia domnul Nicu?! Hm… Ciudat. Tare ciudat.” Domnul Nicu observa stralucirea din ochii copilului si il intreba: „ Chiar te cheama Matei?” Copilul dadu din cap si in coltul gurii ii aparu ceva asemanator unui zambet.

„Ca să vezi!” – se bucura domnul Nicu. „Am nimerit! Mereu mi-am dorit un fiu cu numele asta, dar Dumnezeu nu ne-a dat. Ce fericită ar fi fost acum Mioara mea! Poate Dumnezeu l-a adus la magazinul meu! Să fie el o parte din „tezaur”. Am știut eu că într-o zi Dumnezeu îmi va trimite o bucurie.” – mai zise domnul Nicu și se închină de trei ori. Era foarte credincios. Spunea mereu ca Dumnezeu îi iubește pe oamenii buni, care-i ajută pe alții și, până la urmă, îi răsplatește cumva, să se poată bucura de viață.

Norocel nu prea credea, dar nici nu voia să-l supere. Era așa de fericit în credința lui, iar acum…”Poate totuși este așa cum zice domnul Nicu… Poate Dumnezeu l-a trimis aici pe Matei, să nu mai fie singur…”

„De unde venea totuși copilul acesta?!”- nu înceta Norocel să gândească. „Dacă are familie, trebuie să-i găsim. Dacă nu,…”  Nu știa ce se va întâmpla. „Totuși, trebuia să aibă pe cineva! Dar dacă avea familie, atunci ce căuta afară pe o vreme ca asta??? Ce familie și-ar lăsa copilul în halul ăsta, pe drumuri, îmbrăcat așa de …groaznic!” – gândi Norocel și-l privi cu admirație pe domnul Nicu care se tot învârtea în jurul copilului. Ba îi aranja păturile, ba îi verifica temperatura, mai voia ceva de mâncare? Copilul dădea din cap că nu. Stătea comod? O jucărie? Ceva? „Doamne, ce amuzant e domnul Nicu cand are emoții!” – zâmbi Norocel și fără să vrea lătră ușor. Domnul Nicu tresări.

„Ce este, Norocel? La ce te gândești? … Ah, știu, trebuie să-i găsim familia. Dar acum e seară. Mâine dimineață promit că mă interesez. Acum lasă-mă să mă bucur și eu de darul lui Dumnezeu.” Norocel lătră cu înțelegere și ziua se încheie lin.

Dimineața sosi cu agitație și teamă. Matei se trezise și animăluțele îl analizau cu amănuntul. Pichi îl ciupi de ureche și i se așeză pe cap. Mini îi îndesa ciocolată în gură. Cică „tre să mănânce mult ca să se îngrașe”. Zăpăcita nu știa că ciocolata nu e suficientă ca să te faci mare și puternic. Ei, făcea și ea ce putea.  Ursulețul Martinel îl împungea cu labele și Matei zâmbea. Se gâdâla. La toți le plăcea Matei. Un copil cuminte care acum știa să zâmbească – avea un zâmbet de înger – care se juca cu blândețe cu toate animăluțele, dar încă nu vorbea. Nu știa nimeni de ce. Toți copiii vorbeau. „Unii chiar prea mult și prea tare.” – își aduse Norocel aminte de hărmălaia cu o zi înainte.

…………………………………………………………………………………………..

Pe la 11 domnul Nicu se întoarse obosit și pe față i se citea supărarea. A fost la poliție și la asistența socială. Au dat telefoane. Doamna Margareta s-a interesat în oraș. Nimeni nu știa al cui e Matei. De unde a apărut?… Domnul Nicu zicea că după-masa la 5 domnul Dorobantu îl va suna, cu vești. Era tare emoționat bietul domnul Nicu. Dacă Matei avea familie, nu-l va putea păstra. Domnul Nicu se gândise să-l înfieze. L-a auzit Norocel la telefon. Adică, știa el că asta însemna că Matei va locui cu domnul Nicu și vor fi o familie până la urmă. Restul cu „procedura legală” n-a înțeles Norocel prea bine.

La 3 veni doamna Margareta și-l luă pe Matei cu ea. Nu a spus unde. S-au întors peste o oră și Matei zâmbea…

Ora 5 veni greu. Au așteptat toată dimineața cu sufletul la gură. Tresăreau la orice zgomot. Domnul Nicu nu zâmbi deloc. Toată lumea aștepta veștile, telefonul domnului Dorobanțu. Apoi, la un moment dat…acesta sună. Domnul Nicu se repezi la telefon și aproape țipă „Alo!” Norocel nu-l văzuse niciodată în halul ăsta. Îi tremura mâna pe receptor, broboane de sudoare rece îi acopereau fruntea.

„Da, Teo (”Era domnul Dorobanțu” – înțelese Norocel.), eu sunt. Spune-mi ce ai aflat?” apoi nu mai zise decât „Aha. Deci așa. Hm… Și crezi că? … Bine.” Atât. Închise telefonul și se lăsă să cadă în fotoliu. Își șterse fruntea și oftă. Norocel nu mai înțelegea nimic. „Era de bine? Era de rău? Ce era marea veste?”

Se postat în fața lui, la picioare și-l privi în ochi. Acesta se aplecă și spuse cu vocea frântă:

„Nu te speria , prietene. E de bine. Matei nu are familie. A avut. Dar erau trecători prin oraș, cu șatra, și când au plecat, el a rămas. S-a ascuns într-un pod, într-o casă părăsită la marginea orașului. Nu voia să plece. Voia să găsească o familie care să-l vrea. De asta s-a ghemuit în fața magazinului. Poate cineva îl va vedea și îl va duce acasa. N-a știut ce altceva să facă, probabil. Așa mi-a povestit doamna Margareta după ce au venit cu Matei de la doctor.”

„La ce doctor au fost?” – întrebă Norocel. Nu înțelegea.

„Păi, vezi tu, Norocel, Matei nu poate vorbi. Are ceva la corzile vocale. Adică în gât. Și nu va vorbi niciodată. Când a fost mic de tot a răcit și cum nu l-a îngrijit nimeni, că părinții nu au avut bani de doctori și medicamente, a rămas mut.”

„Deci asta era! Acum înțeleg de ce nu vorbește.”

„Da, prietene. Păi, cam asta e…” – spuse domnul Nicu cu glas obosit.

„Și, și…” – se împletici Norocel în vorbe – „îl păstrăm?!”

Domnul Nicu râse pentru prima dată în ziua aceea.

„Vai, Norocel! Matei nu e un obiect. Nu-l putem păstra doar pentru că ne place. Aș vrea eu, dar mai este mult până când vom ști dacă Matei va rămâne cu noi sau nu.”

Norocel mârâi ca de obicei: „Tre să rămână, Nea Nicule! E ca și … al nostru! Noi l-am salvat! Noi l-am îngrijit! Și ne jucăm frumos cu el!”

„Știu, Norocel. Știu. Știe și doamna Margareta. Și dânsa vrea ca Matei să rămână cu noi, dar procedura legală trebuie urmată.”

„Of, procedura asta!” – gândi Norocel. „Ce-o fi însemnând?!”

„Dar dacă după procedura asta ne lasă, îl păstrăm?!” – insistă Norocel. „Da? Da? Nea Nicu, îl păstrăm, da?”

Domnul Nicu se aplecă și-l sărută pe Norocel pe botic. „Norocel, nu degeaba te cheamă asa! Ești norocul meu. Da, dacă ne lasă, îl păstrăm! Va fi copilul nostru!”

 ……………………………………………………………………………………….

În cele din urmă se lămuri cu procedura asta. Domnul judecător către care doamna Margareta scrisese o scrisoare lungă de tot, după ce s-a gândit mult și el și i-a ascultat pe toți (pe domnul Nicu, pe doamna Margareta, chiar și pe domnul Dorobanțu și coana Dana), a discutat cu alți judecători, i-a căutat pe părinții lui Matei și s-a convins că aceștia nu-l pot lua că mai au 8 copiii mici acasă,  a hotărât ca … Matei să fie dat „spre creștere și educare domnului Manole Niculae, părinții lui Matei renunțând la drepturile lor părintești.” Norocel a înțeles prin asta că domnul Nicu îl înfia pe Matei. Mai dură ceva timp până totul era rezolvat, dar primul pas a fost făcut și Matei și-a găsit o familie așa cum și-a dorit. Iar domnul Nicu a mulțumit cerului și lui Norocel pentru… norocul lui.

dog_and_boy_photo-4298721_thumbnail

Advertisements

2 thoughts on “SUFLET DE COPIL

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s