CĂLIN „BOROBOAŢĂ”


Nu era nici o zi fără vreo întâmplare în magazinul domnului Nicu pe care-l denumise cu mândrie „Tezaurul de jucării”. Copiii erau zburdalnici şi gălăgioşi, cele mai frumoase fiinţe pe care domnul Nicu le cunoscuse vreodată. „Dar şi cele mai greu de strunit” – spunea el câteodată zâmbind cu blândeţe şi înţelegere iar ochii îi străluceau de bucurie. „Tezaurul de jucării” era singurul loc din cartier unde copiii veneau cu plăcere şi aveau voie să facă aproape orice. Unde părinţii se puteau relaxa şi unde jucăriile nu erau scumpe.

Nici ziua asta de început de toamnă nu era diferită. Magazinul era plin de copii de toate vârstele care concurau pe saltea şi se hârjoneau printre mingiuţe cu o vioiciune de nedescris. Era o gălăgie de zile mari şi domnul Nicu zâmbea cu mândrie şi desfătare privind feţele aprinse de joacă, ochişorii strălucind de fericire, ascultând vocile micuţe chicotind.

Se făcuse după-masă târzie şi copiii nu se lăsau duşi. Mai aveau de jucat, de hârjonit, de mângâiat jucăriile. Maimuţica Pichi era cea mai fericită. Era alintată de toată lumea şi se putea căţăra unde voia, de data asta. Totul era perfect. Toată lumea mulţumită.

Însă nimic nu e perfect pe lumea asta. Nici măcar o zi. Soarele intră pe după nori şi începu o ploaie torenţială. Părinţii începură să-şi adune copiii zvăpăiaţi care ţipau ca din gură de şarpe că nu vor să plece. Unii se târau pe jos. „Nu vreauuu! Nu vreau să merg acasă! Plouuăăă, mama, nu vezi?! Mai vreau la jucăriiiii!” Vaiete, ţipete, bătăi din picioare, părinţi furioşi care trăgeau de micuţii îndărătnici.

Domnul Nicu nu mai văzuse atâta zăpăceală, nu mai auzise aşa un vacarm în magazin de mult. Părea că tot cerul se năruise şi îi agitase pe toţi. În îmbulzeala generală unde nu se distingea adult de copil, jucărie de copil, copil de copil, domnul Nicu era disperat. „Faceţi linişte, vă rog!” încercă el să îi facă pe toţi să înceteze. „Să ne organizăm puţin, oameni buni! Vă rog eu frumos! Nu e nevoie de atâta scandal!…. Copii, nu trageţi de jucării, vă rog, se strică!” Degeaba. Lumea parcă înnebunise. Nu se auzeau unii pe alţii, toată lumea ţipa, copiii urlau şi plângeau continuu.

Când plecară şi ultimii din magazin, domnul Nicu era lac de agitaţie şi sudoare. Obosise adunând după ei, aranjând lucrurile pe rafturi. Până şi borcanul cu şoriceii din ciocolată era răsturnat iar aceştia se împrăştiaseră pe jos, unii rupţi, alţii călcaţi în picioare. Parcă trecuse uraganul. „Of, of…vai de mine! Ce mă fac eu acum?! Totul e vraişte!” Norocel îl linişti într-un târziu. Va aduna el lucrurile. Domnul Nicu să aibă grijă de depozit şi totul va fi în ordine până dimineaţă.

Ajutat de Pichi şi de pisicuţele cu fustiţă şi boneţică, Norocel strânse lucrurile împrăştiate şi le aşezară la locul lor. Doar şoriceii din ciocolată erau o problemă. Aşa nu vor putea fi date copiilor mâine. Domnul Nicu va trebuie să comande altele… „Ei, mai sunt şi zile din astea.” – gândi Norocel. „Bine că a trecut.”

Se întunecase deja şi Norocel se simţea somnoros. Căscă cu gura până la urechi şi se gândea la somnul liniştitor care urma când…uşa se trânti de perete şi intră un mastodont de copil. Înalt, cu umerii laţi, cu privirea întunecată, deşi nu avea mai mult de 12 ani, pe cap cu o bască trasă pe ochi de sub care se vedea părul castaniu închis vâlvoi. Flutura în mână un telefon mobil de ultimă generaţie, cu cameră, radio şi căşti. Lovi cu piciorul unul dintre clovni şi dădu cu pumnul în tejghea. Norocel a crezut un moment că se va rupe de pumnul puternic al copilului. Acesta înjură printre dinţi şi începu să se plimbe printre rafturi.

La un moment dat se auzi un ţipăt ascuţit şi un raft se prăbuşi cu zgomot. Norocel se grăbi spre locul de unde venea zgomotul, dar până să ajungă mastodontul trecu în fugă pe lângă el şi dispăru în noapte. La locul incidentului, Norocel găsi chircit la pământ un băieţel de 5 ani, plin de sânge pe faţă şi bluziţă, plângând în pumnii încleştaţi.

„Ce s-a întâmplat aici?!” – întrebă Norocel furios.

„M-a bătut şi mi-a luat banii de la tata!”- scânci băieţelul.

„Îl cunoşti?” – întrebă Norocel.

„Da”, – răspunse copilul printre lacrimi, stergându-şi sângele de la gură. „Îl cheamă Călin. E de la mine din cartier. Toată lumea îi spune „boroboaţă” că mereu face lucruri rele. Tatăl lui e foarte bogat şi îi cumpără de toate, dar el e foarte rău. Nu e prima dată că mă bate.”

„De unde ştia că eşti aici?” – întrebă Norocel. „Şi tu cine eşti?”

„Mă cheamă Ionuţ. Călin îmi spune „Iepurică” pentru că am urechile mari şi sunt fricos. În fiecare săptămână, când ştie că tata îmi dă bani, mă bate şi mi-i ia. M-am ascuns aici crezând că nu m-a vazut intrând şi scap.”

„De ce face asta dacă părinţii lui sunt bogaţi?” – se miră Norocel. Nu era firesc să baţi un copil mult mai mic ca tine şi să-i iei singurii bani când tu aveai mult mai mult!

„Pentru că nimeni nu se pune cu Călin „Boroboaţă”! E în stare să te răneasca foarte tare. La un băiat care a încercat să scape, i-a rupt mâna!”

„Cum se poate aşa ceva?!” – se înfurie Norocel şi codiţa i se zbătea de nervi. „Părinţii lui ştiu ce face?! De ce nu-l reclamă nimeni nicăieri?!”

„Tatăl lui l-a învăţat să fie bărbat, să nu fie fricos, să fie puternic.”

„Ei, lasă că-l învăţăm noi minte pe bătăuşul ăsta!” – gândi Norocel şi fugi după domnul Nicu în depozit. Îi povesti tot şi i-l arătă pe Ionuţ care îi spuse toată întâmplarea şi de când dura acest coşmar.

Domnul Nicu nu mai stătu pe gânduri şi îl sună deîndată pe domnul Dorobanţu. Acesta veni într-un suflet şi vorbi multă vreme cu Ionuţ. Află şi adresa lui Călin şi dimineaţa era hotărâtă o vizită la familia Ionescu, împreună cu domnul Nicu, ca martor. Lucrurile trebuiau puse la punct. Bătăuşul trebuia oprit, iar părinţii trebuiau să răspundă pentru faptele copilului, dacă nu l-au educat corespunzător. Ionuţ nu era de vină ca era mic şi fricos. Nimeni nu avea dreptul să-l tâlhărească pe altul doar pentru că avea forţa şi posibilitatea.

………………………………………………………………………

Norocel reuşi să-l convingă pe domnul Nicu să-l ia şi pe el la familia Ionescu. Voia să vadă cu ochii lui cum se desfăşura vizita. Domnul Nicu era hotărât să aplice legea în modul cel mai serios. Se aştepta la neînţelegere din partea domnului Ionescu mai ales, pe care-l cunoştea. Ştia că era un om mândru, patron de firmă cu un venit peste medie, care nu accepta să fie criticat în nimic. Doamna Ionescu în schimb era un înger, dar nici soţul, nici fiul nu-i cereau părerea. Ea era casnică şi singurul ei drept era să aibă grijă de casă şi de „băieţii ei”.

Aşa cum prevăzuse domnul Dorobanţu, Sabin Ionescu îi aştepta furios că lumea vedea poliţia venind la uşa lui. Nici nu-i pofti să ia loc. Îi spuse domnului Dorobanţu să fie scurt că el avea treaba, nu avea timp de „lucruri slabe”. Domnul Dorobanţu nu-şi pierdu răbdarea şi îi explică pe îndelete că ceea ce făcuse fiul lui se numea tâlharie şi era o faptă gravă pentru care pedeapsa era închisoarea. Domnul Ionescu se înfurie peste măsură la aceste cuvinte. Cum îndrăznea domnul Dorobanţu să ameninţe în felul acesta. „Eu nu vă ameninţ, domnule Ionescu, ci vă explic ce a făcut Călin. Şi pentru că este minor, nu pot decât să vă amendez pe dumneavoastră şi să vă avertizez că va trebui să aveţi grijă ca el să nu mai facă aşa ceva. Vă spun toate astea ca să nu trebuiască să apelăm la serviciile sociale, ci să corectăm comportamentul copilului înainte de a fi prea târziu . Vă rog să mă înţelegeţi.”- spuse domnul Dorobanţu calm, dar ferm.

Domnul Ionescu tuna şi fulgera. „Dacă Călin era acasă cred că încasa câteva.” – gândi Norocel şi îşi ascunse boticul. Plăti însă amenda şi se angajă în scris că va supraveghea cu atenţie comportamentul copilului său. La plecare se părea că acesta a înţeles până la urmă că fiul său profita de libertatea care i s-a dat pentru a se purta rău cu alţii. Domnul Dorobanţu a sugerat chiar să consulte un psiholog pentru copii, erau în şcoală, pentru a-l ajuta pe Călin să-şi controleze comportamentul. Doamna Ionescu spuse cu lacrimi în ochi: „Vezi, Sabin, de când vă spun eu că aici vom ajunge?! Dar voi nu mă ascultaţi niciodată şi acuma…” Îşi şterse lacrimile cu şorţul de bucătărie şi ochii îi erau trişti. De data asta, Sabin Ionescu nu o certă ci îi puse mâna după umerii lăsaţi şi spuse pe un ton aproape blajin: „Ştiu, mamă, ne-ai spus…”

…………………………………………………………………………

Trecură două săptămâni şi Ionuţ nu mai fusese bătut de Călin. Într-o zi a venit la magazin şi a povestit că acesta nici măcar nu îşi mai bătea joc de el, când se vedeau, ci trecea fără să se uite la el. Se pare că se cuminţise.

Şi domnul Dorobanţu spunea acelaşi lucru. A vorbit cu psihologul şcolii la care învăţa Călin şi acesta a spus că au mult de lucru, dar părinţii lui Călin sunt hotărâţi să-l sprijine. Bătăuşul va putea deveni un copil de treabă. Domnul Ionescu nu i-a mai cumpărat lucruri scumpe, iar doamna Ionescu, acum, are un cuvânt de spus şi toţi ai casei respectă regulile ei. „Iată” – gândi Norocel – „orice problemă are o soluţie, dacă vrei s-o rezolvi. Să sperăm că pe asta am rezolvat-o cu succes. Sunt atâţia oameni care vor să ajute încât cu siguranţă Călin va deveni un copil bun cu părinţi mai înţelepţi.”

11284347-Family-of-three-people-father-mother-and-son-Stock-Vector-cartoon-family

poza: sursa net

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s