Nu vreau să fiu mare!


 

Norocel era trist. De dimineaţă aflase că Marinel a stat închis 4 ore în beci pentru că tatăl lui venise acasă băut şi îl gasise jucându-se cu căţelul în bucătărie.

Tatăl lui îl mai pedepsise aşa şi altă dată şi lui Marinel îi era tare frică să stea închis în beciul întunecos unde picura apa din conducte şi el auzea tot felul de zgomote ciudate. Spaima îi albise o suviţă de păr care-i cădea peste fruntea tristă.

Tot orasul ştia că tatăl lui Marinel suferea de “alcoholism cronic” şi mulţi binevoitori încercaseră să-l ajute. Doamna Margareta de la asistenţa socială îi găsise de muncă la ADP (Administraţia Drumurilor Publice) şi lua un salar de 500 RON, dar nu s-a putut ţine de servici din cauza băuturii. L-au dat afară pentru că se certase urât cu domnul director.

Când ajungea acasă supărat, şi mai mereu era aşa, îl pedepsea pe Marinel pentru orice nimic: că n-a dus gunoiul, că n-a pus cartofii la fiert, că nu şi-a terminat desenul pentru grădiniţă… şi Marinel nu avea decât şase ani.

Încă nu mergea la şcoală. Era aşa de mic şi slăbuţ, cu obrajii supţi, mânuţele şi picioruşele subţiri şi un mers împiedicat, că numai ochii mari albaştri şi zulufii negri, cu smocul alb pe frunte, ieşeau în evidenţă. La grădiniţă îl ţineau pentru că îi rugase tatăl lui, deşi era prea mare şi trebuia să fie în şcoală.

Norocel ştia că tatăl lui Marinel, domnul Dumitrescu, nu era un om rău, dar băutura îi întunecase minţile şi pentru orice supărare se descărca pe Marinel. Mai ştia că domnul Nicu îl cunoştea pe acesta din tinereţe şi fuseseră prieteni înainte ca doamna Emilia, soţia domnului Dumitrescu, să se ducă la îngeri. Pe atunci domnul Dumitrescu nu bea şi erau tare fericiţi. Marinel s-a născut după mulţi ani în care cei doi şi-au dorit un copil şi s-au bucurat foarte mult când doctorul le-a spus că vor avea unul.

Din păcate, însă, sănătatea doamnei Emilia era şubredă şi doctorul se temea să nu aibă probleme la naştere. I-a dat un tratament pentru inima slăbită şi vitamine pentru “întărirea organismului”. Norocel nu prea înţelegea cum erau astea, dar aşa l-a auzit pe domnul Nicu povestind mai demult. Şi tot domnul Nicu a povestit cât de tristă a fost toată lumea din cartier când doamna Emilia a murit fără să-şi vadă copilul abia născut. Inima ei n-a rezistat la naştere. Marinel era un bebeluş subţirel, zbârcit şi cu pielea roşie, mai ales când plângea, atunci când domnul Dumitrescu l-a adus acasă din spital. A stat şi el acolo un timp pentru că s-a născut prea slab şi doctorii l-au îngrijit până s-a mai întremat.

Au trecut anii şi domnul Dumitrescu era tot mai trist, tot mai slab şi tot mai tăcut. Nici cu domnul Nicu nu mai stătea la poveşti ca altădată şi de multe ori lumea l-a văzut beat.

La toţi le era milă de el. Suferea foarte mult din pricina pierderii soţiei sale. Marinel era mai mult îngrijit de mătuşa Maria, sora doamnei Emilia, căci domnul Dumitrescu avea mereu probleme la serviciu şi de multe ori a fost dat afară. Toate din cauza băuturii.

Domnul Nicu a încercat să-l convingă să meargă la “dezintoxicare” – “Ce cuvânt greu!” – gândi Norocel, dar ştia că înseamnă un loc unde te ajută să  nu mai bei, însă acesta s-a supărat aşa de tare că n-a mai vorbit cu domnul Nicu un an de zile.

Domnul Nicu a fost foarte trist atunci, a auzit Norocel, şi era trist şi acum pentru că problema domnului Dumitrescu era aceeaşi. Iar acum suferea şi Marinel.

S-a hotărât să mai încerce o dată să-l ajute, fie ce-o fi. Dacă se supăra iar, nu conta. Măcar a încercat tot ce a putut ca să-l ajute. S-a sfătuit cu Norocel cum să facă şi până la urmă au hotărât că cel mai bine era să-l angajeze la magazin. Să facă curat, să aranjeze jucăriile, să se joace cu copiii pe saltea, să aibă grijă de lucrurile din depozit. Domnul Nicu îl va plăti tot cu 500 RON, dar acesta trebuia să nu mai bea. Credea domnul Nicu că dacă va fi printre prieteni, va renunţa să mai bea pentru că nu va mai fi atât de singur şi amărât.

…………………………………………………………………

A trecut ceva timp de când domnul Nicu l-a vizitat pe domnul Dumitrescu şi nu au ajuns la nici o înţelegere. “Mă voi gândi şi îţi spun eu dacă vin” – i-a zis domnul Dumitrescu când au vorbit. Domnul Nicu spera că va veni, dar nu era convins. Norocel se temea că domnul Dumitrescu era prea mândru să accepte oferta. Totuşi, într-o zi, când amândoi renunţaseră să mai spere, domnul Dumitrescu apăru în uşa magazinului şi spuse: “Ei, ce zici că tre să fac?”

Domnul Nicu zâmbi şi spuse cu voce blândă: “Bine ai venit, Dumi. Hai să vedem ce avem de făcut azi.”

Aşa a început noua viaţă a familiei Dumitrescu. Domnul Dumi, cum îi spuneau toţi de acum, venea în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, făcea curat, aranja jucăriile, le mai şi mângâia din când în când, avea grijă de ordinea şi disciplina din magazin deşi pe Pichi greu o ţineai locului. Se căţăra peste tot. Era belea, maimuţica asta! Dar domnul Dumi nu se supăra. Norocel îl văzuse zâmbind într-o zi. Parcă era alt om.  Şi se părea că nu mai bea. Nici Marinel nu mai venea plângând în magazin. Vecinii spuneau că era linişte în familia Dumitrescu şi parcă Marinel se îngraşase puţin. Se pare că domnul Dumi avusese nevoie să fie printre prieteni, să nu mai fie izolat. Să aibă o activitate care să-i placă.

 Totul mergea foarte bine. Apoi, într-o zi domnul Dumi nu mai veni. L-au aşteptat toată ziua. Domnul Nicu s-a dus să-l vadă când n-a apărut toată dimineaţa. Nu era nici acasă. Nu era nici Marinel. A dat telefoane peste tot. Nimeni nu ştia nimic. Norocel avea un simţământ tare ciudat. “S-a întâmplat ceva îngrozitor!” – gândea el şi codiţa îi tremura de teamă.

Domnul Dorobanţu veni într-un suflet şi pe faţă i se citea amărăciunea. Nici nu ştia cum să spună un lucru aşa de teribil. Poliţia l-a găsit pe domnul Dumi căzut într-un şanţ, la marginea cartierului unde locuia. Băuse mult şi căzuse aproape fără suflare. Acum era la spital, îi făceau perfuzii şi cu siguranţă – spunea domnul Dorobanţu – nu va scăpa de “dezintoxicare”. Norocel îşi aducea aminte de cuvântul acela greu, dar ştia că domnul Dumi va primi ajutor cu sau fără voia lui, de data asta. Domnul Nicu a răsuflat oarecum uşurat la vestea că prietenul lui era bine acum, dar rămânea problema cu Marinel. “Unde putea fi?!”- se întreba toată lumea. Nu era de găsit. Nici mătuşa Maria nu ştia nimic. Nu-l mai văzuse de o lună. De când domnul Dumi lucra la magazin.

Norocel avea o presimţire. L-a rugat pe domnul Nicu să-l ducă acasă la Marinel. Acesta era acolo, era sigur de asta… Când au ajuns, Norocel s-a dus direct la uşa beciului şi a mârâit . Dinăuntru s-a auzit un geamăt scurt. Era Marinel. Domnul Nicu a spart uşa cu greu şi l-au găsit chircit în umezeala aceea îngrozitoare, mort de foame şi de sete, cu ochii plânşi şi adânciţi în orbite. Nu putea vorbi.

Domnul Nicu l-a dus direct la spital şi a sunat-o şi pe doamna Margareta  de la asistenţa socială. La spital, medicii l-au felicitat pe domnul Nicu şi l-au mângâiat pe Norocel pe cap pentru că l-au salvat pe Marinel. Dacă mai stătea mult închis nu se ştie ce se putea întâmpla. “Este complet deshidratat” – a spus unul dintre doctori. “Norocul lui că l-aţi găsit la timp. Încă o zi şi …” Doctorul n-a mai spus nimic, dar Norocel a înţeles că ar fi fost o mare nenorocire.

Domnul Nicu a vorbit mult cu doamna Margareta, a venit şi domnul Dorobanţu şi mătuşa Maria. Împreună au hotărât ca Marinel să stea cu mătuşa Maria până când se rezolvă problema domnului Dumi, care era foarte serioasă, spunea doamna Margareta. “ Ar putea să-şi piardă fiul din cauza băuturii!” – cuvintele sunau teribil în urechile mari ale lui Norocel. “Adică” – gândi el – “dacă domnul Dumi nu se lasă de băutură, Marinel nu va mai sta cu el. Săracul copil! Cine îl va lua oare?”

Răspunsul veni mai repede decât era aşteptat. Mătuşa Maria găsi soluţia imediat. “Îl iau eu, fireşte! Mai mult l-am crescut eu, decât Dumi aşa că este nimerit să stea cu mine.” Doamna Margareta nu s-a opus. Era normal ca o rudă apropiată să-l ia pe Marinel în ingrijire. Domnul Dumi trebuia să stea o bună bucată de timp la clinică iar Marinel avea nevoie de dragoste şi îngrijire. Mătuşa Maria era perfectă pentru a-i oferi din plin totul. Era femeie singură şi îl adora pe Marinel. Înţelegea suferinţa domnului Dumi, dar nu reuşea să se împace cu ideea că din pricina asta suferea Marinel.

……………………………………………………………….

A trecut luna şi Norocel află de la domnul Nicu cu bucurie că pentru moment totul era în ordine. Marinel se refăcuse, dar mai lua vitamine. Mătuşa Maria îi dădea toate bunătăţile lumii. L-a înscris şi la şcoală, în clasa I. Domnul Dumi era bine şi el. La clinica “Sfânta Ecaterina” din oraş totul era foarte organizat şi se spunea că toţi care au fost acolo s-au vindecat. Avea un program foarte strict, aveau chiar lecţii pentru alcoolici, trebuia să-şi facă singur curat în cameră, să participe la activităţile de grup şi domnul Nicu a spus că făcea şi “consiliere psihologică”. “Hm…” – gândi Norocel – “alt cuvânt greu!” “Ce cuvinte grele folosesc oamenii mari! Bine că sunt folositoare!” – adăugă el în gând bucuros.

Dacă totul mergea bine şi domnul Dumi se vindeca, în şase luni putea veni acasă şi, dacă şi doamna Margareta şi domnul judecător erau de acord, putea să-l ia pe Marinel la casa lor. Toată lumea din magazin îi ţinea pumnii domnului Dumi să se facă bine şi să poată locui din nou cu fiul lui, ca o familie adevărată şi liniştită. 

tears of a child

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s