Dorință de copil


Când veneau copiii şi se îmbulzeau veseli prin magazin, aproape zilnic, domnul Nicu avea obiceiul să-i servească cu ciocolată în formă de şoricei  (unele chiar semănau cu Mini, şoricica de pe raftul trei din stânga intrării), foarte gustoasă şi înăuntru cu un lichid mentolat care ţi se topea în gură. Domnul Nicu le aducea săptămânal pentru micii ştrengari care ne vizitau pentru că erau interesante în formele lor şi pentru că ştia că copiilor le plac dulciurile. Nu le pusese preţ tocmai ca să aibă copiii o bucurie pentru care părinţii să nu trebuiască să plătească.

Şoriceii de ciocolată erau aşezaţi într-o sticlă mare, ovală, chiar lângă casa de bani şi înainte de plecarea din magazin, copiii care au fost cuminţi şi s-au jucat frumos cu animăluţele de pluş (chiar dacă părinţii nu au cumpărat nimic) primeau câte unul drept recompensă. Unii părinţi nu-şi permiteau să cumpere nimic, iar domnul Nicu nu voia să vadă copii nefericiţi. Îi plăcea mai ales strălucirea din ochii copiilor când întindeau mânuţa după ciocolată şi spuneau:”Mulţumesc” apoi o ţineau cu admiraţie flămândă, cu teamă parcă de a nu strica forma muşcând din ciocolată.

Nimeni din magazin nu se atingea de ei. Erau pentru copii, toţi ştiau asta, deşi maimuţica Pichi ar fi mâncat unul cu mare drag. Era tare pofticioasă. Dar…ştia că nu e voie şi Norocel era un paznic foarte serios. Domnul Nicu l-a făcut responsabil peste bunătăţile din magazin pentru că ştia că Norocel îşi lua sarcina foarte în serios, iar căţeii nu mănâncă ciocolată, nu-i aşa?

Seara, când lumea din magazin începea să plece şi copiii nu mai veneau, domnul Nicu obişnuia să încuie şoriceii de ciocolată într-un frigider mic în cămăruţa din spate. El îi spunea „depozit”. Norocel ştia că acolo erau lucrurile preţioase, inclusiv banii strânşi de peste zi. Acolo nu intra nimeni înafară de domnul Nicu. Aşa era firesc.

……………………………………………………………………………..

Era deja 6 seara şi lumea din magazin începea să plece. Părinţii cumpăraseră câte ceva iar copiii puseseră jucăriile la locul lor. Aşa era în fiecare seară. Domnul Nicu amenajase pentru micuşi şi un locşor de joacă cu o saltea mare, din gumă, pe care se putea sări, un fel de trambulina pe care împrăştiase tot felul de mingiuţe colorate de toate mărimile care săreau odată cu tine, iar tu cădeai înapoi printre ele şi era tare plăcut căci salteaua era moale şi tu nu te loveai deloc. Mai era şi un fel de tunel din plastic prin care micuţii îşi dădeau drumul pe saltea după ce se târau înăuntrul tunelului. Tare mult le plăcea! Râdeau, ţipau, se înghesuiau, ţopăiau pe saltea sărind în sus ca mingiuţele, se rostogoleau printre ele! Nu mai ştiai care sunt copiii şi care mingiuţele!

Afară se întunecase şi domnul Nicu începuse să adune lucrurile de prin magazin. Copiii erau mai mereu cuminţi dar tot mai lăsau dezordine. „Tare neastâmpăraţi mai sunt!” – spunea el, adunând mingiuţele împrăştiate peste tot şi zâmbea. Iubea copiii mai mult ca orice căci el nu avusese niciodată iar doamna Nicu plecase la îngeri demult.

Ducea şi mingiuţele în depozit într-o cutie mare, specială, până a doua zi, când le aranja pe saltea din nou pentru bucuria micuţilor. Era în spate când uşa s-a deschis şi a intrat o mogâldeaţă de copil. Norocel s-a mirat cât era de micuţ şi de murdărel. Era şi în picioruşele goale. „Ce-o fi vrând?!” – se întrebă Norocel. Îl văzu privind în jur apoi îndreptându-se spre tejghea. „Ce vrea să facă acolo?!”- mârâi uşor Norocel. Copilul întinse mânuţa murdară către sticla cu şoriceii din ciocolată. Se mai uită o dată în jur. Nevăzând pe nimeni (Norocel stătea pitit după colţ) apucă câte îi încăpeau în mână şi dădu să iasă în fugă.

„Stai!” – răcni Norocel. „Unde te duci cu ele?!”

Copilul înlemni de spaimă şi scăpă şoriceii pe jos. Luase vreo şase. Se întoarse îngrozit pe călcâie şi dădu nas în nas cu Norocel care se uita urât la el şi mărâia cu furie.

„De ce i-ai luat? Nu ştii că nu e voie? Domnul Nicu le ţine pentru copii! Mâine vor veni şi n-o să le ajungă pentru că tu ai luat deja şase!”

„Eu…eu…eu…”

„Tu, ce?! Vorbeşte! Eu sunt Norocel, paznicul şoriceilor din ciocolată. Tu cine eşti şi de ce furi?!”

„Nu fur…” – şopti cu voce mică copilul. „Ce e aia, să furi?”

„Cum ce e aia să furi??!! Păi, tu ce ai făcut acuma??!! Ai furat şase şoricei din ciocolată din sticla domnului Nicu!”

„Dar eu n-am luat pentru mine.” – spuse copilul cu lacrimi în ochişorii negri ca tăciunele, privind în jos la picioruşele goale. Îi era şi teamă şi ruşine în acelaşi timp. „Am luat pentru fraţii mei de acasă. Că n-au”.

„Şi trebuia să iei şase?? Unul nu ajungea??!!”

„Păi ei sunt şase şi părinţii noştri nu au bani pentru dulciuri. Am văzut că domnul Nicu le dă aşa…cadou copiilor…”

„Şi tu te-ai gândit că atunci e voie să iei fără să ceri, da?!”

„Mi-a fost ruşine să cer. O dată am cerut pâine de la un nene pe drum şi a ţipat la mine şi mi-a spus „Cerşetor nenorocit!”. Nu ştiu ce e aia, dar m-a durut când a zis aşa. Cred că s-a supărat că i-am cerut.”

Norocel îl privi mai blând pe acest copil sărac, probabil lihnit de foame, dar nu putea să-l lase să plece cu lucruri furate. Trebuia să-l facă să înţeleagă că nu e bine.

„Uite, …cum ai zis că te cheamă?”

„Mihai”- spuse copilul ruşinat, încercând să culeagă de pe jos, cu mânuţele tremurânde, şoriceii rupţi, împrăştiaţi de cum îi scăpase.

„Uite, Mihai. Nu e voie să furi, indiferent de motiv. Iar tu, când ai luat şoriceii din ciocolată fără să-i ceri voie domnului Nicu, ai furat. Ai înţeles?”

„Da…” – spuse Mihai, acum plângând. „Şi acuma o să mă ia poliţia?!” – întrebă. Auzise el că aşa se întâmpla cu hoţii. Vorbeau oamenii mari din cartier.

„Vorbim cu domnul Nicu întâi. Îi spunem ce s-a întâmplat iar el va hotărî ce şi cum. Ai înţeles?” – Norocel îi spuse copilului pe un ton blând dar ferm.

„Am înţeles. Norocel, dacă te rog eu frumos, nu îi spui tu domnului Nicu că nu am vrut să fac rău?”

Norocel zâmbi – „Copiii ăştia! Când dau de bucluc, alţii să-i scoată…”

Îi spuse „ Mihai, tu îi vei spune. Tu ai făcut-o, tu îi vei spune. Eu voi fi lângă tine, dar nu voi vorbi în locul tău.”

……………………………………………………………………………..

Domnul Nicu s-a întristat când Mihai i-a povestit cu lacrimi în ochi ce făcuse. Nu-i venea să creadă. Îl cunoştea pe copil de când se născuse. Ştia că familia era săracă şi mai avea şase fraţi acasă. Dar nu-şi imaginase că va fura. Putea să-i fi cerut. I-ar fi dat cu drag. Ce să facă acum? Nu putea nici să-l pedepsească prea aspru, dar nici să treacă cu vederea o faptă care se putea repeta. Copilul trebuia să înveţe diferenţa dintre bine şi rău. Hotărî că era nevoie de o discuţie cu domnul Dorobanţu şi cu părinţii copilului. Împreună trebuia să găsească o soluţie potrivită.

………………………………………………………………………………

Dupa multe discuţii cu domnul Dorobanţu şi cu părinţii lui Mihai, au hotărât că cel mai bine era pentru el să-şi repare greşeala făcând ceva de folos în magazin. Astfel că, Mihai deveni responsabil cu împărţitul şoriceilor de ciocolată vizitatorilor. De asemenea, în weekend, el venea în magazin şi îl ajuta pe domnul Nicu la curăţenie. Era foarte bucuros că poate face ceva util. Drept recompensă, la plecare, primea câte şapte şoricei de ciocolată: şase pentru fraţii lui şi unul pentru el. Nu mai suferea că ei nu au şi era foarte mândru de responsabilitatea care i se acordase.

Chocolate-Mice-1HAN-CHF-CHM

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s