Miruna


Era dis-de-dimineaţă şi soarele tresărea printre storurile abia ridicate. Domul Nicu zâmbea a mulţumire şi desfătare în această zi glorioasă de august târziu, caldă şi calmă, cu lumea pestriţă umblând agale în căldura moale pe străzile încinse.

Magazinul, îmbrăţişat de căldura molcomă, era liniştit. Pisicuţele se întinseseră pe jos, cu blăniţa pufoasă la soare, cu năsucul mic şi roz în adierea unui vânticel hoinar şi dormitau liniştite. Clovnii râdeau de bucurie la chipurile tinere şi în vârstă care treceau şi aruncau câte o privire curioasă înăuntru. Şoriceii gri se hârjoneau printre etajere şi le ciupeau pe maimuţici de codiţe. Acestea nu se lăsau mai prejos şi îi alergau furioase prin toate colţurile, până oboseau de efort şi de căldură.

Norocel era şi el toropit de căldură şi, din când în când, căsca încetişor, cu boticul alungit peste lăbuţele din faţă şi codiţa pleoştită. „Uf, ce zăpuşeală!” – se plângea în gând. „Şi ce plictis!” „Azi nu se va întampla mare lucru, parcă văd. E vacanţă, copiii sunt la mare cu părinţii. Cine să vină să ne vadă?!”

Era convins că această zi va fi una foarte plictisitoare şi fără chicotitul vesel al copiilor care zilnic umpleau magazinul şi aproape adormise de atâta singurătate. Ochişorii i s-au închis încet, într-un căscat prelung, urechile i-au acoperit faţa pufoasă şi blândă într-un început de somn, de visare. Deodată, parcă de departe, un zgomot înfundat şi ciudat îl făcu să tresară şi să-şi ciulească urechile. Zgomotul încetă. Apoi, se auzi din nou. Tot de departe, tot înfundat. Parcă…cineva…(„Hm…ce ciudat!” gândi Norocel)…parcă…plângea cineva în ascuns, în palme.

Se ridică pe lăbuţele din faţă, întinse botişorul şi mirosi. Nimic. Ascultă cu atenţie. Zgomotul se auzi din nou. De data asta mai clar, parcă. „Da, da. E un plânset. Cu siguranţă.” – gândi Norocel şi se hotărî să cerceteze. Porni încet, mai mult târâş, printre rafturi, în direcţia din care auzea zgomotul. Adulmecă cu nările în vânt, dar…nimic. Continuă să se târească şi…de după un colţ, ascuns de privirile curioase din magazin, un copil cu o pălăriuţă cu volănaşe care-i ascundeau ochii plângea de rupea pământul. „Cine o fi?” – se întrebă Norocel. „Cum a ajuns aici? Şi de ce plânge?”

S-a apropiat încet, încet, cu botişorul în pământ şi codiţa în vânt, în semn de prietenie şi cu o voce joasă, să n-o sperie (se părea că era o fetiţă) întrebă:

„Cine eşti tu?”

Fetiţa, căci era într-adevăr o fetiţă, tresări. Nu-l auzise venind. Îşi ridică ochii înlăcrimaţi de un albastru viu ca cerul şi adânc ca marea liniştită în arşiţa soarelui de august, şi-şi şterse de lacrimi cu dosul palmei, oftă din toţi plămânii ei mici şi şopti:

„Miruna.”

Norocel zâmbi. „Ce copil frumos! Şi ce nume superb are! Dar ce tristeţe a putut-o face să plângă atât de rău?!”

Zâmbetul lui şi codiţa ridicată, botişorul în vânt, blăniţa de un galben pur, o făcură pe fetiţă să zâmbească şi ea.

„Eu sunt Norocel şi locuiesc aici cu prietenii mei. Tu de unde vii, Miruna?”

„Bună, Norocel. Eu… vin… (mai oftă o dată adânc)… vin … de acasă.”

„Cum vii de acasă? Ai fugit? De asta plângeai aşa de rău?!”

Fetiţa lăsă ochii în pământ a tristeţe şi oftatul deveni plâns înnecăcios din care nu se mai putu opri. Norocel îi linse mânuţa fină şi albă, iar fetiţa îl luă în braţe, lăsând lacrimile să-i curgă pe blăniţă. Norocel o linse pe obraz şi se gudură pe lângă ea, iar fetiţa tresări şi scoase un mic ţipăt.

„Ce s-a întâmplat?” – întrebă speriat Norocel. „Te-am rănit? Iartă-mă. N-am vrut. Mă jucam.”

„Mă doare…acolo.” şi fetiţa îşi dădu jos pălăriuţa cu volănaşe şi Norocel căscă ochii mari când văzu vânătaia cât o palmă de om mare pe faţa fetiţei. Ea se ruşină, dar zise: „Mai am…din astea. Pe mână.”

Îi arătă braţul firav, cu pielea înroşită de un semn mare, vânăt acum, unde o durea cel mai tare.

„De unde ai vânătăile astea?” „Cine te-a lovit?”

„Nu m-a lovit. M-a strâns tare şi eu am ţipat, dar a zis că sunt rea şi tre să mă facă bună. Şi atunci…m-a strâns foarte tare şi m-a zgâlţâit.”

„Cine?!” – mârâi Norocel.

„Îţi spun, dar nu zici la nimeni. Sunt o fetiţă rea. Şi bunica zice asta. Aşa tre să fie.”

„Nu zic la nimeni. Spune-mi cine ţi-a făcut semnele astea?” Norocel simţea cum îl cuprinde furia pentru oricine ar fi putut răni un copil atât de mic, abia dacă era în grupa mijlocie la grădiniţă, aşa de mică şi slăbuţă era.

„Mama”.- şopti, parcă ruşinată, Miruna şi plecă ochii în pământ. „De asta am fugit de acasă şi m-am ascuns aici să nu mă găsească.”

„Vrei să spui că ai mai fugit şi altădată?” – întrebă îngrozit Norocel.

„Da, doar o dată. Că m-a bătut tare şi am stat în pat. Mă durea capul.” „Să nu mă spui că sunt aici, că vine şi mă ia, te rooog.”

Miruna îşi împreună mânuţele în rugă şi se uită cu atâta jale la Norocel că acestuia i s-a umezit botişorul şi urechile i-au căzut de supărare. „Ce să fac cu copila asta?’ – se întrebă el în gând. „Trebuie să o ajut cumva. Nu poate să rămână o fugară. Poate Domnul Nicu o să mă ajute, dacă-l rog frumos.”

„Miruna, – spuse el – eu am să vorbesc cu domnul Nicu acum să vedem cum facem să nu te mai bată mama. Tu stai aici şi aşteaptă-mă. Bine?”

„Nu, nu! O să mă ia! Nu vreau! Te roooog, n-o lăsa să mă ia!!!”

Trecu ceva timp până Norocel reuşi să o liniştească pe Miruna şi să o facă să înţeleagă că fuga de acasă nu era o soluţie. Şi că, domnul Nicu va şti cu siguranţă ce să facă…

„Nu ştiu ce să zic” – spuse domnul Nicu după ce auzi povestea tristă a Mirunei. „Noi n-o putem ţine aici. Orice copil are nevoie de o casă. Hm… Poate doar domnul Dorobanţu, agentul de proximitate, să ne sfătuiască. Am să-l sun.”

Norocel îl ştia pe domnul Dorobantu. Un domn cumsecade la vreo 40 de ani care i-a mai ajutat şi altădată. Va şti el ce să facă cu Miruna…

Domnul Dorobantu veni repede şi vorbi cu Miruna mai bine de o oră. A aflat multe. Mama Mirunei era singurul părinte, cu un salar de 3, 5 milioane. Îi era greu şi cu bunica bolnavă şi cu Miruna.

Mai multe nu le-a spus domnul Dorobantu, dar a plecat grăbit, vorbind la telefon cu o doamna de la asistenţă socială, parcă. Norocel ar fi vrut să afle mai multe, dar îi era jenă să întrebe. Se hotărî să aştepte. Când vor şti mai multe, domnul Nicu îi va spune, precis.

 ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Au trecut zile şi nimic. Nici o veste. Apoi, pe neaşteptate, domnul Nicu îl strigă pe Norocel. „Norocel, ia vino să-ţi dau o veste!” „ O mai ştii pe Miruna noastră?!” „Sigur că da. Doar la ea mă gândesc de când au luat-o de la noi. Ce s-a mai întâmplat cu ea?”

„Ei, Norocel, domnul Dorobanţu a vorbit cu doamna M. de la asistenţă socială şi dânsa a ajutat-o pe mama Mirunei să găsească un serviciu mai bun şi îi dă şi ajutor pentru ‚familie în situaţie de criză’ parcă aşa a zis nea Dorobanţu. Acum am vorbit cu el”

Norocel sări într-un picior de veselie şi dădu din codiţă până domnul Nicu a ţipat la el „Da’ încetează, frate, că m-ai ameţit!” şi îl mângâie pe blăniţa zburlită de atâta ţopăială. Toţi erau fericiţi. Acum Miruna va putea trăi bine, liniştită, într-o familie care nu o va mai maltrata pe ea pentru problemele lor.

 

crying_girl_by_alicemason-d31cc9r

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s