Eternitate


Ne ţineam de mână ca doi copii, înlănţuiţi în bucuria regăsirii. Pe canapeaua ca un nor pufos, păturica miţoasă ne ascundea de gerul de afară şi de lume. Era timpul nostru. De astă dată real, viu, fără reţineri, fără obstacole, fără temeri. Doar iubirea. Eternă. Dumnezeiască. În sfârşit, puteam trăi liber toată bucuria. Că existăm, că ne aparţinem.

Erau multe de discutat, multe de înţeles, dar acum Timpul nu mai era duşmanul nostru şi, chiar de muream fizic mâine, ne re-întâlneam mereu şi mereu în toate vieţile ce au fost şi vor urma.

– Încă mă mai întreb, iubire, de ce tatăl ne-a făcut să așteptăm atât…. I-am și spus, acolo, că mă tortura… Nu s-a supărat…

– Fata lui tata, multe pe lumea asta sunt de neînțeles și degeaba le căutăm noi sensul. Ani de zile mi-am spus că trăiam bine cu o femeie care nu mă iubea, pe care n-o iubisem, cu care n-am fost compatibil emoțional nicicând, dar cu care aveam senzația de stabilitate, de cert. Ani de zile m-am convins că este bine așa. O înșelam tot timpul pentru că îmi lipsea iubirea, dar nu aveam curajul să plec. Mereu era ceva de făcut, mă credeam responsabil pentru tot. Mai era și băiatul … Apoi…am cunoscut iubirea. Pură, așa cum o visasem și…m-am bucurat de ea câțiva ani, dar când să se împlinească miracolul….am murit. Dacă n-o lua Dumnezeu, nici acum, cred, nu aș fi avut curajul să îmi trăiesc iubirea și aș fi distrus încă o viață pe lângă a mea care, oricum, era un eșec. Îmi era și rușine. De mine. De EA. De timpul pierdut în neiubire…. Și am rămas singur mult timp. Nu reușeam să mă adun. Nu pentru că sufeream că pierdusem un simulacru de mariaj ci pentru că nu mai credeam că merit să fiu iubit. Eram bătrân. Cui îi trebuia un boșorog?

– Vezi tu, iubirea mea, în iubire de multe ori, ca și în viață în general adesea, nu noi hotărâm. Există un destin și mie cel puțin mi s-a demonstrat de prea multe ori ca să mă încăpățânez să nu văd. Când a plecat Colonelul, s-a sfârșit lumea și viața mea. El fusese totul. Fără el, doar existam, dar nu mă simțeam vie. Am încercat să mă mint, m-am aruncat într-o relație inutilă, doar ca să pot trăi. Dumnezeu nu m-a lăsat.

– Noi trebuia să fim!

– Cât mi-am dorit să aud asta, tati meu, nu ai idee! Câtă iubire, câtă mângâiere în atât de simple vorbe!

Mâna mare îmi cuprinse capul, trecându-și degetele prin părul ondulat, pe la ceafă și sărutul fu atât de suav, de drăgăstos, că mi-au dat lacrimile.

– Nu plânge, Mimi a mea, de-acum nu vei mai plânge. Iar dacă totuși te vei obrăznici și vei mai lăcrima, voi avea grijă să fie de bucurie!

 sweet old age

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s