Și apoi…


Nu, nu putea fi Colonelul. El niciodată nu vorbea așa. Pentru el declarațiile de iubire erau slăbiciune și melodramă. În tinerețe le iubise și el ca mine, dar odată cu vârsta….pieriseră vorbele… Uneori asta mă durea. Tânjeam ca o fetiță după vorbe mari, după dulcegării desuete, după jocul acela al iubirii care ne făcuse viața mai suportabilă de atâtea ori… după zborul de îngeri când îl auzeam șoptind: ”iubirea mea…”

Acest bărbat, deși fizic era aproape copia fidelă, era deschis, nestăpânit ca vulcanul ce încă mai lâncezea în sufletul meu și care-și dorea atât de mult să mai trăiască ”toată iubirea pământeană”. Acest bărbat era curajos, semeț, fără a fi trufaș. Era … tot ce simțisem că exista în Colonelul însă de teama unui eșec, a unei dureri, se exterioriza atât de rar.

Acest bărbat era sufletul meu întruchipat și când zâmbea îl vedeam pe însuși Dumnezeu în el.

– Când ți-ai dat seama că te schimbaseși, Sorine?

Întrebarea îmi suna prostească în urechi dar, dacă tot spusese că se simțea el însuși diferit de ceea ce fusese odinioară, voiam să știu.

– Cred că atunci când m-am trezit. Îmi aminteam lucruri, gânduri, discuții pe care știam în mod conștient că nu le trăisem nicicând în viața reală. Simțeam mirosul tău, deși nu te întâlnisem, același miros pe care apoi l-am simțit când am intrat în camera ta… o combinație de mosc și floral… un miros pe care nu-l cunoscusem niciodată. Și atunci de ce mi se părea familiar? De ce chipul tău îmi era cunoscut? De ce părea că noi vorbisem nu demult?

– Dar… dar noi… nu am existat niciodată….

– Noi, înainte, nu….dar dincolo de timp eram împreună…

– Care este ultimul lucru pe care-l ții minte? – mă îngrozea răspunsul, dar nu mă puteam abține. Trebuia să știu. Trebuia să înțeleg cum era posibil. Mereu am avut problema asta și degeaba îmi tot spunea Colonelul ”nu căuta răspunsuri”, nu puteam. Mă născusem cu setea de pricepere. Nu puteam trăi în neștiință, în neant.

Când a răspuns vocea îi era voalată, suavă, dulce, iar mie mi s-au înmuiat picioarele.

– Țin minte că zâmbeai și mi se prelingea soapta-ți pe obraji….

– ”Apoi îmi desfac aripile și te cuprind la piept a zbor de noi…”

– De unde?! Cum?!

– De unde îmi amintesc?! …. Din tine…

Și apoi, ne-am convins amândoi că ne regăsisem. Suflete gemene, trupuri diferite, EL profunzimea cea mai abisală a Colonelului, întrupat în bărbatul visurilor mele. Noi… cuplul etern ce trebuia să existe împreună. Nu ne mai îndoiam. Nu ne mai era teamă.

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s