O nouă viață


Priveam și nu credeam că văd bine. Îmi dorisem, visasem, atât de mult momentul acesta încât acum când îl aveam, nu mai știam cum să reacționez.

Îmi venea să plâng, să țopăi, să strig din toți plămânii, să leșin, să cad la picioarele Divinului și să-i mulțumesc în genunchi, să… tac, pur și simplu. Oricare dintre variante le-aș fi gândit, n-a reieșit nimic decât… tăcerea. Mă obișnuisem atât de mult să tac, de multe ori nu aveam cu cine schimba o vorbă decât cu mine însămi atunci când trăiam, încât acum când aveam, în cele in urmă, posibilitatea de a vorbi cu iubirea vieții mele din nou, nu eram în stare nici să mă mișc.

– Chiar ești?! – vocea îmi tremura atât de tare încât nici cuvintele nu se articulau ca de obicei.

A zâmbit, cu zâmbetul acela fermecător și râsetul de copil de care mă îndrăgostisem în urmă cu decenii răsună voios, tandru. Obrajii cu pielea fină și acum, ca de copil, adoram să-i mângâi obrajii, să-i sărut suav…. erau purpurii, roșea când avea emoții…

– În toată splendoarea mea, Mimișor! – uneori se autoironiza. Nu se schimbase deloc. Același aer mucalit, aceeași ținută elegantă, aceeași alură de sportiv, același bărbat al meu.

I-am sărit în brațe mai să-l dobor, strigând: – Doamne, ce dor mi-a fost de tine!!!!!

– Știu… – vocea devenise brusc tristă. Ai murit iubindu-mă… așa cum spuneai mereu și eu nu pricepeam în mintea mea îngustă cum mă puteai iubi atât și îți reproșam că ești melodramatică.

– Nu mai contează, iubirea mea. Poate chiar eram. Acum înțeleg mai multe decât atunci. Atunci de multe ori mă supăram că nu comunicai cum aveam eu nevoie. Au trebuit ani, mulți, să înțeleg că tu nu funcționai ca mine, dar asta nu însemna că mă iubeai mai puțin.

– Ne-a trebuit mult timp, mai ales mie….

– Nu mai contează. Ce contează cu adevărat este că suntem împreună, așa cum ne-am dorit. Divinul a fost foarte generos cu noi.

– Ai avut dreptate tot timpul, iubirea mea….nu degeaba a creat Dumnezeu femeia…

Nu am mai vorbit nimic. Vorbele erau de prisos. Era atâta iubire în jur, în noi, că vorbele oricum erau sărace. Singurul lucru cu adevărat prețios era darul Divinului – posibilitatea de a fi împreună și a începe o nouă viață.

– Cum … ce… va fi de acum încolo, Doamne? – nu mă puteam abține să nu vreau să știu.

– Răbdare, copilă. Răbdare….Vei afla și asta curând.

 old-couple-at-sunset

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s