Două miracole


– Ce neascultătoare eşti, Mimi! – Victoria putea fi foarte aspră, uneori.

– Dar, ce-am făcut?!

– Mai şi întrebi?! Cum adică ce-ai făcut?! De când te caut şi tu… Pe unde ai umblat?!

-Am, am…..

– Ei, hai ciripeşte!

– Am căutat-o pe Ruhi. Nu mai puteam de dorul lumii cândva cunoscute.

-Te înţeleg, dar nu este frumos să-l laşi pe Tatăl să aştepte.

– Ce?! Mă aşteaptă Tatăl?! Şi de unde să ştiu eu?! De ce toată lumea mă crede şi aici clarvăzătoare?!

– Clarvăzătoare nu eşti. Ştim toţi asta dar ştii şi tu că Tatăl te-a înzestrat cu al 6-lea simţ. Asta nu poţi tăgădui. Deci, SIMŢI că se întâmplă ceva.

– Da, Viki, dar nu simt CE se întâmplă. Ştii că nu sunt în stare să fac asta. Până nu am confirmarea nu am cum.

– Ştiu, de asta spun că te înţeleg însă….

– Însă ce?

– Însă mai multe nu pot să-ţi spun eu. Hai să mergem. Te va lămuri EL.

Am simţit o teamă cumplită. Picioarele le simţeam plumb. Tremura sufletul în mine. Oare Tatăl e supărat pe mine pentru că nu-i înţeleg planul? Pentru că mereu vreau să ştiu? Pentru că vreau să mă re-unească cu Colonelul? N-am îndrăznit să verbalizez această temere în faţa lui Viki. Ea nu avea nici o vină, nici o putere. Totul era voinţa Tatălui. Mă simţeam egoistă că îmi doream atâtea. Îmi dăduse deja atâtea…. chiar şi miracolul simţirii peste fire şi eu….Până să apuc să-mi cer iertare în gând, o voce tună din neant:

– Mai aştept mult, copile zvăpăiate?!

– Tată – Viki era roşie în obraji ca focul. Te rog să ne ierţi. Noi…

– Bine, bine, gata. Treci la treabă şi lasă-mă cu Mimi.

Viki alunecă ca un curcubeu peste zarea ce încet se însenina. A dispărut brusc, aşa cum apărea mereu. De nicăieri. Vocea Divinului sună acum calmă şi caldă, ca o oază de linişte, de bine.

– Mimi, am ceva să-ţi spun. Te rog să nu îmi faci figura şi să leşini că, zău, mă supăr. Te-am urmărit de când ai ajuns aici, ţi-am văzut sufletul, chinul, dorul. Chiar dacă uneori tu crezi că nu te văd sau că nu-mi pasă de tine, nu este adevărat. Dar, eu am ritmul şi planul meu pentru fiecare copil al meu, în parte.  Şi mi-a plăcut enorm ce am văzut. Eşti unul dintre copiii mei preferaţi de aceea ţi-am şi dăruit simţirea extra-senzorială. Azi, mai am un dar pentru tine. Uită-te în oglindă.

Avea dreptate Divinul. Am simţit că leşin. Era… era un dar prea mare… EU eram atât de mică şi nesemnificativă în comparaţie cu minunea Sa şi totuşi cât mă iubea.

Am privit în oglindă cu teamă viscerală. Teama de necunoscut. Şi am văzut dorul meu împlinit. Colonelul îmi zâmbea cu faţa lui adorată.

NU-mi venea să cred. M-am întors către Tatăl care… râdea….

– Tată, pe bune?! Văd bine?!

– Da, copilă prostuţă!

– E…. e… prea mult, Tată…. un asemenea dar! Oare merit?!

-Dacă nu meritai, nu primeai. Am văzut în tot timpul ăsta cât de puternică este legătura dintre voi doi şi cât de sincer şi cu dăruire vă iubiţi. EU am creat această legătură, EU v-am ţinut împreună atâţia ani. EU trebuie să vă unesc, chiar dacă destul de târziu şi cu mare suferinţă din partea voastră. Însă, acum sunteţi pregătiţi.

– Mă vede? Mă aude?

– Află singură. EU mi-am ţinut promisiunea. Restul depinde de voi doi.

Al doilea miracol se desăvârşea şi eu am apucat să-l trăiesc.

 

even-miracles-take-a-little-time-22

 

 

 

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s