Revederea 2


Cât mi-aș fi dorit să-i pot vorbi! S-o fac să mă vadă! S-o pot îmbrățișa! Să simt acele brațe subțiri, moi ca de fluturaș, cum mă înconjoară cum au făcut de atâtea ori când plângeam de dor, de durere. Să aud vocea de șoricică cum spune: ”Nu plânge, Mimi. Te iubesc și sunt alături de tine mereu. Nu blestema soarta pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Sigur te iubește și totul va fi bine.” și să vorbim ore întregi despre viață, despre relații, despre oameni – era atât de înțeleaptă la vârsta ei!

Am bătut cât de tare am putut în oglinda înaltă cât mine. Poate…poate…mă aude sau se sparge oglinda și pot să alerg la ea. Dar… ca de obicei… ce-mi doream eu, nu se întâmpla.

M-am așezat pe marmura rece ca gheața și am făcut ceea ce nu făcusem demult. Am meditat. Am închis ochii și mi-am golit minte de orice alt gând. Nu m-am rugat – nu mai puteam, prea multă durere mă lăsase tatăl să îndur deși îl implorasem să mă ajute căci singură nu eram în stare.

Întâi am văzut lumina. Albă, translucidă, ternă. Apoi, încet încet aceasta a dispărut. S-a ivit fața lui Ruhi, tristă, preocupată, fără expresie. Scria în jurnal.

M-am concentrat pe fața ei și am văzut-o ridicând capul. M-am hotărât să-i vorbesc chiar dacă știam că nu mă aude.

– Ruhi, iubita lui mama, nu te speria. Nu halucinezi. Eu sunt, Mimi.

– Mimi … ??? – se uita în jur, confuză, curioasă. Mimi, unde ești?! Nu te văd.

– Nu mă poți vedea încă, dar mă bucur că mă simți. Sufletul meu a reușit să se conecteze la al tău. Nu știi cât mă bucur. N-am mai simțit această conexiune decât cu Colo….

– Mimi, unde ești?!

– Dincolo de timp, iubita mea.

– Unde e asta?

– E o lume paralelă unde ajung sufletele noastre după ce corpul fizic moare.

– Și… sunt și alții acolo?

– Da, Ruhi. Ella a fost cea care m-a întâmpinat. și am un înger personal, Victoria, o mare șmecheră… hahaha

– Ce bine că râzi, Mimi! știi… eu bănuiesc că ai murit de supărare….poate greșesc…

– Nu greșești. Așa mi-a spus și Ella. Durerea abandonului după atâția ani se pare că mi-a pus capac și am cedat. Iartă-mă că te-am lăsat singură!

– Mult m-ai întristat, Mimi, când te—am găsit cu poza lui în brațe, inertă, dar acum înțeleg.

– Tu mereu ai fost atât de deșteaptă și înțeleaptă! Ești binecuvântarea Tatălui! Singura mea bucurie rămasă … atunci și acum. Acum nu te mai părăsesc.

– Chiar?! Poți asta, Mimi?! Poți!?

– Da, iubita mea, sunt îngerul tău personal. Deocamdată nu ne putem vedea față în față, dar sper că într-o zi tatăl îmi va îngădui să te strâng în brațe. Până atunci…. lasă-mă să încerc ceva… nu te speria…

– Ce?!

Am întins mâna spre oglinda care lucea ca o apă de lac pură. Un mic clipocit s-a auzit când mi-am strecurat mâna dreaptă prin fluidul cutremurat și am atins-o.

– Mimi, mi-ai prins mâna! – a strigat cu atâta bucurie încât mi-au dat lacrimile. Mă simte! Doamne, câtă bucurie!

– Da, iubita. Am reușit. Mâine ne … simțim iară. Acum trebuie să plec. Mă cheamă Victoria. O simt.

– Pe mâine, mami!

Nu-mi mai spusese ”mami” de ce părea o eternitate. Cât să fi trecut de când am murit? Mă mai ținea oare minte cineva? Doina, copiii….. oare mai exista pentru ei măcar amintirea mea? …

hand coming out of mirror

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s