Revederea


– Victoria, am și eu o rugăminte.

– Spune, Mimi. Mă poți ruga orice înafară de a-ți divulga planul Tatălui. Asta nu am voie. Dacă fac asta, mă va pedepsi și excomunica în Tărâmul Tăcerii și acolo voi pieri. Mă voi dezintegra.

– Nu, Victoria, nimic de genul acesta deși trebuie să recunosc că mi-ar plăcea măcar acum să primesc un cât de mic indiciu.

– Nu pot, Mimi, zău nu pot.

– Rugămintea era alta. Voiam să te rog să-l rogi pe Tatăl să mă dezlege de EL. Să pot să uit, să nu-mi mai fie dor… să nu mai trăiesc himera revederii, a speranței eternității și a iubirii pure.

Nu bine am încheiat propoziția că, brusc, s-a făcut beznă. A început o ploaie grea de fulgere și tunete, o perdea densă, de plumb topit. Nu mai vedeam nimic, de parcă orbisem de-a binelea. Am început să țip: – Victoria, Victoria!!!! Ce s-a întâmplat???!!! Unde ești???!!!! Nu mai văd nimic!!!!! Ajută-mă!!!!

Îmi răspunse o voce sugrumată, de agonie…muribundă parcă

– Nu trebuia să ceri asta….

– Nu s-a terminat totul?! Nu e clar că EL a plecat definitiv?! EU nu am dreptul să pot trăi?!

– N-ai înțeles să ai răbdare?! – acum vocea era furioasă.

– Dar mă doare! La naiba, cât să mă mai chinui?! Tatăl nu-și iubește toți copiii la fel?! Nu a văzut lacrimile mele nesfârșite, chinul, speranța călcată în picioare?! …

Fulgeră atât de aproape de mine, că am sărit un pas în spate. Nu știu dacă fulgerul a apucat să mă lovească, dar am simțit o căldură atât de intensă în tot corpul că am avut senzația că mă aprind. Apoi, panica. Viscerală. Atât de intensă că mă sufocam. Respirația se transformă în încercări disperate de a simți aer în plămâni, stomacul se zbătea nebun, trupul paralizase. Îmi venea să țip, poate așa voi putea respira, dar sunetele nu ieșeau pe gură. În schimb flăcările ardeau trupul și mintea. Lacriminle șiroiau ca ploaia. Mă rugam, imploram: Ucide-mă, Doamne, ACUM!

Încercam să mă agăț de ceva, orice, ca să înceteze odată senzația de vertij, de afundare în neant, picioarele căutau pământ, mâinile se zbăteau haotic ca la nebuni, mintea pierduse contactul cu orice realitate.

– Doamne, te implor, ajută-mă! Ce vrei să-mi spui cu asta?! Te-am mâniat că vreau să mă dezlegi?! Dar nu mai este nimic! El a plecat!

Am simțit o durere atât de atroce că am căzut din picioare. Orbecăiam în mintea mea ca o nălucă, o jalnică simulare de ființă, care-și pierduse mințile definitiv.

Când gândul rosti: – Deci nu vrei să mă dezleg? Nu s-a terminat? Ne vrei împreună? Asta vrei să înțeleg?!, zbuciumul se încheie la fel de brusc precum începuse. Când am deschis ochii, vedeam din nou, nu era nici urmă de ploaie decât pe obrajii mei.

Victoria, mă ținea de mână. De ce n-o simțisem înainte?

– Te-am strigat. Unde ai fost?!

– Trebuia să treci singură prin asta ca să pricepi odată.

– M-a pălmuit.

– Da.

– A fost cumplit.

– Trebuia.

– Ca să înțeleg.

– Da.

Am tăcut nu știu cât. I-am mulțumit în gând Tatălui pentru mesaj.

– Sunt gata pentru revedere.

– Uită-te în oglinda din spatele tău. Te las.

Știam că întrebam degeaba unde pleacă așa că nu m-am obosit. Am privit în oglindă și …. am chicotit de bucurie. Era Ruhi, la masa ei de lucru. Scria ceva. Am bătut în oglindă, am strigat-o. Nu mă auzea. Atunci… am închis ochii și … am lăsat gândul să ajungă până la ea.

Am stat așa ceva timp când am auzit un murmur și un suspin. – Mimi. Era vocea ei. Mă simțise. Deci, asta era calea.

ruhi

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s