La taifas cu Divinul


Cred că ațipisem pe băncuță în așteptarea Tatălui ce nu se mai arăta. Era atâta liniște în jur că auzeam cum cade timpul în valuri înspumate, mângâind nisipul moale, de mătase, de sub picioarele mele. De ce eram desculță? Cum de nu observasem până acum?

Nu era nici torid, nici rece. Pur și simplu era. O serenitate greu de descris în cuvinte. Săracă este uneori orice limbă în a exprima sentimente ce nu se reproduc prin vorbe. Simțeam cum toată povara vieții se scurge prin vene direct în mare, cum toată agitația sufletului meu greu încercat de-a lungul vieții, se topește ca untul pe pâinea proaspăt prăjită și se face nor pufos plutind cu grație pe un cer infinit și pur. Că până și vocile din capul meu, care îmi ținuseră companie atâția ani de singularitate, tac de rușine să nu perturbe magicul acestui moment de maximă tandrețe… comuniunea perfectă între pământul acesta dincolo de timp, de lume, și atotpotența divinității nevăzute.

Niciodată nu simțisem această pace… nu puteam gândi nimic, nu mă mai durea nimic, respiram în voie, nu sacadat ca altădată…. și trupul meu de umbre era liber. Cred că dacă îmi propuneam, putem chiar zbura. Niciodată nu mă simțisem atât de ”acasă”, nici în brațele Colonelului.

Cred că radiam roz. Unde era oglinda aia acum? Mă rodea curiozitatea să-mi văd culoarea, dar nu mai eram în ”casă”, nu aveam cum.

Ei, am stat destul și … degeaba. Nimic nou în asta. Mereu am așteptat să se întâmple ceva bun…. degeaba. Și uite așa au trecut anii și eu nici n-am apucat să trăiesc până am murit.

M-am îndreptat de spinare și am făcut un pas. De undeva, din stânga s-a auzit un glas:

– Nu pleca.

– Cine ești? Am așteptat de mi s-au lungit urechile căci Tatăl mă rugase să vin, dar el…. deh, e bărbat. Nu știu la ce m-am așteptat. Ăștia nu au știut de nevoile mele decât dacă le trebuia lor ceva!

Vocea răsună tare, vântul șuieră nervos.

– Mimi, nu mă mânia!

Am privit spre locul de unde vocea tuna. O flacără aurie mi se arătă și mă orbi o clipă.

– Nu am nici o intenție să te mânii. Toată viața m-am milogit Ție pentru iubirea Ta.

– Și ai avut-o mereu, copila mea.- o voce paternă, adâncă, caldă chiar de era supărat.

– Atunci de ce m-ai lăsat în suferință atâția ani?! Și când mi-ai dat în sfârșit dragostea, la un moment dat ai luat-o! Ce ți-am greșit eu Ție că m-ai chinuit atât?

– Știu că modul în care te-am lăsat să trăiești a fost pentru tine un chin. Pentru asta îți cer iertare.

– Nu vreau scuze, tată. Vreau doar să înțeleg. M-am chinuit o viață întreagă să-ți înțeleg ”planul” și să-l urmez întocmai. Mulți, mulți ani am crezut că asta fac… apoi… m-am îndoit. Am crezut în Tine, am sperat…. Apoi, am murit.

– Te-am ales. Mereu ai fost copila mea preferată, dar nu am putut să te fac să vezi mai mult decât ai reușit. Lasă-mă să-ți spun o poveste. Pune capul în poala mea și taci. Vorbim după ce povestea s-a-ncheiat.

Am închis ochii ca un copil cuminte, m-am cuibărit într-un fald de mantie primitoare, brațe tandre, ce nicicând nu le-am simțit când mi-era greu, m-au înconjurat. Cred că am adormit.

hand of god

Advertisements

One thought on “La taifas cu Divinul

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s