Așteptarea


Oglinda îmi răsfrânsese chipul așa cum simțeam, dar mă reflecta așa cum fusesem cândva. Tânără. Atunci aveam ce spera, ce aștepta. Acum… nu mai rămăseseră decât amintirile dulci-amare ale unor vremuri în care crezusem cu atâta tărie că mă epuizasem. Atunci aveam timp și mi se părea imposibil ca, dacă te străduiești, să nu poți trăi cum îți dorești. Mă înșelasem amarnic. Există un destin și este implacabil. Orice faci, îți dorești, oricum lupți, el rămâne același.

Eu, cel puțin, nu reușisem să trăiesc cum am avut nevoie. Au fost momente. Rare, scurte… și acelea adesea dureroase…

Acum…

Oglinda clipi și o mână se-ntinse spre mine. Firavă, osoasă, dar caldă. O mână de femeie. Îmi venea s-o apuc, dar nu mai știam cum se simte o atingere și îmi era frică. Frică că mă va răni. Rămăsesem cu fobia suferinței (nu fizce, asta nu mă speria, o puteam duce) de când Colonelul mă chinuise cu plecările sale bruște, nejustificate, în primii 10 ani ai vieții noastre. Nimic nu mă durea mai mult decât absența sa, în orice formă ar fi fost.

Am rămas inertă. Mâna s-a lungit până la mine și mi-a mângâiat încheietura dreaptă. Mi-am retras mâna brusc, țipând:

– Nu mă atinge!

Vocea sună atât de îmbietoare, de caldă, de dulce, că mi s-a făcut rușine de reacția mea.

– Nu te speria, Mimi. Sunt îngerul tău personal. Nu pot să-ți fac rău. Mă cheamă Victoria.

– Înger păzitor! Mă crezi copil de țâță?! Nu există așa ceva. Dacă exista, nu mă chinuiam degeaba atâția ani! Și aici aud doar minciuni??!!!

Mă zdrobea plânsul cu sughițuri care mă apucase.

– Nu mai pot! Nu mai pot! Încetați să mă mai chinuiți, vă implor!!!!!

– Mimi – vocea răsună ca un balsam. Suferința ta s-a încheiat. Tatăl a înțeles. De asta ești aici.

– Ce a înțeles?! După ce m-a lăsat să mor de suferință, a înțeles???!!!!

– Ia-mă de mână, Mimi, te voi duce la El și veți vorbi. Atunci vei înțelege tot.

Mâna se întinse singură. Tânjeam și acum atât de mult după iubire încât inconștient acceptam orice doar să mai apuc o dată să simt iubire divină. Măcar încă o dată.

M-a dus pa malul unui ocean răsărit din neant. Simțeam briza, vedema nisipul, întinderea nesfârșită. Și o serenitate cum nu mai simțisem niciodată în viața mea decât în brațele Colonelului. Acolo eram ”acasă”.

– Ia loc aici, Mimi. – îmi arătă o băncuță. Singura pe toată plaja. Va veni El la tine.

– Iar să aștept?! Asta am făcut toată viața!

– Mimi, te rog, încă puțină răbdare… Știu că e greu…

– NU ȘTII! Nimeni nu știe! NU înțelege!!!!

M-am așezat. Ce era să fac, unde era să fug? Banca era moale, brună, mă încălzea pe fese, pe spate, mă învăluia într-un sentiment de bine ce nu îl simțisem de nu mai știu când.

Am închis ochii. Nu mă mai puteam ruga. Epuizasem vorbele….și am așteptat….

asteptare

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s