Scrisoarea a 15-a


Draga mea prietenă,

        Îți scriu după o lună de la ultima mea epistolă în eter  – bine că am vorbit aproape zilnic la telefon, de scris nu eram în stare – pentru că sufletu-mi e atât de răvășit încât am nevoie de tine. Sigur aș putea să nu te deranjez pe tine cu prostioarele mele melodramatice însă Ruhi e încă o copilă și nu vreau să-i distrug speranța și încrederea în oameni și în Divinitate.

        Sper că mă vei ierta, dar tu, la 45 de ani, înțelegi mai multe și știi că nu te agasez din răutate ori lipsă de considerație. Aș face același lucru pentru tine oricând fără preget.

        Ieri a fost ziua în care m-am întors în trecut. De fapt, am fost re-trântită pentru că nu eu am decis asta. Dimpotrivă, am făcut tot ce am știut să uit și să sper în ceva mai bun. Însă, la bătrânețe, nu mai sunt șanse, iar tu știi că întreaga mea viață a fost un vis neîmplinit. Mie Divinul nu mi-a dat decât firimituri de fericire sezonieră și acelea după mulți ani de singurătate și suferință emoțională, mentală.

        Iar dezamăgirea cu Adrian nu a făcut decât să reitereze amintirile, dorul, durerea. Eu nu cred că le merit, dar se pare că Dumnezeu crede altfel. De ce? Nu voi înțelege nicicând. Și am obosit, draga mea, să mai lupt cu un destin care oricum e mai puternic ca mine și care, de fiecare dată când cred că am reușit, mă doboară nemilos.

        Mi-e atât de dor de momentele acelea cu Colonelul încât m-aș ucide înainte de vreme numai să le pot retrăi! Nu mă certa, te rog din suflet. Știu că vrei să fiu fericită însă trebuie și tu să înțelegi că fericirea mea este EL. Nu voi înțelege nicicând de ce Divinul ne-a legat și de ce EL a trebuit să plece, dar simt și acum și voi simți mereu că EL a fost și este destinul meu.

        Și, din păcate, viața, oamenii pe care i-am cunoscut în toți anii ăștia, nu au făcut altceva decât să întărească acest sentiment, căci nu este gând ori dorință. Nu este acel ”wishful thinking” pentru că l-am testat. NIMIC nu a ținut înaintea LUI, nimic n-a reușit să mă ajute să scap de amintirea LUI. De ce? Dacă tu îmi vei explica, te voi crede, dar, vezi și tu că absolut pe oricine am cunoscut, la scurt timp a trebuit să resping ori ei au dispărut pur și simplu. Nu am găsit altă explicație decât vrerea Divinului. Și tocmai asta doare cumplit. Mintea mea nu poate înțelege că Divinul este crud. Că oricât te-ai ruga, ai posti, ai îndura, ai refuza să faci rău căci este simplu și poți, oricâtă iubire ai revărsa, mereu primești doar suferință și singurătate. Oare chiar este adevărat că unora Dumnezeu nu le-a creat pereche? Că pe unii i-a sacrificat pentru fericirea altora? E tare trist, dacă e așa.

        Ești a 3-a ființa umană care mă cunoaște profund, după Colonelul și Ruhi. Ești și o femeie empatică și inteligentă. Nu trebuie să-ți explic. Poți și să simți durerea mea pentru că ai trăit durerea. Părăsirea de către omul adorat este ca o moarte, în orice fel ar avea ea loc.

        Mă tem că mintea mea o ia razna. S-au înmulțit zilele în care îl SIMT acut, îi aud vocea, corpul fizic tremură fără motiv, senzația că se surpă pământul și mă înghite este tot mai persistentă, lacrimile curg fără motiv iar o tristețe inexplicabilă dar feroce apărută de nicăieri, fără nici o legătură cu realitatea, mă chinuie cu cruzime.

        Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie…. oricum, pe nimeni nu interesează cu adevărat….

        Mă iartă, dar nu mai pot. Am obosit….

heartbreak

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s