A 12-a scrisoare


Draga mea prietenă,

Ți-am promis că-ți scriu curând și, iată, mă țin de cuvânt. Mai durează până ajungem la tine, în weekend doar, deci mă gândeam să nu te țin în asteptare. Mare puterea internetului. Hahaha…

Am deschis cutia după plecarea lui Adrian și am găsit înăuntru exact la ce mă așteptasem. Un inel de logodnă superb din aur alb. Ți-l arăt când venim. Întotdeauna mi-am dorit unul ca acesta, cu model încrustat, dantelat pe margine și o piatră albă, de zircon, de toată frumusețea, elegantă, micuță, nu bădărană. Am știut că Adrian are gusturi, însă recunosc că m-am mirat. M-am mirat de repeziciunea cu care au evoluat lucrurile într-un timp atât de scurt. 2 luni… incomparabil mai scurt decât un deceniu… însă Adrian m-a lămurit că un bărbat care iubește cu adevărat, care VEDE valoarea femeii de lângă el, nu are nevoie de ani de zile pentru a decide ce vrea cu ea sau dacă vrea ceva. Tot așa de adevărat este și că, un bărbat care minte că iubește, nu se va hotărî despre nimic în viața lui. Însă, se va schelălăi tot timpul că ”nu poate” una, ”nu poate” alta, pentru a nu-și asuma răspunderi. Ei, Doina, pentru mine acela nu este bărbat ci, eventual un suflet (dacă are) neterminat. Așa le spune Ruhi și are mare dreptate.

Iată de ce îmi este greu să percep faptul că ultimii zeci de ani din viața mea au fost o iluzie atent, calculat, alimentată. Sau nu? Ce fusese de fapt? Pentru mine, o iubire de basm, voită de Dumnezeu – așa am crezut, simțit atâția ani – pentru Colonelul …. acum mă întreb… Poate, în felul lui, m-a iubit sincer, dar … de multe ori nu-i simțeam sufletul. Dăruirea de sine e o nevoie, nu poate fi solicitată, iar eu am așteptat această dăruire a lui zeci de ani. Avea momente… iar acele momente pentru mine au fost totul. Să-i văd ochii adumbriți de dorință și, credeam eu dragoste, să-i aud vocea, râsul, să-i simt trupul gol lângă mine, brațele care mă țineau lângă inimă strâns, vorbele de iubire …. trezirea de dimineață lângă alintarea lui leneșă… capul care se cuibărea în căldura sufletului meu când suferea…. ”iubita MEA… DRAGOSTEA MEA….te iubesc cu toată iubirea pământeană…. al tău sunt” …. vorbe ce au murit de mult, trăind doar în sufletul și auzul meu…. genune a rămas… mult timp…

Vezi tu, draga mea, e foarte greu să renunți la sufletul tău și s-o iei de la capăt la bătrânețe sperând că vei apuca să trăiești ceea ce n-ai avut nicicând. SIGURANȚA iubirii eterne. Dar, știu, nimic nu e cert pe lumea asta decât momentul acum și moartea, poate nici moartea dacă sperăm în reîncarnare. Și nu vreau să-mi bat joc de Adrian care mă iubește sincer și cu dăruire, care caută să mă fericească cu mărunte gesturi ce le visasem toată viața și Colonelul mi le dăduse atât de rar. Nu aș suporta să știu că cineva suferă din cauza mea.

Adrian veni spre seară cu dulciuri pentru Ruhi și un buchețel de lăcrimioare pentru mine. Știam că așteaptă un răspuns. Era firesc. Din păcate, eu nu eram pregătită pentru ce voia el. Atâția ani cu Colonelul, apoi suferința nesfârșită a pierderii, mă marcaseră. Nu mai credeam în iubire. Îmi e drag Adrian, dar…. Pe de altă parte, are și Ruhi dreptate.

– Mimișor, dacă vei respinge singurul bărbat care te iubește așa cum ai tu nevoie, degeaba vei plânge pentru restul vieții tale.

– Știu, iubita mea, dar teama de încă o suferință este atât de mare încât nu știu, nu am curajul să mai simt. Am dăruit tot Colonelului, doar știi…

– Mimi, ce-a fost a fost. Nu se mai întoarce. Colonelul a plecat. Tu ești aici. Ai și tu dreptul, o dată în viața asta, să trăiești fericită pe deplin. Știu ce viață grea ai avut și cât ai tânjit după iubire pentru că nimeni nu ţi-a dat-o în copilărie iar ca adult ți-a dat-o cu pipeta. Ajunge! Trebuie să fii fericită! Dacă cineva merită, TU ești aceea.

Știu că are dreptate, dar …. acum  nu pot decât atât. Am profitat de vizita lui Adrian ca să nu mai amân inevitabilul.

– Adrian, mă bucur că ai venit. Trebuie să vorbim. – n-am știut niciodată să manipulez oamenii prin vorbe – Colonelul era expertul – așa că ce simțeam și gândeam erau mereu pe buzele mele chiar dacă eram percepută ca prea directă sau dură. Numai dură nu eram … hahaha… dar lumea interpretează cel mai adesea după propria-i natură.

– Mimi, așteptam să spui asta.

– Îmi pare rău că sar așa cu vorba dar acum mă știi cât de cât. Nu pot minți și nici la îmbălmăjit nu sunt bună.

– Dacă erai așa, nu te puteam iubi, Mimișor. Pentru că, crezi sau nu, te iubesc pentru omul minunat care ești.

– Apropo de asta, poate ți se va părea nesimțire ce-ți voi spune, dar mai bine mă urăști acum decât mai târziu. N-aș merita să mă rabde pământul dacă te-aș folosi pentru binele meu. Da, singurătatea este o povară prea grea pentru mine, dar nu pot să mă folosesc de sentimentele nimănui ca să-mi fie mie bine. Așadar….

– Nu e nevoie de mai multe cuvinte. Știu ce vrei să spui.

– Știi?! …. – amuțisem. Ce anume știi?!

– Mimi, nu te supăra, dar mă așteptasem la asta. Este vizibil și pentru un nevăzător. Încă îl iubești pe Colonel.

– ………….. – mi se făcuse rușine.

– Nu-ți fie jenă, draga mea. E firesc. L-ai iubit toată tinerețea și maturitatea. Nimeni nu poate să-ți ceară să uiți ori să sari cu capul înainte la prima vorbă de iubire. Ruhi mi-a povestit în mare viața ta. Grea povară ți-a dat Dumnezeu. Aș fi inuman să nu empatizez și să nu înțeleg.

– Ești… real?! Chiar ești real?! – am bâiguit ca o fetiță proastă. De ce ești atât de bun cu mine?!

– Pentru că știu ce înseamnă suferința din iubire.

– Știi? De unde?!

– Înainte de Ana, am iubit o femeie din tot sufletul și m-a părăsit fără o vorbă după 5 ani în care i-am dat totul. Pe mine însumi m-am pierdut pentru ea. De asta ți-am spus că pe Ana am iubit-o dar…. știam că înțelegi acel ”dar”. Ești cea mai deșteaptă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Nu, nu te crispa, nu e o flatarisire cum spui tu.

– Și …. acum ce?

– Acum rămânem așa cum suntem. Prieteni dragi. Dacă vrei să porți inelul ca simbol al legământului meu, bine, dacă nu, nu este o problemă. Sper că într-o zi vei putea să-l porți din toată inima. Eu nu plec nicăieri.

– Ești… ești… – nu puteam spune nimic altceva. Lacrimi imense mi se rostogoleau pe față și nu puteam să-l privesc în ochi. Nu te merit.

– Ba tocmai că mă meriți. Ce văd eu acum este cea mai frumoasă, cea mai profundă, calitate umană.

– .. cine știe dacă vreodată voi putea….

– Mimi, m-ai acceptat deja în viața ta. Îmi este îndeajuns.

– … eu…

– Hai, gata. – a spus Adrian cu atâta dezinvoltură că m-a făcut să zâmbesc. El înțelegea. Lui îi păsa. El nu credea că sunt melodramatică. Doamne, este oare posibil ca, în sfârșit…. mâna mi s-a întins singură după inel.

– Pune-mi-l tu pe deget. – i l-am întins cu sfială. Mâna îmi tremura atât de tare că era să-l scap. Tocmai intrase Ruhi în sufragerie unde eram stând în picioare ca doi copii proști și asistă la moment.

– Iupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!!!!!!! – țipă cu atâta bucurie că am izbucnit amândoi în râs. În sfârșit!

N-a fost prea încântată când i-am povestit care era înțelegerea dintre mine și Adrian, dar a înțeles. Iubirea necesită timp iar noi ne hotărâsem că ne acordăm tot timpul care a mai rămas. Dacă vreodată vom dori să ne căsătorim, o vom face, deocamdată voiam să trăim împreună. Toți trei.

Draga mea, după aproape o viață de tristețe, frustrări, liniște mormântală și durere, soarele a răsărit și pe strada mea. Am familia mea, căsuța mea….

3 hearts

house 2

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s