Tristeţe


Dragii mei,

M-am trezit cu noaptea în cap azi. M-am dus cu o prietenă la analize. Deh… si noi ăştia bătrâni mai avem dreptul să ne târâm viaţa, cât ne-a dat-o Dumnezeu, asigurându-ne de minim de sănătate. Majoritatea celor care aşteptau la laborator erau bătrâni şi ei. Oameni aduşi de spate, ochi goi, picioare care abia se mai târau, mâini care tremurau, urechi care abia mai auzeau, suflete umile, speranţe frânte… Şi am plâns. Sufletul meu nu a putut să nu se gândească la cei singuri. Cei care nu au pe nimeni sprijin la bătrâneţe. Cei care s-au chinuit sau au fost chinuiţi o viaţă întreagă de oamenii pe care i-au iubit cel mai mult: fii, fiice, soţi, iubiţi …. Oameni care, acum, nu aveau pe cine se sprijini pentru că şi-au împlinit menirea: aceea de a fi de folos tocmai celor care i-au torturat degeaba apoi i-au părăsit.

Şi nu pot să nu mă întreb cu durere atroce: oare toţi suntem OAMENI? Dacă suntem, cum ne lasă sufletul să ne folosim de alţi oameni ca de obiecte? Cum ne permite conştiinţa să ŞTIM că cineva suferă chinuri îngrozitoare din cauza noastră şi să nu ne pese?! Să provocăm dinadins şi în mod repetat chinul sufletului ce ne-a adorat?! Cum putem abandona fiinţa care ne-a fost alături zeci de ani de parcă nici n-a existat?! Cum putem uita iubirea, dăruirea, de parcă nu le-am trăt nicicând?!

Iertaţi-mi melodrama, dar chiar nu înţeleg. Poate îmi explicaţi voi, dragii mei, să pot muri liniştită că măcar are un sens.

Vă sărut pe suflet şi …. plâng….

Mimi

SANYO DIGITAL CAMERA

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s