A patra scrisoare


Iubită prietenă,
E soare în București, dar umbra nefericirii umane acoperă strălucirea primăvăratecă cu nori pustii.
Coca iar a ajuns la spital cu fractură de antebraț. E a patra oară cred în două luni. Când apucă femeia asta să se vindece dacă soțul ei o maltratează în halul ăsta?
Dar… iată-mă repezită din nou și tu nu știi cine e Coca. De când nu m-ai mai vizitat, s-au schimbat multe în bloc. Din păcate nu spre bine. Coca Andricioiu și soțul ei mai tânăr cu 6 ani, Emil, s-au mutat de 6 luni la etajul 5 – ți-am povestit că ne-au mansardat anul trecut. La început erau un cuplu de admirat. Politicoși, voioși, cu un băiețel de 6 ani adorabil și zulufat – Mihăiță. Coca are acum 40 de ani și Mihăiță a venit pe ultima sută de metri cum s-ar zice. Mare bucurie pe ei. Îl adora pe copil și acesta era lipicios nevoie mare. Pe mine mă striga ”Mimișol”. E ușor peltic.
Emil a fost mereu mai rezervat și își urmărea nevasta din priviri de câte ori se oprea în casa scării cu cineva, chiar și să dea binețe. Nu ni s-a părut ciudat. Ușor posesiv, poate, dar erau tineri, fericiți, de-abia se alăturaseră nouă. Nu am dat importanță. Trebuia. Vezi tu, Doina, de multe ori suntem proști și nu intervenim ca să prevenim atrocități, mai apoi este prea târziu.
Într-o seară mă delectam cu un film siropos – ”iar serialele tale indiene?” – râdea Colonelul, mai ales pentru că eu plângeam la orice scenă lacrimogenă. ”Să nu te apuci de hmmm –it prin casă ca aiă cu yoga că va fi vai de blănița ta, jupâniță!” – se amuza și râdea cu vioiciunea aceea de copil care mă făcea să râd de fiecare dată. Adoram râsul acela cristalin, deschis, șăgalnic. Era un bărbat frumos.
Se cânta în filmul meu, când aud o bufnitură teribilă. S-a zguduit tavanul deși doar știi că eu stau la 2. Credeam că Andricioii au scăpat mobila pe jos. De fapt, credeam că terminaseră cu mutatul. Apoi, pași alergați pe casa scării, țipetele lui Mihăiță ”Mamiiiiiii!!!!!!”…. apoi, nimic.
M-am repezit cum am putut, în pijama, până la 3, la Costache.
– Costache, deschide! Sunt eu, Mimi. Te rog deschide. – cred că țipam pentru că apăru buimacă Madam Bujor, bârfitoarea șefă.
– Ce e, Madam Apostol, de țipi așa?! – întrebă Bujoreasa. Nu c-o interesa de fapt, dar poate era ceva de bârfit, de dus vorba prin cartier când se învrednicea să meargă la piață.
– Am treabă cu Costache. Du-te mata și te culcă la loc. Îi fi obosită.
De obicei nu sunt atât de necivilizată, dar pe sclifosita asta de băbăciune n-o puteam suferi.
– Iote la ea, crizata! – zise ea și trânti ușa cu subtext. Nu mai puteam eu de supărarea ei. Ceva grav se întâmpla la 5 și aveam nevoie de o mână de bărbat. Costache avea el 50 de ani, dar era în floarea vârstei. Locuia singur, așa că poate nici nu era acasă, dar trebuia să încerc. Am mai bătut o dată puternic în ușă. Într-un târziu s-a auzit cheia. Apăru în ușă buimac de somn și îngăimă:
– Ce s-a întâmplat, dna. Mimi? Arde?
– Nu arde, domnule. Dar cred că e ceva grav la Andricioi.
– La cine? – se frecă la ochi parcă să audă mai bine.
– La perechea de la 5. Știi, cei care s-au mutat de curând.
– Aha… căscă și stătea proțăpit în ușă ca un plod tâmp.
– Ei, haide odată, omule! Să mergem să vedem. Mihăiță a țipat atât de tare că am auzit până la mine la 2. Haide, să mergem să vedem.
– Ok, să-mi iau ceva pe mine.
Reveni în trening albastru – ce bine îi stătea culoarea asta Colonelului. Mereu i-am spus, dar el prefera să se îmbrace în bej, vernil, pasteluri în general. Pe făptura lui zveltă, orice stătea bine.
Urcarăm la 5 și găsirăm ușa ruptă din țâțâni. Mihăiță era pe jos într-o baltă de lacrimi lângă mamă-sa care avea buza vânătă și sângerândă și nu se putea ridica de jos. Fața-i de păpușă de porțelan era încrestată de lacrimi și pumni. O ținea Mihăiță de mână. Ți se rupea sufletul să-i vezi așa.
– Pentru numele lui Dumnezeu, Coca, ce s-a întâmplat? – am întrebat înfiorată.
– Am căzut, Mimi. I-am dat voie să-mi spună pe nume. Parcă așa nu simt cât sunt de trecută. Haha…
– Ai căzut? Cum? Mihăiță de ce țipa?
– Ăăăă…. am alunecat pe parchet… sunt o neîndemânatică… Mihăiță? Când a țipat Mihăiță? N-a țipat. – îl înghionti pe copil, crezând că nu văd.
Am tăcut. Era evident că nu voia să spună adevărul, dar fața ei însângerată era dovada. O bătuse Emil. Brutal. Costache strângea din pumni, se uita la mine, dar tăcea. I-am făcut semn din ochi că rezolv eu cu Coca. Acum insistam degeaba.
– Cocuțo, nu vii tu la mine cu Mihăiță? Faci o baie bună, copilul mănâncă și el ceva. Tu cu mutatul nu ai avut timp de gătit. Ne liniștim și povestim. Ce zici?
– Și dacă vine Emil?! – groaza din ochii ei spuneau povestea.
– Și dacă vine Emil, Costache va vorbi cu el. Nu-i așa, Marian dragă?
– Da, da – îngăimă acesta, cu ochii mirați spre mine parcă întrebând ”cum naiba să o fac și pe asta?!”
– Marian dragă, îl inviți la o cafea la tine și stați de vorbă ca băieții. În timpul ăsta eu și Coca facem ceva de mâncare. Da?
– Îhi – veni răspunsul. Se părea că a înțeles.
Acestea fiind zise, am luat-o pe Coca și pe copil la mine. Am încuiat bine ușa și i-am hrănit. Coca mânca greu. O dureau dinții, zicea.
Pe mine mă durea sufletul, dar trebuie să fiu fermă și puternică pentru ea. Ea era răvășită. Confuză. Speriată. Am încercat s-o fac să mi se destăinuie. Altfel, cum puteam rezolva problema. Știm noi, draga mea, nu-i așa, că odată palma slobozită, ea se va repeta, după o perioadă de căință, ”lună de miere” îi spun psihologii. Și nu greșesc. Iată filmul tragediei…..
– Când te-a lovit prima dată? – am întrebat-o direct pentru că dacă așteptam după ea Coca nu ar fi recunoscut nimic. Tipic victimelor violenței în cuplu. Se blamează ele săracele iar abuzatorul nu face decât să alimenteze sentimentul culpabilității și al neputinței.
– Ăăăă….demult. – spuse Coca rușinată.
– Iubita mea, știu că pentru tine sunt o străină, dar crede-mă recunosc suferința. Nu te teme să-mi spui. Te pot ajuta.
– Nimeni nu poate, Mimi. Asta mi-e soarta.
– Prostii! Nu te-ai născut să fii sacul de box al nimănui. NU e vina ta. Emil are o problemă, nu tu.
– Dar, eu mereu greșesc. Uit să sărez mâncarea, las copilul de capul lui și a devenit tare obraznic la anii lui și….
– Și acum ce a mai zis că ai greșit?
– Acum…spărsesem vaza de la mamă-sa. N-am fost atentă.
– Spărseseși vaza de la mă-sa. Mama ei de vază! – mă cuprinse o furie de nedescris. Dacă era Emil de față îl plesneam chiar dacă riscam să capăt și eu un pumn în gură.
– Nu te supăra și mata, Mimi. Să nu te ia la inimă.
– Lasă tu că inima mea e numai bine. Furia mă-nconjoară. Auzi, tu, pentru o vază. Ei, am să-i arăt eu vază de o să mă pomenească toată viața.
– Cum? – îndrăzni Cocuța să șoptească.
– Vei vedea. Orice problemă are soluție. Iar eu am o soluție.
Coca e uita la mine curioasă, dar și neîncrezătoare. Probabil credea că m-am senilizat. Când am pus mâna pe telefon, mânca și ea alături de copil și lacrimile se uscaseră.
– Călinuș, Mimi sunt dragă. Ai tu niște minuțele și pentru babă? Am un caz grav pentru tine.
– Sărut mâna, Mimișor. Să nu-mi spui că iar ai găsit un cadavru, că pe onoarea mea, leșin!
– Nu, puiule, fii pe pace. Nu e nimic așa de macabru.
– Atunci m-am liniștit. Ia zi, Mimișor, ce e?
– Deci….
Și i-am povestit tot ce am văzut și aflat de la Cocuța. Săraca îndura acest tratament din primul an de căsnicie, dar nu spusese nimănui. Și cui era să spună în definitiv? Mama ei trăise la fel. Alții n-o credeau… tipic.
– Deci, puiule, ce zici că putem face? L-am întrebat pe Călin. Aveam eu așa un presentiment că fără Poliție nu vom putea rezolva.
– Mimișor, să nu te apuci mata să iei legea în mâini! Voluntară cum ești, mai capeți și mata bătaie. Te cunosc. Nu vei avea liniște până nu rezolvi, așa că ascultă-mă și fii cuminte.
Parcă vorbea Colonelul. Parcă era băiatul lui… hahaha… așa zicea și Colonelul când mă vedea înverșunată: ”Mimișor, draga mea, tu ești mai feroce ca un vulcan dezlănțiut când vezi nedreptate.” Și așa eram. Și de ce să nu fiu așa? Dacă toată lumea tace și nimeni nu face nimic, nimic se va întâmpla.
– Înțeleg, puiul meu, dar ceva trebuie făcut. Știu că este lege. Tocmai de aceea apelez la tine. Zi cum facem!
– Noi nu facem nimic! Eu fac, Mimi. TU nu te bagi.
– Imposibil și total neacceptabil, puiul meu. Nu poți să mă legi de mâini așa. Trebuie să pot face și eu ceva. Te roooooggggg
– Offfff, Mimi, tu mă vei omorî într-o zi!
– Hahahaha…. – nu m-am putut abține. Exact ca și Colonelul. Ăștia doi au fost amândoi copiii mei într-o viață anterioară. Sunt sigură.
– Nu râde că te spun lui Colonelul!
– Hahahahaha…. iartă-mă, dar nu mă pot abține.
– Bine, băbuța mea dragă! Hahaha…. – răse și Călin de alintarea mea. Îi plăcea să-mi spună băbuță. Știa că nu mă supăr. Uite cum facem: o ții pe Coca la tine azi. Costache va vorbi cu Emil să vadă reacția lui. Dacă vine peste tine, după Coca, sună-mă de urgență și vin cu echipa după el. Sper să nu fie nevoie. Din câte îmi spui nu e violent decât cu ea. Eu, între timp, mă consult cu șefu și, dacă e nevoie, vin cu ordinul de protecție.
– Bine, pui. Facem cum spui tu. Cred, și tu știi că instinctul nu mă înșală niciodată, că Emil trebuie să meargă la un psiholog, dar nu-l putem obliga. Poate îl convingem.
– Încearcă așa cum ți-am spus, Mimi. Te sun deîndată ce pot. Pupă băiatul.
– Te sărută mama. Ai grijă!
Draga mea, am reușit tot ce ne-am propus. Eu pe o parte, Costache pe alta. Călin n-a mai trebuit să vină decât în vizită. Emil a recunoscut că a avut un tată violent și o mamă care ascundea abuzurile tatălui așa că atunci când se supăra pe ceva, își vărsa necazul pe Cocuța. De Mihăiță nu se atingea. Deh, era băiatul lui. După discuții de câteva ore, l-am convins eu și Costache, să se programeze la un psiholog. Costache îl va duce și aduce cu mașina, ca să nu ne poată fenta. Călin îl va ține sub supraveghere amicală. Coca a refuzat să depună plângere penală. O înțeleg.
Și uite așa, iubita mea Doina, o scoaserăm la capăt și cu asta. Mila mă încearcă în cazul acesta. Cât de mult pot strica părinții… câtă suferință pot naște din prostie, incapacitate, lipsa sentimentului parental, de altfel. Și iată cum, generații întregi se perpetuează același comportament agresiv… până când cineva îl oprește. Noi am reușit, acum. Dar mă-ntreb, câte familii nu au șansa asta. Apropo, să nu uit. O trimit pe Cocuța la ”Casa Speranței” totuși. Mati și Adina o pot ajuta să treacă peste traumă. Are nevoie de putere iar ei sunt oameni care au și trăit o dramă. O vor ajuta neprețuit.

Te las cu sufletul împăcat de astă dată. Ne revedem curând, sper.

Abused woman crying holding her face

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s