Scrisoarea a doua


Draga mea prietenă,

Îți scriu din suferință. Te rog, nu te speria. Nu sunt bolnavă, doar sufletul mă doare. Și am să-ți spun de ce. Aseară târziu am aflat o veste teribilă care mi-a zdruncinat credința și liniștea sufletească. O mai ții, poate, minte pe dna. Mirabela D. Noi îi spuneam Mira pentru că avea ochii mari, mirați, de căprioară și era de o candoare de copil. Un copil mare și trist. Da, iubită Doina. Spun era pentru că – asta este vestea teribilă – aseară mi-a spus dna. Vasilica de la 3 că s-a sinucis. Știu, vei plânge și tu ca mine când vei citi aceste rânduri. Nimic nu este mai dureros, știm amândouă, decât să fii atât de tristă încât să preferi trecerea în neființă.

Nici acum nu mi-am revenit și nu pot să nu mă întreb de ce Dumnezeu i-a dat o viață atât de chinuită bietei femei. Era de o bunătate rară, un suflet mare și atât de bun, încât și acum mă cert cu Divinul pentru chinul la care a supus-o până a cedat.

O vedeam aproape zilnic trecând prin fața blocului, de la geam. Cum stau la 2, văd destul de bine în stradă. De circa o lună, o vedeam trecând agale, cu o oboseală ce-i încovoiase umerii, pașii altădată înalți, zvelți, se târau acum pe caldarâm. Trecea prin băltoace lăsate de o iarnă mai mult umedă decât ninsă, fără să vadă. Nu ridica privirea decât la semafor. Ochii îi erau goi, întunecați, reflexele verzi de altădată nu mai existau. Gura se strâmbase în jos de parcă zâmbetul murise definitiv. Și întotdeauna îi invidiasem zâmbetul acela suav, ușor șăgalnic, dulce și călduros.

Uneori ne întâlneam la magazinul de la colț. Altădată râdea, spunea câte o glumă, spunea mereu când o întrebai cum îi mai este: ”încă sunt vie și dau din picioare!” apoi chicotea ca un copil.

Știam că nu are pe nimeni. Garsoniera în care locuia o cumpărase cu mari eforturi, dar nu era o arivistă. Se bucura de puțin și n-am auzit-o niciodată invidiind pe alții cu case, averi, mașini. Lucrase toată viața în educație și spunea mereu: ”Copiii sunt cele mai frumoase ființe umane.” – apoi ochii păleau pe moment. Nu avusese copii. Nu se plângea. Îi iubea pe cei pe care-i educase de peste 25 de ani. Toți erau ai ei, așa vorbea despre ei. Le spunea ”copiii mei”.

Se mutase în București în urmă cu mulți ani și gurile rele spuneau că venise pentru un domn. Ea spunea că se mutase în interes de serviciu. O vreme a fost un domn. Venea, pleca. Nu prea stătea la ea. Eu n-am întrebat-o însă știu că zburda de fericire când EL venea mai des. Spera, sărăcuța, că măcar din când în când poate fi fericită.

Adevărul este, draga mea prietenă și o știm și noi, că singură nu poți fi fericită decât dacă ești frigidă. Dacă ești femeie normală, îți dorești intimitatea cu un bărbat – nu atât sexul, cât mângâierea, siguranța unei relații, aparținerea. Nu trebuie să-ți spun ție. După Petru și tu ai fost singură 4 ani, dar după aceea ți-ai găsit fericirea și țin minte cum spuneai: ”dacă nu apărea Mircea, îmi pierdeam mințile!”

Cu noi, Dumnezeu a fost generos. Chiar dacă am trecut prin multe, fiecare în felul ei, ne-a dat totuși perechea înainte de a ajunge la disperare. Mira nu a fost norocoasă.

Detalii despre tragicul ei sfârșit nu pot, din păcate, să-ți dau. N-a lăsat decât un scurt bilet care nu părea adresat nimănui. Iată cuvintele ei – le citez din memorie – va trece mult până voi reuși să le uit. Dacă voi reuși vreodată.

”Îți mulțumesc Doamne pentru timpul cu S. A fost și dramă și pură fericire divină. Acum că EL nu mai este …. mă iartă, dar trebuie să plec… n-a mai rămas nimic și am obosit să duc….”

Vezi tu, Doina, sărăcuța ajunsese la disperare iar singurătatea este o povară pe care nimeni nu ar trebui s-o ducă mult timp.

Probabil te întrebi ce s-a întâmplat. Dacă s-a făcut vreo cercetare. S-a făcut. Colonelul însuși a fost implicat, dar nu l-au găsit pe S. Nimeni nu știuse cine era. Mira nu spusese, iar EL nu se afișase cu ea în public niciodată. Doar o dată i-am văzut împreună. El o săruta în fața intrării, apoi a plecat. N-am întrebat-o. Nu era treaba mea. Și ce mă doare cel mai tare este că nu are nici cine să-i ducă o floare la mormânt. De câte ori merg s-o văd, schimb florile lăsate de mine. Poate acel S din biletul de rămas bun e și el uitat de lume undeva. Cine știe?

Te sărut cu jale, iubita mea, unica mea prietenă.

Sper din suflet să nu-ți mai dau niciodată o astfel de veste.

 

Advertisements

Mimi vă ascultă:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s